Revista Art-emis
Împăratul Constantin cel Mare, Monarh al pământului (3) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Joi, 30 Ianuarie 2014 17:33

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emisDacă din punct de vedere istoric, moral şi religios de la Zamolxis la Hristos au existat reale asemănări, punţi de legătură fundamentale între lumea pelasgă şi cea creştină, de la Zenon la Hristos s-au înregistrat doar deosebiri esenţiale, ca natură, atitudine sau inspiraţie. Numai incompetenţii au avut sau au o altă părere. Stoicismul pritoceşte durerea într-o bucurie negativă, în timp ce Zamolxianismul o primeneşte prin jertfă, asemeni Creştinismului care o întrupează într-o sfântă bucurie şi o mărturiseşte printr-o dragoste hristică înălţătoare. Răstignirea lui Iisus Hristos, Dumnezeul-Om pe Cruce a înnobilat suferinţa, dându-i un sens dumnezeiesc, mântuitor. Răstignirea Domnului a zgâlţâit deopotrivă din temelii marginile Cosmosului şi toate încheieturile omenirii. Suferinţa creştină capătă o altă existenţă, ce nu are nevoie nici de explicare, nici de justificare. Răstignirea Mântuitorului aşează lumea creştină într-o atitudine spirituală profundă, prin care Biserica Sa purifică mistic şi ascetic sufletul noii lumi hristice întru veşnicie. Sfintele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru, suferinţa Lui pe Cruce a fost acceptată şi trăită, doar ca să ne lase moştenire Suferinţa Sa Sfântă în care să ne întrupăm suferinţa noastră biruitoare. Aşadar, Zamolxianismul pelasg trece uşor şi curat de la legitimul sacrificiu al nemuririi la Creştinismul jertfitor ortodox şi mântuitor.

„Prin Suferinţa dumnezeiască a lui Iisus Hristos s-a trecut la sublimarea suferinţei noastre,a creştinilor ortodocşi, care a deschis Calea mântuirii umane.”

Aceasta era realitatea vieţii istorico-religioase în lumea romană în care trăia generalul şi viitorul Mare Împărat Dac Constantin. Din acele firi aristocrate, purtătoare de prejudecăţi, de superstiţii, de ignoranţă, de imoralitate, de orgoliu, plini de resentimente păgâne, pătimaşe, vrăjmaşe, laşe şi trădătoare s-au strecurat o parte şi la curtea şi în palatul imperial, complotând şi defăimând, aducându-i mai apoi destul de multă mâhnire şi suferinţă. Pe câmpurile de luptă tânărul şi frumosul comandat de oşti se avânta în locul cel mai primejdios, biruind. Era un războinic falnic, curajos, viteaz, un bărbat cumpătat, strategic şi un iscusit călăreţ, demn de strămoşii săi, neîntrecuţii sciţi. Prin dragostea şi educaţia primită de la părinţii săi daci, prin zestrea sufletească, prin podoaba cumpătării, prin fascinanta putere de judecată, prin înţelepciunea dobândită, tânărul Constantin pe care nimeni nu-l putea întrece în bunătatea, frumuseţea chipului său, a staturii lui, întrecându-i chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu el prin puterea lui, s-a apropiat de Dumnezeu, cinstindu-L mai presus de toate cele create şi existente: aflându-L a fi Mântuitor şi păzitor al împărăţiei şi dătător al tuturor bunătăţilor. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 12, în PSB, vol. 14. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 19-20; 69)

Referinţele oferite de cronicarii şi marii istorici creştini ai acelei vremi Socrate, Sozomen, Evgarie, Kedrenos, Teodoret, ne ajută să-i redăm Împăratului portretul său cât mai fidel: „Împăratul era înalt ca statură, cu gât puternic, umeri laţi şi trup atletic, ceea ce îl făcea impunător, grav şi majestuos; cu o înfăţişare splendidă, frumos la chip şi foarte impresionant, cu ochi de leu, omenos, plin de bunătate, cumpătat, dornic de a face fapte bune, indulgent, gândea liber, era blând, răbdător, generos şi iubitor de armată şi popor, cu spirit al dreptăţii, cumpătat, iertător, suflet mare, spirit neînfricat, mare strateg, profund religios, înţelept în probleme legislative, desfăşurând o mare lucrare legislativă. Punea preţ pe valoarea cercetărilor, a ştiinţelor, a artelor şi , mai cu seamă a literaturii. Era foarte învăţat şi foarte cultivat spiritual, apropiat mult de desăvârşirea umană.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, op. cit., IV, 54)

Istoricul Sozomen mărturiseşte că Împăratul Constantin cel Mare a fost: „primul şi cel mai important dintre împăraţi pentru Biserică”. Iosif Vrienios, continuă portretul suveranului spunând că: împăratul Constantin cel Mare a fost primul împărat creştin. Constantin Manassis adaugă că Marele Constantin a fost: „primul dintre împăraţi care L-a mărturisit curat pe Hristos. Dositei nu se lasă mai prejos, arătându-l pe Constantin cel Mare, că: pe bună dreptate este amintit ca fiind tată al împăraţilor ortodocşi şi temelie a statului creştin.” În Cuvântul al IV-lea, Eusebiu de Cezareea consemnează: „Numai acesta dintre împăraţii traco-romani L-a cinstit pe Dumnezeul, Împăratul tuturor, cu o excesivă evlavie faţă de El; numai acesta a propăvăduit cu dăruire cuvântul lui Dumnezeu; numai acesta a şters orice fel de urmă de politeism şi a izgonit orice fel de idee de idolatrie; numai acesta a fost învrednicit, şi când a trăit, dar şi după moartea sa de asemenea onoruri, de care nu a avut parte vreun grec sau vreun barbar, dar chiar şi vreunul dintre romani.În completarea celor amintite mai sus de Eusebiu de Cezareea, Paparigopoulos subliniază: „Niciunul dintre ucenicii direcţi ai Domnului nu a lucrat mai mult pentru răspândirea şi întărirea credinţei noastre.” (K. Manassis, Sinoptică, P.G. 127, col. 306; /Dositei, Cele 12 cărţi, I.1a; /Eusebiu, Cuvântul al IV-lea, P.G. 20, col. 1229- IV, 75, 313)

Din secolul VIII, avem şi descrierea Sfântului Teofan, care-i aşează chipul luminos într-o corolă a virtuţiilor moral-religioase: „Acest bărbat în toate strălucitor, în curajul sufletului, în puterea minţii, în cuvintele sale de învăţătură, în răbdarea sa căutând dreptatea, în dăruirea pe care o avea faţă de muncă, în portul său cuvincios, în curajul pe care-l avea în război şi izbândă, mare în faţa barbarilor, neînvins în războaiele civile, statornic şi neclintit în credinţa sa.”(Sf. Teofan, Cronică, în P.G. 108, p. 96). Mult mai târziu, în vremurile noastre mai recente, alţi istorici precum Philip Schaff ni-l schiţează şi el pe Marele Împărat creştin Constantin, astfel: „Caracterul lui moral nu a fost fără însuşiri nobile, printre ele aflându-se o curăţie rară a trupului pentru acea vreme, o cumpătare şi o bunătate nemaiîntâlnită. Toate scrierile creştine vorbesc despre înfrânarea sa.” (P. Schaff, History of the Christian Church, chapter I, 14, n. 10). Cu siguranţă merită să luăm aminte şi părerea teologului olandez Marc Reuver: „Împăratul Constantin a văzut în propria sa persoană un slujitor al lui Dumnezeu, împlinind voia Acestuia în absolută ascultare faţă de pronia divină. Era obligaţia lui să asigure credinţa creştină, pacea şi unitatea dintre popoare. Această chemare divină i-a dat obligaţia specială, aceea de a exercita puterea imperială asupra tuturor cetăţenilor care aveau încredere în purtarea sa de grijă.” (Requiem for Constantine Kampen, Holland, 1996, p. 30).

Cu privire la denigratorii, traficanţii şi manipulatorii de orice natură: socială, politică, atee, ocultă ori religioasă, care sunt purtătorii gândirii sterpe şi impostorii cuvântului, ai Logosului, ai Adevărului, ai lui Dumnezeu, nici măcar nu merită să-i băgăm în seamă. de aceea mă voi opri doar la observaţia pertinentă a istoricului francez Louis-Gaston Boissier, în grandioasa sa lucrare, Sfârşitul păgânismului: „Din nefericire, atunci când ne ocupăm de marii bărbaţi, care au jucat un rol important în istorie, şi încercăm să le cercetăm viaţa şi activitatea, rareori suntem satisfăcuţi de explicaţiile fireşti. Faptul că oamenii aceştia au ceva diferit faţă de ceilalţi oameni ne face să nu credem că pot să funcţioneze ca simplii oameni. Căutăm motive întunecate în spatele chiar şi celui mai simplu gest, dar în acelaşi timp îi catalogăm în amănunt şi în adâncul gândului lor, pe care aceştia niciodată nu l-au avut. Toate acestea sunt valabile şi în cazul lui Constantin. A existat convingerea că acest om politic foarte capabil a dorit să râdă de noi. Cu cât se dedica mai călduros îndatoririlor sale religioase, expunându-l ca pe un credincios curat, pe atât de intense ajungeau să fie şi încercările noastre de a dovedi că împăratul Constantin a fost indiferent faţă de aceste probleme şi că a fost un sceptic, pe care în realitate nu l-a interesat nicio religie, decât aceea care l-a favorizat mai mult.” (L. G. Boissier, La fin du paganisme, Paris, 1914).

Conducătorul, monarhul, suveranul creştin în conştiinţa ortodoxă îşi exercită/trebuie să-şi exercite misiunea-responsabilitate de stăpân politic, doar cu o înaltă demnitate, şi împlinire a conştiinţei naţionale, dar în acelaşi timp, deopotrivă şi permanent cu smerenie, credinţă şi jertfă, ca demnitatea mistică a conştiinţei moral-creştine, privind slujirea lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat binecuvântarea ocrotirii Neamului şi a Bisericii Sale. Un astfel de Conducător este dator să administreze Imperiul sau Statul care-i este încredinţat, dar, care trebuie axat doar pe persoana Mântuitorului lumii Iisus Hristos. Acest fapt se numeşte Teocraţie ortodoxă, exercitată sub sceptrul ecumenicităţii creştine. Aruncând privirea pe Epistola imperială trimisă de Constantin lui Saporie, împăratul perşilor în care face referire la grija lui Dumnezeu faţă de poporul său, rămânem înmărmuriţi de plăcuta uimire, privind caracterul său profund ortodox, privind demnitatea sa de conducător ales, cum la puţini monarhi creştini, pravoslavnici le-a fost dat s-o aibă, privind mesajul duhovnicesc şi eruditul cuvânt de învăţătură: „Păstrând credinţa dumnezeiască, câştig lumina adevărului. Călăuzit de lumina adevărului, dobândesc conştiinţa credinţei dumnezeieşti. Cu aceasta, aşa cum arată lucrurile, cunosc preasfânta religie ca un dascăl al cunoaşterii preasfântului Dumnezeu. Acest cult îl mărturisesc. Această putere a lui Dumnezeu având-o alături, am început de la marginile oceanului şi am înconjurat lumea cu nădejdi, că, după ce toate dispăruseră înrobite de atâţia şi căzute în necazurile zilnice, acestea şi-au primit răzbunarea şi au reînviat exact aşa cum se întâmplă după o oarecare vindecare.” (Teodoret, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 24).

O deosebită atenţie a acordat-o cinstirii Cuvântului, alegându-şi cu mare grijă împodobitele cuvântări, care fermecau interlocutorul, auditoriul: „Vrednicul împărat îşi îmbogăţea mintea cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi, petrecându-şi nopţile în priveghere, iar în clipele de răgaz scriind cuvântări, căci îi plăcea să se înfăţişeze necontenit în faţa oamenilor, încredinţat că e bine să domnească peste supuşi şi, prin puterea cuvântului de învăţătură, făcând din cârmuirea sa una a chibzuinţei. Astfel nu pregeta să cheme lumea la sine; iar oamenii nu pregetau nici ei să se adune în număr mare ca să asculte înţeleptele vorbe ale împăratului”. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., p. 170).

Constantin îşi alcătuia studiile şi omiliile cu multă evlavie şi rigurozitate, creînd o vastă tradiţie în Bizanţ, bucurând mulţi dintre urmaşii săi. Gândirea lui puternică era foarte bine închegată şi adânc înrădăcinată în Cultura Teologică şi Filosofia Ortodoxă a Duhului Sfânt. Varietatea temelor aduceau în lumină diversitatea lor teologică: Întruparea Domnului, Parusia, dogma Sfintei Treimi, Evanghelia Mântuitorului, lumina creată şi necreată, idolatria, profeţiile Vechiului Testament, proorociile Sibilelor, etc. În mod expres aminteşte de sibila tracă Eritreea, care prezice psalmic viitorul lumii legat de Dumnezeul creştinilor, numindu-L în limba arimică-aramaică-protodacă: Iisus Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu. ( consemnarea a fost făcută de Cicero). Aceeşi Sibilă, relatează poetul Virgiliu, prooroceşte naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria (citaţi de Eusebiu), iar istoricul Sozomen îi atribuie tot sibilei Eritreea profeţiile despre izbăvitoarea Cruce: „O fericit şi binecuvântat lemn al Crucii, pe care Dumnezeu şi-a întins mâinile! Oricum ar comenta cineva această frază,spune Sozomen, nu ar putea spune alceva decât ceea ce citeşte. Sibilele au profeţit prin lemnul Crucii şi cinstea faţă de acesta. Profeţiile au ajuns la noi aşa cum ne-au fost relatate de către cei care le-au auzit de la alţii (prin Sfânta Tradiţie am spune noi, n.a.), care au cunoscut foarte bine aceste întâmplări care au fost transmise din tată în fiu şi toţi cei care au consemnat aceste lucruri le-au dat spre moştenire altora.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., Cuvânt către adunările sfinţilor, cap. 18, 19, 20, PSB, vol. 14, Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8).

Între preocupările de căpătâi ale Împăratului un loc de seamă l-a avut teologia rugăciunii. Iată ce ne transmite: „Rugăciunea dreaptă este cu neputinţă de biruit şi tot cel ce va stărui în rugăciunea curată nu va fi dezamăgit, fiindcă, de nu vei şovăi în credinţa ta, nu e cu putinţă să nu capeţi cele dorite. Dumnezeu se află mereu alături de noi, plin de bunăvoinţă în faţa dovezilor noastre de nobleţe sufletească. E omeneşte să te mai şi împleticeşti câteodată; doar că Dumnezeu nu are nici o vină în omeneştile noastre împiedicări. De aceea îmi şi pare nimerit ca toţi cei ce vor să se ţină de cele ale credinţei să înalţe mulţămită Mântuitorului pentru tot ce a făcut El spre mântuirea noastră, a tuturor, şi pentru buna chivernisire a statului; prin rugăciunile lor sfinte şi stăruitoare să abată, împreună, milostivirea lui Hristos asupra noastră, ca El să nu pună capăt facerilor Sale de bine. Fiindcă El este un aliat de neînvins şi un adevărat proteguitor al drepţilor, în aceeaşi măsură în care mai este şi cel mai bun dintre judecători, călăuza (noastră pe calea) mântuirii şi întâi-stătătorul vieţii veşnice.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui..., op. cit. p. 273-274).

După ce teologhisea rugăciunea pe o parte şi pe alta, în învelişul şi în miezul ei, se îngrijea compunând el însuşi din sufletu-i plin de dulceaţă şi lumină, psalmii de foc către Domnul, conţinând cereri şi mulţumiri, slăviri şi ajutor, îndemnuri şi zidiri de lăcaşuri sfinte pentru folosul tuturor supuşilor şi slujitorilor săi: „Spre binele întregii lumi şi în folosul întregii omeniri, aş vrea ca poporul Tău să aibă parte de linişte şi să rămână departe de dezbinări. Fie pacea şi liniştea celor credincioşi şi cu cei aflaţi în rătăcire. Fiindcă numai întru dulceaţa acestei părtăşii vor putea şi aceştia să fie îndreptaţi şi aduşi pe calea dreaptă. Nimeni să nu se aşeze în calea altuia: aibă fiecare parte şi să se bucure de tot ce-i doreşte sufletul. Cuvine-se, totuşi, ca tot omul cu mintea limpede să ştie că nimeni nu va putea vieţui în sfinţenie şi în curăţie de nu-l vei chema Tu întru odihna sfintelor Tale predanii. Cei ce vor voi să i se sustragă, găsi-vor lăcaşele înşelăciunii, aşa cum le-a fost voia; nouă, pregătită ne este casa cea prea-strălucitoare a adevărului Tău. Dar ce dai Tu pe cale firească le dorim şi noi lor, la rându-ne, în aşa fel încât în obşteasca bună-înţelegere să le fie şi lor hărăzită aflarea bucuriei.” [...] „Ţie, Dumnezeule Preaînalt, mă rog eu astăzi: fii bun şi îngăduitor cu făpturile Tale din ţinuturile Răsăritului; locuitorilor din provincii (care vreme atât de îndelungată au suferit de pe urma împilărilor) dă-le- prin mine, slujitorul Tău- tuturor tămăduire! Nu fără temei îţi cer eu aceasta- o, Stăpâne a toate, Dumnezeule sfânt; căci sub îndrumarea Ta am început eu şi am săvârşit a lucra pentru izbăvirea oamenilor; însemnul Tău l-am purtat eu pretutindeni în fruntea oştilor mele biruitoare; şi de mi-or cere-o îndatoririle mele, sub aceleaşi însemne ale puterii Tale îmi voi înfrunta din nou duşmanii. De aceea şi sufletul meu limpede împletit din dragoste şi din teamă, în seama Ta mi l-am lăsat. Numele Tău după cuviinţă îl iubesc, însă puterea Ta o cinstesc, cunoscută făcându-mi-o Tu prin dovezi fără de număr şi spre întărirea credinţei mele. De unde îndemnul meu de acum este să pun eu însumi umărul la înnoirea preasfântului Tău locaş pe care netrebnicii şi nelegiuiţii aceia l-au pângărit în pustiitoarea lor rătăcire a minţii.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui..., op. cit. cartea a 2-a, cap. 56, 55, PSB, vol. 14, p. 106). 

- Va urma -

footer