Revista Art-emis
Împăratul Constantin cel Mare, Monarh al pământului (2) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Duminică, 05 Ianuarie 2014 18:53

Impăratul Constantin cel MareÎmpăratul Constantin cel Mare a manifestat o deosebită cinstire şi faţă de Apostolii şi Martirii Mântuitorului nostru, astfel că Oraşul sfânt a fost închinat şi venerării lor. Dacă nu ar exista Răsăritul Ortodox, Apusul catolico-protestant ar fi apus de mult. După sucombarea sub huni în anul 476 d. Hr., Apusul şi-a ridicat pleoapele abia în secolul al XVI-lea, dar tot graţie cârjei bizantine. Dacă pentru Răsărit, Constantinopolul a fost cea mai strălucitoare Catedrală a culturii şi civilizaţiei creştin-ortodoxe, Apusul îi datorează independenţa şi forma de existenţă în care şi astăzi mai pulsează: Dacă nu exista Bizanţul pentru a-i opri pe arabi, pe seleucizi şi pe otomani, Apusul nu ar mai fi apucat să stea pe propriile-i picioare. Europa de astăzi îşi datorează propria existenţă Imperiului Bizantin„”. (Judith Herrin, Ce este Bizanţul?, Atena, 2006)

Constantinopolul a reprezentat naşterea din lumină al noului corp social al Răsăritului.
Constantinopolul a reprezentat sensul noii şi marii culturi ortodoxe.
Constantinopolul a reprezentat simbolul marii civilizaţii creştine.
Constantinopolul a purtat în pântecele-i binecuvântat pe cei mai mari Eroi, Martiri, Asceţi, Mistici, Dascăli, Preoţi, Teologi, Poeţi, Artişti, Cucernici, Cuvioşi, Mărturisitori şi Sfinţi ai Pământului şi ai cerului nemuritor. În primii 8 ani de pace (314-322) împăratul Constantin a pus bazele bunăstării economice, chibzuinţei politice de stat şi a moralei creştine. Adeverind pe adevăratul Pricinuitor al izbânzilor sale, împăratul Constantin a revelat toate acestea emiţând: „în nişte hotărâri alcătuite în slovă latinească şi grecească (protodacă de altfel, n.a.), trimise şi publicate de el în fiecare provincie”. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa ..., op. cit., cartea a 2-a, cap. 23, PSB, vol. 14..., p. 103)

Până în veacul al XI-lea Cetatea lui Constantin, întipărită pe urmele paşilor plini de mireasmă divină ai Marelui Apostol Andrei, a strălucit aproape milenar pe frontispiciul măreţului Imperiu creştin bizantin, binecunoscut şi sub numele de România. Primul şi marele Stat ortodox daco-român înfăptuit de augustul- dac, Împăratul Constantin a împletit într-un binecuvântat buchet spiritual, marea înţelepciune pelasgo-tracă cu normele juridice traco-latine, pe care l-a organizat şi aşezat pe temeiul Evangheliei lui Hristos.

Strălucirea Bizanţului imperial daco-român, a continuat şi post Cruciadelor Apusului, prin Dinastia daco-română a Ţarilor Asăneşti şi după cucerirea musulmană din anul 1453, prin iluştrii Voievozi ai Principatelor Valahe, aşa cum faima Augustului Constantin i-a eclipsat pe domnii şi papii Apusului, care nu i-au iertat niciodată renunţarea la Roma lor, vechiul centru imperial păgân, politeist, idolatru şi construirea marii capitale imperial-creştine, Constantinopolul, uitând repede faptul că i-a salvat i-a eliberat, le-a redat demnitatea dintâi, renunţând astfel, la a-i purta şi a-i cinsti posterior numele preabinecuvântat, chiar dacă senatul roman i-a acordat pentru eliberarea Romei titlul de Maximus Augustus, preamărindu-L pe Hristos şi Crucea Sa: „Constantin, scrie Sfântul Teofan, conducătorul romanilor, a poruncit ca rămăşiţele martirilor să fie îngropate cu evlavie. Şi romanii au sărbătorit biruinţa, preaslăvindu-L pe Domnul şi Crucea Sa dătătoare de viaţă şi l-au mărit pe Constantin, biruitorul”. (Sf. Teofan, Scrieri cronice, PG 108, p. 84)

După bătălia de la Pons Milvius- Podul Vulturului din 28 Octombrie 312, împotriva tiranului păgân-prigonitor Maxenţiu, când Mântuitorul Hristos Însuşi i-a prezis biruinţa, poporul şi senatul Romei i-au deschis larg porţile Cetăţii, primindu-l cu cinstea care i se cuvine marelui eliberator şi salvator împărat. „Constantin, relatează istoricul-ierarh, apropiat al împăratului şi-a făcut intrarea în împărăteasca cetate în glasul cântecelor de biruinţă. Toată lumea-senatori, nobili, oameni cu vază, laolaltă cu toată omenirea din Roma- i-a ieşit în întâmpinare din toată inima, cu ochi veseli, primindu-l cu urări de fericire şi cu o nesfârşită bucurie, ca nişte scăpaţi din închisoare. Bărbaţi, femei şi copii se înghesuiau laolaltă cu nenumărate cete de slujitori şi nu mai conteneau a striga, numindu-l când salvatorul, când dezrobitorul şi când binefăcătorul lor. El însă-pătruns cum era, prin însăşi firea lui, de credinţa în Dumnezeul-, la auzul strigătelor lor nu s-a lăsat furat de mândrie, la lauda lor n-a lăsat să crească în el trufia, ci ştiind bine cât ajutor îi datora lui Dumnezeu, s-a grăbit să răsplătească adevăratului prilejuitor al biruinţei sale o rugăciune de mulţumire. Apoi a descoperit Constantin tuturor semnul cel mântuitor- şi a înălţat chiar în inima oraşului împărătesc un monument triumfal în amintirea biruinţei asupra duşmanului, monument pe care a scris cu litere săpate, că acesta se dovedise să fie semnul izbăvitor al statului roman şi ocrotitorul împărăţiei întregi. Şi a mai pus în mâna statuii sale, înălţate într-unul dintre locurile cele mai umblate ale Romei, o lance lungă în chipul crucii, poruncind să se sape dedesubt, cu slove latineşti, următoarea inscripţie: «Prin acest semn mântuitor-adevărata dovadă a bărbăţiei- am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă, am redat atât senatului, cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară »” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a 9-a, cap. 11)

Statuia Eliberatorului Constantin cel Mare aşezată în pieţele Romei purta în augusta mână învingătoare, Crucea Mântuitorului Hristos. Împăratul Constantin oferă tracului Miltiade-episcopul Romei, ca viitoare reşedinţă apostolică, palatul Lateran. După trei ani de la celebra biruinţă divină şi augustă de la Pons Milvius, senatul roman i-au ridicat biruitorului un Arc de Triumf pe care au inscripţionat cuvintele următoare: „Imperatori Caesari Flavio Constantino Maximo pio felici Augusto senatus populus que romanus qood instinctu divinitas mantis magnitudine cum execitu suo tam de tyranno quam de omni eius factione uno tempore iustis rem publicam ultus est armis arcum triumphis insignem dicavit” (Senatul şi poporul roman i-au dedicat acest arc împodobit, ca un semn al triumfului, Evlaviosului, Fericitului August şi Împăratului Cezar Flavius Constantin deoarece, prin pronia divină şi marea lui înţelepciune, a scăpat statul de tiran şi de toată gruparea acestuia, cu ajutorul armatei.) (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 32)

Împăratul Constantin cel Mare, punându-se el însuşi în slujirea Bisericii Ortodoxe, prin reformele şi construirea sfintelor lăcaşuri a transformat imperiul într-o entitate creştină, salvându-l totodată din haosul şi criza secolului III, prigonitor, influenţând evident şi salvator destinul omenirii, schimbând soarta neamului omenesc şi cursul istoriei universale. „Augustul Constantin, care a preluat puterea, afirmă Lactanţiu, a considerat ca măsură prioritară libertatea creştinilor în practicarea cultului religios; şi aşa a început guvernarea lui, prin reabilitarea religiei sfinte”. (Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, PSB, cap. 14, cap. 24) Suveranii prigonitori ai Creştinismului, ca unelte perverse ale celui Rău s-au dovedit a fi cele mai odioase şi insultătoare orori ale istoriei.

Relatăm câteva mărturii ale lui Constantin despre o parte dintre marii persecutori, mărturisiri revelatoare şi pentru ceilalţi tirani, dinainte şi după Marele Împărat daco-român: „Dar tu, Decius, - pe tine te întreb acum-, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare vieţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult trâmbiţata forţă a Romei!). Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelalte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor-regele perşilor- a poruncit să fii jupuit (de viu) şi îmbălsămat, spre a le fi (altora) de-a pururi pildă! Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?” (Deci, cum rămâne cu „celebra retragere Aureliană”, atât de mincinos mediatizată?! n. a.)

„După sângeroasa lui prigoană, Diocleţian şi-a pecetluit singur soarta când s-a socotit nevrednic de domnie şi când şi-a dat în vileag relele urmări ale nebuniei, închizându-se între pereţii unei case de rând. Or- întreb eu atunci- la ce i-a folosit lui faptul de a fi pornit la luptă împotriva Dumnezeului nostru? Fiindcă- dacă nu mă înşel- tot restul vieţii Diocleţian a tremurat de frică să nu moară cumva lovit de trăznet! Poate să o spună Nicomidia; istorisesc şi cei ce au fost de faţă atunci, printre care mă număr şi eu însumi! Fiindcă într-adevăr am putut vedea cum, cu duhul slăbit şi temându-se de cea mai neînsemnată privire, de cel mai mărunt zgomot, se văicărea Diocleţian recunoscând că sminteala lui ajunsese să fie cauza tuturor năpastelor ce-l asaltau, de când stârnise la luptă împotriva lui- şi de partea drepţilor- purtarea de grijă a lui Dumnezeu!” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., Cuvântul lui Constantin către adunarea sfinţilor, cap. 24, 25, PSB, vol. 14, ...) 

Dacă gânditorii lumii antice au stăruit disperaţi în încercarea lor de a ignora sau exclude durerea umană, suveranii despoţi au intensificat-o, au preamărit-o. În Vatra lumii vechi, durerea a închircit sufletul omului, iar voluptatea l-a caricaturizat. Religiozitatea antică a săltat lumea în golul rece şi prăpăstios al durerii şi al deşertăciunii.

Numai Zamolxianismul pelasg, viu, monoteist, ţâşnind ca un torent al vieţii, premergător al Creştinismul a păstrat demnitatea umană între virtuţiile ei fireşti, cardinale, ale trăsăturilor chipului creat, încercând prin suferinţă, credinţă şi jertfă să restaureze asemănarea şi nemurirea prin dragoste după Chipul divin al Atotcreatorului Cosmosului. Zamolxianismul a zămislit în sânul marii Naţiuni primordiale traco-geto-dace, faima Cavalerului trac, dârzenia ilustrului Monarh şi înţelepciunea profetică milenară şi nemuritoare a Elitei spirituale.

Eroii, protagoniştii, sacerdoţii, doctrinarii, iniţiaţii manifestărilor politeiste, antice s-au circumscris ritualurilor fanteziste, panteiste, iluzioniste, provocând sau încercând să promoveze o domnie a bucuriei prin ignorarea durerii, împingând astfel lumea într-un mare vârtej fără scăpare, al suficienţei, al orgoliului, al amăgirii, al temerii, al satisfacţiei deşarte, al nihilismului, al resemnării, al descompunerii. „Budismul a sacralizat durerea sanctificând-o în suferinţă cosmică. Mai departe Hedonismul, travestit în pseudobucurie a adus hegemonia erosului sub diferitele închipuiri false, ca expresie doar a dorinţei senzuale, înăsprind şi mai mult durerea, iar Stoicismul sub masca sa preferată, cinismul în aceeaşi luptă cu suferinţa a căzut în propria înşelare, nerăuşind decât o sfidare, cum spunea marele nostru filosof creştin Nae Ionescu: „o încercare mai mult retorică, fără adâncime sufletească; o atitudine care îşi găseşte răsplata mai adesea în admiraţia superficială şi neînţelegătoare a mulţimii decât în adevărata linişte sufletească a înţeleptului, care înainte de orice este echilibru. Cinicul este un orgolios şi de aceea un singularizat între semenii lui. Punctul lui de reazem e în afară; dar nu într-un absolut transcendent, ci în respectul temător al celorlalţi. Formula lui de viaţă nu are valoare circulatorie; nu trebuie să aibă, pentru că satisfacţia lui stă tocmai în prestigiu, şi nu poate da prestigiu decât tocmai ceea ce nu se poate realiza de toţi oamenii. Este prea puţin ca cucerire pozitivă în problematica bucuriei, nu? Prea puţin şi prea... epidermic”. (Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 54)

Suma durerilor, plăcerilor, amăgirilor, superstiţiilor, neputinţelor, închipuirilor zeeşti şi umane a adus lumii antice, politeiste, supremul faliment religios

footer