Revista Art-emis
Naşterea Domnului - Crăciunul PDF Imprimare Email
Pr. Vasile Marinescu   
Marţi, 28 Decembrie 2010 08:59
Marinescu VasileFecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci" (Condacul Naşterii Domnului).
Se spune că pe vremea regelui Ptolemaios Philadelphus al II-lea, cel care a construit Farul din Alexandria (deci, cu vreo 270 de ani î.d.Hr.) trăia un bărbat învăţat pe nume Simion (bătrânul Simion despre care se vorbeşte în Biblie). El a fost unul dintre cei 70 de bărbaţi care au fost însărcinaţi să traducă Vechiul Testament din limba evreiască în cea grecească, lucrare care s-a numit Septuaginta. Lui Simion i s-a dat să traducă proorocul Isaia. Ajungând la cap.7, a dat peste aceste două cuvinte: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte un fiu şi vor chema numele lui Emanuel". (Isaia 7, 14). Versetul vorbeşte despre venirea lui Mesia, Iisus Hristos, dar, Simion socotind că cuvântul „Fecioară" este greşit, la înlocuit şi tradus „femeie tânără" căci nu înţelegea cum ar naşte o fecioară fără prihană. A doua zi, parcă o mână nevăzută intervenise şi a găsit tot cuvântul „Fecioară". Din nou a şters, dar, din nou a apărut cuvântul proorociei. Cuprins de nedumerire şi de frică, Simion a avut o vedenie cerească; i s-a arătat un înger care i-a spus că nu va muri până nu va vedea cu ochii lui pe Fecioara care va naşte pe Mesia. După aproape trei veacuri, bătrânul Simion înştiinţat de Duhul Sfânt, a mers la templu ca să vadă împlinirea proorociei.

Acolo, bătrânul Simion a văzut-o pe Maica Domnului, pe Fecioara Maria înconjurată de o lumină cerească, purtându-L în braţe pe Pruncul Iisus. Inspirat de Duhul Sfânt, a luat pruncul în braţe şi a rostit: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o să fie, înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel". (Luca 2, 29-32). Completându-se unii pe alţii, evangheliştii ne relatează: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Mama Lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt" - Matei, 1 (18-20). Iar evanghelistul Luca reproducând cuvintele de buna-vestire ale Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria zice: „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei - că iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus...căci Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri: pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema". (Luca 1, 28, 31, 35).

Iar Sf. Ioan evanghelistul, spune: „El, care nu din sânge, nici din pofta trupească, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu S-a Născut. Şi cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 13; 12-14). Iată deci, vedem că zămislirea, deşi supranaturală, nu este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu, ci o conlucrare a divinului cu umanul. Aşa cum mărturisim în Crez (Simbolul credinţei) „Care pentru noi oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om". Înainte de marea sărbătoare, având icoana „Naşterii Domnului", preotul şi cântăreţul merg pe la casele creştinilor cântând troparul Naşterii: „Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărita lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea sau învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus; Doamne, mărire Ţie".
„Cei ce slujeau stelelor" erau maeştrii ştiinţei vechi, magii. Ei căutau adevărul în astre, iar acum, ei cititorii în stele, au fost conduşi de o stea la ieslea din Betleem acolo unde se născuse Pruncul, Însuşi Adevărul, răsăritul cel de sus. O, cât de înălţătoare sunt cântările de la marele praznic al naşterii !! „Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; Heruvimul nu mai păzeşte Pomul Vieţii; iar eu mă împărtăşesc de dulceaţa din Rai, de la care ne-am îndepărtat prin neascultare. Căci chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei Lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare: că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era Om făcându-se din iubire de oameni" (Vecernia Praznicului, Stihiră la Doamne, strigat-am..., glasul 2). „Cum voi mărturisi această taină mare ? Cel fără de trup se întrupează; Cuvântul prinde formă văzută şi grea; Cel nevăzut se face văzut, Cel nepipăit se pipăie, Cel fără de început se începe şi Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului" (26 decembrie, Vecernia, la stihoavnă). Înainte de '89 (dar se poate întâmpla şi acum), un coleg din Bucureşti mergând să vestească Naşterea Domnului pe la enoriaşi, a sunat la uşa unui apartament pe care scria: Colonel Ghe. Haiducu. Ieşind însuşi colonelul, văzându-i -pe preot şi cântăreţ- a vrut să le închidă uşa, dar, preotul a avut o intervenţie inspirată şi i-a spus:
- „La mulţi ani, domnule colonel !", am văzut pe uşă că aveţi gradul de colonel şi că vă cheamă Gheorghe.
Da, şi ce este cu asta ? a întrebat iritat colonelul.
Ştiţi domnu' colonel că Sf .Gheorghe a fost general ?
N-am ştiut, răspunse colonelul şi deschizându-le larg uşa îi invită înăuntru.

„Dumnezeu coboară în istorie. Creştinismul poate fii considerat drept revelaţia în sensul propriu al termenului: Dumnezeu se arată oamenilor nu prin intermediul unui om ales să fie depozitarul cuvântului său, ci asumându-şi el însuşi natura umană. Evenimentul întrupării constituie teofania prin excelenţă, manifestare personală şi imposibil de depăşit a lui Dumnezeu. Astfel, persoana lui Iisus Hristos este în primul rând, mai importantă decât învăţătura lui: tăcerea vieţii sale aduce absolutul divin în timpul uman. Acţiunea lui Hristos este în totalitate mântuitoare: el a venit pentru a desăvârşi cunoaşterea pe care oamenii o pot avea despre Dumnezeu, pentru a-i vindeca de orbirea lor şi a-i readuce aproape de Dumnezeu. [...] Creştinismul este astfel întemeiat pe relaţia cu o persoană divină care schimbă definitiv cursul istoriei: naşterea, moartea şi învierea lui Hristos constituie punctul culminant al istoriei umanităţii şi îi conferă acesteia sens deplin".[1] „În felul acesta, Hristos se află în centrul istoriei: întreaga creaţie, rănită de păcat, este restaurată în el şi nu se poate desăvârşi decât prin el. Hristos este astfel judecătorul lumii întregi; A-l respinge pe Hristos înseamnă a respinge viaţa veşnică".[2] Există veşti şi veşti. Veşti care vin de la prieteni, veşti pe care ni le aduc duşmanii, veşti şi bucurii care rămân în familie, care nu trec pragul casei. Dar, sunt şi veşti care se răspândesc uluitor de repede, veştile mari, importante, care trec de uliţa satului, dincolo de văi, de oraşe, de graniţe, veşti care se răspândesc în toată lumea. Aşa a fost cu „Naşterea Domnului", care, a pus în mişcare totul: Dumnezeu, omul, cerul, pământul, îngerii, stelele !...
„Cerul şi pământul în cântări răsună,
Îngeri şi oameni cântă împreună".
O, ce veste minunată ! De ce se cheamă minunată ? Pentru că ţine de minune.
Aşteptăm şi anul acesta colindătorii să ne aducă aceste veşti minunate, trezindu-ne nostalgia după bucuriile copilăriei. Nu aş putea să închei fără să amintesc măcar de două „poezii rugăciune" ale marilor noştri poeţi.

- Pomul Crăciunului - [3]

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu.
Şi numai câte-un viscol o bate uneori,
Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.
Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier.
În noaptea asta însă, vin îngerii din cer.
Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad,
Şi cântă-ncet şi mere şi flori din sân le cad.
Iar florile s-anină de ramuri până jos
Şi-i cântec şi lumină şi-aşa e de frumos !
Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,
Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.
Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ţi trimite dintr-însa Dumnezeu.
Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,
Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.
Departe într-un staul e-n faşă-acum Iisus,
Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus.
Dar el e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc,
Tu vino, şi te-nchină, zi: „Doamne-ţi mulţumesc".

„Oaspeţi cu azur în gene" - [4]
Oaspeţi cu azur în gene
Şi zăpadă sub opinci
Se iviră la fereastră
Cu colinde şi tilinci.

Fraged cântec şi subţire,
Înfloriri de ghiocei
Umbre mari ţineau isonul
Tăinuite după ei.

Îmi părea că-n zvon de aripi
Şi miros de tămâier
În colindă mi se-ngână
Pui de om cu pui de cer.

Şi cântară, şi urară
Şi plecară ca un dor,
Strălucea un puf de înger
Risipit pe urma lor.

Şi era o pace albă, -
Ca zăpada şi era
O sfială, ce din stele
Până-n inimi tremura.

Bacii lepădară grija :
Astăzi lupii ţin ajun,
Porumbeii nu visează
Vânt de uliu căpcăun.

Şi zăvozii din ogradă
Să mai lărmuie se tem,
Boii rumegă cu botu-n
Ieslea de la Betleem.

Aţinteşte-ţi lung urechea
Ca s-auzi, bătrân pământ:
Sus, în leagăn prins de stele,
Gângureşte Pruncul Sfânt.

Pr. Vasile Marinescu, Biserica Olari

Note:
1 Frederic Laupies (coordonator) – „Dicţionar de cultură generală" – traducere de Giuliano Sfichi, Andrei Paul Corescu, Nadia Farcaş, Elena Gîrlea,... Iaşi, Ed. „Polirom" 2008 – pp. 186-187.
2 Ibidem p.188
3 Pomul Crăciunului (G. Coşbuc) – Irina Nicolaescu şi Sergiu I. Nicolaescu – Rugăciunile Poeţilor – „Antologie de poezie religioasă românească" – Ed. „Paralela 45", 2002, p.70
4 Oaspeţi cu azur în gene (Nichifor Crainic) (semnată Victor Mărginaş – pseudonimul de pribegie al lui N. Crainic) din volumul „Poezie Creştină Românească" – ediţie îngrijită de Magda şi Petru Ursache, Ed. „Institutul European" – 1996, p.294 footer