Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Joi, 30 Ianuarie 2014 17:33

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emisDac? din punct de vedere istoric, moral ?i religios de la Zamolxis la Hristos au existat reale asem?n?ri, pun?i de leg?tur? fundamentale între lumea pelasg? ?i cea cre?tin?, de la Zenon la Hristos s-au înregistrat doar deosebiri esen?iale, ca natur?, atitudine sau inspira?ie. Numai incompeten?ii au avut sau au o alt? p?rere. Stoicismul pritoce?te durerea într-o bucurie negativ?, în timp ce Zamolxianismul o primene?te prin jertf?, asemeni Cre?tinismului care o întrupeaz? într-o sfânt? bucurie ?i o m?rturise?te printr-o dragoste hristic? în?l??toare. R?stignirea lui Iisus Hristos, Dumnezeul-Om pe Cruce a înnobilat suferin?a, dându-i un sens dumnezeiesc, mântuitor. R?stignirea Domnului a zgâl?âit deopotriv? din temelii marginile Cosmosului ?i toate încheieturile omenirii. Suferin?a cre?tin? cap?t? o alt? existen??, ce nu are nevoie nici de explicare, nici de justificare. R?stignirea Mântuitorului a?eaz? lumea cre?tin? într-o atitudine spiritual? profund?, prin care Biserica Sa purific? mistic ?i ascetic sufletul noii lumi hristice întru ve?nicie. Sfintele Patimi ale Domnului ?i Dumnezeului nostru, suferin?a Lui pe Cruce a fost acceptat? ?i tr?it?, doar ca s? ne lase mo?tenire Suferin?a Sa Sfânt? în care s? ne întrup?m suferin?a noastr? biruitoare. A?adar, Zamolxianismul pelasg trece u?or ?i curat de la legitimul sacrificiu al nemuririi la Cre?tinismul jertfitor ortodox ?i mântuitor.

„Prin Suferin?a dumnezeiasc? a lui Iisus Hristos s-a trecut la sublimarea suferin?ei noastre,a cre?tinilor ortodoc?i, care a deschis Calea mântuirii umane.”

Aceasta era realitatea vie?ii istorico-religioase în lumea roman? în care tr?ia generalul ?i viitorul Mare Împ?rat Dac Constantin. Din acele firi aristocrate, purt?toare de prejudec??i, de supersti?ii, de ignoran??, de imoralitate, de orgoliu, plini de resentimente p?gâne, p?tima?e, vr?jma?e, la?e ?i tr?d?toare s-au strecurat o parte ?i la curtea ?i în palatul imperial, complotând ?i def?imând, aducându-i mai apoi destul de mult? mâhnire ?i suferin??. Pe câmpurile de lupt? tân?rul ?i frumosul comandat de o?ti se avânta în locul cel mai primejdios, biruind. Era un r?zboinic falnic, curajos, viteaz, un b?rbat cump?tat, strategic ?i un iscusit c?l?re?, demn de str?mo?ii s?i, neîntrecu?ii sci?i. Prin dragostea ?i educa?ia primit? de la p?rin?ii s?i daci, prin zestrea sufleteasc?, prin podoaba cump?t?rii, prin fascinanta putere de judecat?, prin în?elepciunea dobândit?, tân?rul Constantin pe care nimeni nu-l putea întrece în bun?tatea, frumuse?ea chipului s?u, a staturii lui, întrecându-i chiar ?i pe cei de aceea?i vârst? cu el prin puterea lui, s-a apropiat de Dumnezeu, cinstindu-L mai presus de toate cele create ?i existente: aflându-L a fi Mântuitor ?i p?zitor al împ?r??iei ?i d?t?tor al tuturor bun?t??ilor. (Eusebiu de Cezareea, Via?a lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 12, în PSB, vol. 14. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucure?ti, 1991, p. 19-20; 69)

Referin?ele oferite de cronicarii ?i marii istorici cre?tini ai acelei vremi Socrate, Sozomen, Evgarie, Kedrenos, Teodoret, ne ajut? s?-i red?m Împ?ratului portretul s?u cât mai fidel: „Împ?ratul era înalt ca statur?, cu gât puternic, umeri la?i ?i trup atletic, ceea ce îl f?cea impun?tor, grav ?i majestuos; cu o înf??i?are splendid?, frumos la chip ?i foarte impresionant, cu ochi de leu, omenos, plin de bun?tate, cump?tat, dornic de a face fapte bune, indulgent, gândea liber, era blând, r?bd?tor, generos ?i iubitor de armat? ?i popor, cu spirit al drept??ii, cump?tat, iert?tor, suflet mare, spirit neînfricat, mare strateg, profund religios, în?elept în probleme legislative, desf??urând o mare lucrare legislativ?. Punea pre? pe valoarea cercet?rilor, a ?tiin?elor, a artelor ?i , mai cu seam? a literaturii. Era foarte înv??at ?i foarte cultivat spiritual, apropiat mult de des?vâr?irea uman?.” (Eusebiu de Cezareea, Via?a lui Constantin, op. cit., IV, 54)

Istoricul Sozomen m?rturise?te c? Împ?ratul Constantin cel Mare a fost: „primul ?i cel mai important dintre împ?ra?i pentru Biseric?”. Iosif Vrienios, continu? portretul suveranului spunând c?: împ?ratul Constantin cel Mare a fost primul împ?rat cre?tin. Constantin Manassis adaug? c? Marele Constantin a fost: „primul dintre împ?ra?i care L-a m?rturisit curat pe Hristos. Dositei nu se las? mai prejos, ar?tându-l pe Constantin cel Mare, c?: pe bun? dreptate este amintit ca fiind tat? al împ?ra?ilor ortodoc?i ?i temelie a statului cre?tin.” În Cuvântul al IV-lea, Eusebiu de Cezareea consemneaz?: „Numai acesta dintre împ?ra?ii traco-romani L-a cinstit pe Dumnezeul, Împ?ratul tuturor, cu o excesiv? evlavie fa?? de El; numai acesta a prop?v?duit cu d?ruire cuvântul lui Dumnezeu; numai acesta a ?ters orice fel de urm? de politeism ?i a izgonit orice fel de idee de idolatrie; numai acesta a fost învrednicit, ?i când a tr?it, dar ?i dup? moartea sa de asemenea onoruri, de care nu a avut parte vreun grec sau vreun barbar, dar chiar ?i vreunul dintre romani.În completarea celor amintite mai sus de Eusebiu de Cezareea, Paparigopoulos subliniaz?: „Niciunul dintre ucenicii direc?i ai Domnului nu a lucrat mai mult pentru r?spândirea ?i înt?rirea credin?ei noastre.” (K. Manassis, Sinoptic?, P.G. 127, col. 306; /Dositei, Cele 12 c?r?i, I.1a; /Eusebiu, Cuvântul al IV-lea, P.G. 20, col. 1229- IV, 75, 313)

Din secolul VIII, avem ?i descrierea Sfântului Teofan, care-i a?eaz? chipul luminos într-o corol? a virtu?iilor moral-religioase: „Acest b?rbat în toate str?lucitor, în curajul sufletului, în puterea min?ii, în cuvintele sale de înv???tur?, în r?bdarea sa c?utând dreptatea, în d?ruirea pe care o avea fa?? de munc?, în portul s?u cuvincios, în curajul pe care-l avea în r?zboi ?i izbând?, mare în fa?a barbarilor, neînvins în r?zboaiele civile, statornic ?i neclintit în credin?a sa.”(Sf. Teofan, Cronic?, în P.G. 108, p. 96). Mult mai târziu, în vremurile noastre mai recente, al?i istorici precum Philip Schaff ni-l schi?eaz? ?i el pe Marele Împ?rat cre?tin Constantin, astfel: „Caracterul lui moral nu a fost f?r? însu?iri nobile, printre ele aflându-se o cur??ie rar? a trupului pentru acea vreme, o cump?tare ?i o bun?tate nemaiîntâlnit?. Toate scrierile cre?tine vorbesc despre înfrânarea sa.” (P. Schaff, History of the Christian Church, chapter I, 14, n. 10). Cu siguran?? merit? s? lu?m aminte ?i p?rerea teologului olandez Marc Reuver: „Împ?ratul Constantin a v?zut în propria sa persoan? un slujitor al lui Dumnezeu, împlinind voia Acestuia în absolut? ascultare fa?? de pronia divin?. Era obliga?ia lui s? asigure credin?a cre?tin?, pacea ?i unitatea dintre popoare. Aceast? chemare divin? i-a dat obliga?ia special?, aceea de a exercita puterea imperial? asupra tuturor cet??enilor care aveau încredere în purtarea sa de grij?.” (Requiem for Constantine Kampen, Holland, 1996, p. 30).

Cu privire la denigratorii, trafican?ii ?i manipulatorii de orice natur?: social?, politic?, atee, ocult? ori religioas?, care sunt purt?torii gândirii sterpe ?i impostorii cuvântului, ai Logosului, ai Adev?rului, ai lui Dumnezeu, nici m?car nu merit? s?-i b?g?m în seam?. de aceea m? voi opri doar la observa?ia pertinent? a istoricului francez Louis-Gaston Boissier, în grandioasa sa lucrare, Sfâr?itul p?gânismului: „Din nefericire, atunci când ne ocup?m de marii b?rba?i, care au jucat un rol important în istorie, ?i încerc?m s? le cercet?m via?a ?i activitatea, rareori suntem satisf?cu?i de explica?iile fire?ti. Faptul c? oamenii ace?tia au ceva diferit fa?? de ceilal?i oameni ne face s? nu credem c? pot s? func?ioneze ca simplii oameni. C?ut?m motive întunecate în spatele chiar ?i celui mai simplu gest, dar în acela?i timp îi catalog?m în am?nunt ?i în adâncul gândului lor, pe care ace?tia niciodat? nu l-au avut. Toate acestea sunt valabile ?i în cazul lui Constantin. A existat convingerea c? acest om politic foarte capabil a dorit s? râd? de noi. Cu cât se dedica mai c?lduros îndatoririlor sale religioase, expunându-l ca pe un credincios curat, pe atât de intense ajungeau s? fie ?i încerc?rile noastre de a dovedi c? împ?ratul Constantin a fost indiferent fa?? de aceste probleme ?i c? a fost un sceptic, pe care în realitate nu l-a interesat nicio religie, decât aceea care l-a favorizat mai mult.” (L. G. Boissier, La fin du paganisme, Paris, 1914).

Conduc?torul, monarhul, suveranul cre?tin în con?tiin?a ortodox? î?i exercit?/trebuie s?-?i exercite misiunea-responsabilitate de st?pân politic, doar cu o înalt? demnitate, ?i împlinire a con?tiin?ei na?ionale, dar în acela?i timp, deopotriv? ?i permanent cu smerenie, credin?? ?i jertf?, ca demnitatea mistic? a con?tiin?ei moral-cre?tine, privind slujirea lui Dumnezeu, Care i-a încredin?at binecuvântarea ocrotirii Neamului ?i a Bisericii Sale. Un astfel de Conduc?tor este dator s? administreze Imperiul sau Statul care-i este încredin?at, dar, care trebuie axat doar pe persoana Mântuitorului lumii Iisus Hristos. Acest fapt se nume?te Teocra?ie ortodox?, exercitat? sub sceptrul ecumenicit??ii cre?tine. Aruncând privirea pe Epistola imperial? trimis? de Constantin lui Saporie, împ?ratul per?ilor în care face referire la grija lui Dumnezeu fa?? de poporul s?u, r?mânem înm?rmuri?i de pl?cuta uimire, privind caracterul s?u profund ortodox, privind demnitatea sa de conduc?tor ales, cum la pu?ini monarhi cre?tini, pravoslavnici le-a fost dat s-o aib?, privind mesajul duhovnicesc ?i eruditul cuvânt de înv???tur?: „P?strând credin?a dumnezeiasc?, câ?tig lumina adev?rului. C?l?uzit de lumina adev?rului, dobândesc con?tiin?a credin?ei dumnezeie?ti. Cu aceasta, a?a cum arat? lucrurile, cunosc preasfânta religie ca un dasc?l al cunoa?terii preasfântului Dumnezeu. Acest cult îl m?rturisesc. Aceast? putere a lui Dumnezeu având-o al?turi, am început de la marginile oceanului ?i am înconjurat lumea cu n?dejdi, c?, dup? ce toate disp?ruser? înrobite de atâ?ia ?i c?zute în necazurile zilnice, acestea ?i-au primit r?zbunarea ?i au reînviat exact a?a cum se întâmpl? dup? o oarecare vindecare.” (Teodoret, Istoria bisericeasc?, cartea 1, cap. 24).

O deosebit? aten?ie a acordat-o cinstirii Cuvântului, alegându-?i cu mare grij? împodobitele cuvânt?ri, care fermecau interlocutorul, auditoriul: „Vrednicul împ?rat î?i îmbog??ea mintea cu cuvintele dumnezeie?tii Scripturi, petrecându-?i nop?ile în priveghere, iar în clipele de r?gaz scriind cuvânt?ri, c?ci îi pl?cea s? se înf??i?eze necontenit în fa?a oamenilor, încredin?at c? e bine s? domneasc? peste supu?i ?i, prin puterea cuvântului de înv???tur?, f?când din cârmuirea sa una a chibzuin?ei. Astfel nu pregeta s? cheme lumea la sine; iar oamenii nu pregetau nici ei s? se adune în num?r mare ca s? asculte în?eleptele vorbe ale împ?ratului”. (Eusebiu de Cezareea, Via?a..., p. 170).

Constantin î?i alc?tuia studiile ?i omiliile cu mult? evlavie ?i rigurozitate, creînd o vast? tradi?ie în Bizan?, bucurând mul?i dintre urma?ii s?i. Gândirea lui puternic? era foarte bine închegat? ?i adânc înr?d?cinat? în Cultura Teologic? ?i Filosofia Ortodox? a Duhului Sfânt. Varietatea temelor aduceau în lumin? diversitatea lor teologic?: Întruparea Domnului, Parusia, dogma Sfintei Treimi, Evanghelia Mântuitorului, lumina creat? ?i necreat?, idolatria, profe?iile Vechiului Testament, proorociile Sibilelor, etc. În mod expres aminte?te de sibila trac? Eritreea, care prezice psalmic viitorul lumii legat de Dumnezeul cre?tinilor, numindu-L în limba arimic?-aramaic?-protodac?: Iisus Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu. ( consemnarea a fost f?cut? de Cicero). Acee?i Sibil?, relateaz? poetul Virgiliu, prooroce?te na?terea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria (cita?i de Eusebiu), iar istoricul Sozomen îi atribuie tot sibilei Eritreea profe?iile despre izb?vitoarea Cruce: „O fericit ?i binecuvântat lemn al Crucii, pe care Dumnezeu ?i-a întins mâinile! Oricum ar comenta cineva aceast? fraz?,spune Sozomen, nu ar putea spune alceva decât ceea ce cite?te. Sibilele au profe?it prin lemnul Crucii ?i cinstea fa?? de acesta. Profe?iile au ajuns la noi a?a cum ne-au fost relatate de c?tre cei care le-au auzit de la al?ii (prin Sfânta Tradi?ie am spune noi, n.a.), care au cunoscut foarte bine aceste întâmpl?ri care au fost transmise din tat? în fiu ?i to?i cei care au consemnat aceste lucruri le-au dat spre mo?tenire altora.” (Eusebiu de Cezareea, Via?a..., Cuvânt c?tre adun?rile sfin?ilor, cap. 18, 19, 20, PSB, vol. 14, Sozomen, Istoria bisericeasc?, cartea 1, cap. 8).

Între preocup?rile de c?p?tâi ale Împ?ratului un loc de seam? l-a avut teologia rug?ciunii. Iat? ce ne transmite: „Rug?ciunea dreapt? este cu neputin?? de biruit ?i tot cel ce va st?rui în rug?ciunea curat? nu va fi dezam?git, fiindc?, de nu vei ?ov?i în credin?a ta, nu e cu putin?? s? nu cape?i cele dorite. Dumnezeu se afl? mereu al?turi de noi, plin de bun?voin?? în fa?a dovezilor noastre de noble?e sufleteasc?. E omene?te s? te mai ?i împletice?ti câteodat?; doar c? Dumnezeu nu are nici o vin? în omene?tile noastre împiedic?ri. De aceea îmi ?i pare nimerit ca to?i cei ce vor s? se ?in? de cele ale credin?ei s? înal?e mul??mit? Mântuitorului pentru tot ce a f?cut El spre mântuirea noastr?, a tuturor, ?i pentru buna chivernisire a statului; prin rug?ciunile lor sfinte ?i st?ruitoare s? abat?, împreun?, milostivirea lui Hristos asupra noastr?, ca El s? nu pun? cap?t facerilor Sale de bine. Fiindc? El este un aliat de neînvins ?i un adev?rat proteguitor al drep?ilor, în aceea?i m?sur? în care mai este ?i cel mai bun dintre judec?tori, c?l?uza (noastr? pe calea) mântuirii ?i întâi-st?t?torul vie?ii ve?nice.” (Eusebiu de Cezareea, Via?a lui..., op. cit. p. 273-274).

Dup? ce teologhisea rug?ciunea pe o parte ?i pe alta, în înveli?ul ?i în miezul ei, se îngrijea compunând el însu?i din sufletu-i plin de dulcea?? ?i lumin?, psalmii de foc c?tre Domnul, con?inând cereri ?i mul?umiri, sl?viri ?i ajutor, îndemnuri ?i zidiri de l?ca?uri sfinte pentru folosul tuturor supu?ilor ?i slujitorilor s?i: „Spre binele întregii lumi ?i în folosul întregii omeniri, a? vrea ca poporul T?u s? aib? parte de lini?te ?i s? r?mân? departe de dezbin?ri. Fie pacea ?i lini?tea celor credincio?i ?i cu cei afla?i în r?t?cire. Fiindc? numai întru dulcea?a acestei p?rt??ii vor putea ?i ace?tia s? fie îndrepta?i ?i adu?i pe calea dreapt?. Nimeni s? nu se a?eze în calea altuia: aib? fiecare parte ?i s? se bucure de tot ce-i dore?te sufletul. Cuvine-se, totu?i, ca tot omul cu mintea limpede s? ?tie c? nimeni nu va putea vie?ui în sfin?enie ?i în cur??ie de nu-l vei chema Tu întru odihna sfintelor Tale predanii. Cei ce vor voi s? i se sustrag?, g?si-vor l?ca?ele în?el?ciunii, a?a cum le-a fost voia; nou?, preg?tit? ne este casa cea prea-str?lucitoare a adev?rului T?u. Dar ce dai Tu pe cale fireasc? le dorim ?i noi lor, la rându-ne, în a?a fel încât în ob?teasca bun?-în?elegere s? le fie ?i lor h?r?zit? aflarea bucuriei.” [...] „?ie, Dumnezeule Preaînalt, m? rog eu ast?zi: fii bun ?i îng?duitor cu f?pturile Tale din ?inuturile R?s?ritului; locuitorilor din provincii (care vreme atât de îndelungat? au suferit de pe urma împil?rilor) d?-le- prin mine, slujitorul T?u- tuturor t?m?duire! Nu f?r? temei î?i cer eu aceasta- o, St?pâne a toate, Dumnezeule sfânt; c?ci sub îndrumarea Ta am început eu ?i am s?vâr?it a lucra pentru izb?virea oamenilor; însemnul T?u l-am purtat eu pretutindeni în fruntea o?tilor mele biruitoare; ?i de mi-or cere-o îndatoririle mele, sub acelea?i însemne ale puterii Tale îmi voi înfrunta din nou du?manii. De aceea ?i sufletul meu limpede împletit din dragoste ?i din team?, în seama Ta mi l-am l?sat. Numele T?u dup? cuviin?? îl iubesc, îns? puterea Ta o cinstesc, cunoscut? f?cându-mi-o Tu prin dovezi f?r? de num?r ?i spre înt?rirea credin?ei mele. De unde îndemnul meu de acum este s? pun eu însumi um?rul la înnoirea preasfântului T?u loca? pe care netrebnicii ?i nelegiui?ii aceia l-au pâng?rit în pustiitoarea lor r?t?cire a min?ii.” (Eusebiu de Cezareea, Via?a lui..., op. cit. cartea a 2-a, cap. 56, 55, PSB, vol. 14, p. 106). 

- Va urma -

footer