Revista Art-emis
Împăratul Constantin cel Mare, Monarh al pământului (1) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Luni, 30 Decembrie 2013 09:58
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emisSfântul Constantin cel Mare e primul împărat creştin care scoate Biserica din catacombe, la lumină, şi care schimbă ireversibil faţa istoriei umanităţii. (Dimitrios Apostolidis)
Marile binecuvântări divine primite direct de la Dumnezeu, schimbă radical soarta celor Aleşi, oferindu-le menirea de a se împleti, de a se întrupa în cele mai mari destine ale omenirii, slujind deopotrivă Cerului şi Pământului. Aşa a fost cazul lui Zamolxes, al Profeţilor, al Sibilelor, al Fecioarei Maria, al Apostolilor, al Sfinţilor Părinţi, al Împăraţilor Constantin şi Elena, al Marilor Teodosie şi Iustinian, al Marilor Eroi, Martiri, Sfinţi, Dascăli, Poeţi, Filosofi, Duhovnici, Mărturisitori, Voievozi, Vlădici, Artişti, Ţărani, etc. Purtând responsabilitatea chemării, misiunea Crucii încredinţate, apostolatul Jertfei, aceşti iluştri Aleşi au atins vocaţia hristică a iubirii lui Dumnezeu. Istoria îi aşează în Panteonul celor Mari, iar Biserica Mântuitorului în Cetele alese ale Sfinţilor.
  
Constantin, coboară din cetatea Naissul Moesiei trace (Niss-Macedonia), din viţa nobilului general traco-get Constanţiu „o persoană dintre cele mai bune şi de o dărnicie fără margini” (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1) şi din frumoasa şi evlavioasa mamă daco-română Elena, care l-a educat să aibe „înţelepciune smerită, să fie atent la virtute şi la purtare, slujind Domnului cu frică şi cutremur; păzind întocmai poruncile acesteia, acesta avea să dobândească rod însutit”. (Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG_ Migne /Georgius Cedrenus_PG, col. 121-122)
Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis destinul său mistic imperial: Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8) Ajungând împărat, generalul Constanţiu, rămâne acelaşi om moral, aşa cum ni-l prezintă şi istoricul bisericesc Eusebiu: „s-a arătat a fi foarte îndurător neluând parte la lupta împotriva noastră (a creştinilor), ci ne-a păzit nevătămaţi şi neatinşi, pe ai săi cetăţeni evlavioşi faţă de Dumnezeu, şi nici nu ne-a dărâmat bisericile, nici vreun al rău nu a făcut împotriva noastră, săvârşindu-se din viaţă fericit şi de trei ori fericit”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13
 
După aproape trei veacuri de persecuţii şi prigoniri religioase, militarul de excepţie şi marele om de stat, Constantin, distins prin „înţelepciune, prin vitejie cum îl remarcă Kostas V. Karastathis, prin înnăscuta lui putere de judecată şi de a conduce, prin aspectul impunător, prin diplomaţie, de multe ori biruind în lupte grele” (Marele Constantin, Învinuiri şi Adevăr. Studiu Istoric. Trad. Pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 34)
 
Sub oblăduirea Duhului Sfânt, Împăratul Constantin cel Mare a schimbat complet chipul Europei idolatre, conturând de-a pururi Icoana creştinismului apostolic. Chemarea lui Constantin n-a fost de pe pământ, de la oameni, ci de sus de la Dumnezeul cel Sfânt, Care l-a ales pentru misiunea sa profetico-apostolică: Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel. (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)
 
Împăratul Constantin a netezit Calea Europei pentru a pătrunde Adevărul lui Hristos în viaţa neamurilor, a structurat întreaga societate pe lumina Duhului ortodox, punându-i la temelie Evanghelia Iubirii-Dumnezeului-Om. Personalitatea Împăratului s-a învrednicit de o convertire minunată, consolidându-se continuu prin credinţa, evlavia, demnitatea, generozitatea, zelul, responsabilitatea morală şi religiozitatea sa, determinând astfel cultura şi civilizaţia europeană şi chiar universală.
 
Crucea, acea apariţie miraculoasă a semnului sfânt de pe cer încadrată de dumnezeiasca chemare: Prin acest semn vei birui!, l-a renăscut, pregătindu-l pentru marele său destin creştin, care-l aştepta. La vederea unei asemenea privelişti relatează Eusebiu, împăratul şi întreaga lui oştire-care, mărşăluind alături de el, asistase şi ea la minune-fuseseră cuprinşi de uimire, întrebându-se ce putea să însemne acel semn pe cer. Tot cugetând la minune şi adâncindu-se în gânduri, iată s-a lăsat noaptea fără ca împăratul să prindă de veste. Şi în timp ce dormea i S-a arătat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus pe cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 28, 29, în PBS, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 76-77)
Crucea- purtătoare de biruinţă divină şi umană s-a dovedit a fi izbăvitoare pentru împăratul Constantin nu numai la Podul Vulturului, ci şi în toate bătăliile purtate de el, care i-au adus biruinţă. Acest lucru îl afirmă Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390): Crucea s-a dovedit purtătoare de biruinţă a lui Dumnezeu împotriva necredincioşilor şi mai înaltă decât toate semnele. (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)
Istoricii Rufin, Sozomen, Socrate, Optaţian, Lactanţiu, Porfirie, adeveresc mărturia lui Eusebiu despre monogramul (steagul) lui Hristos, care a fost pictat cu vopsea pe scuturile oştenilor lui Constantin. (Rufin, Istoria bisericească, cartea a 9-a, cap. 9; Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4; Socrate, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Optaţian, Panegyric, Migne, PL 19, Ediţia din 1846, col. 395-432) Nimeni dintre cei ce purtau stegul,consemnează acelaş istoric bisericesc Eusebiu (după mărturia împăratului), nu a fost vreodată rănit de săgeţile duşmanului. (Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea a 2-a, cap. 7, PSB, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1991)
 
Împăratul Constantin a înţeles rapid marea înşelare a politeismului împământenit de milenii, în care se bălăcea şi se cufunda tot mai adânc şi Roma păgână, precum şi predispunerea înaintaşilor săi-cezari, despoţi-tirani la ura, prigoana, persecuţiile şi uciderea creştinilor, aleşii Împăratului Dumnezeu-Iisus Hristos.
Aşadar, Constantin a trecut de grabă şi necondiţionat sub ascultarea Împăratului Vieţii, oprind persecuţiile şi prigoanele îndreptate împotriva Bisericii Mântuitorului lumii, a emis legi cu caracter creştin, a convocat la Niceea, Întâiul Sinod Ecumenic al Bisericii Celei Una, Universală, Sfântă şi Apostolică, a promulgat Edictul de toleranţă religioasă cu respectarea tuturor confesiunilor din imperiu şi a zidit noua capitală a noului Imperiului creştin Dac ortodox la Bizanţ, numită Constantinopol, după numele său de ctitor, dar închinată veşnicei slăvirii a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Sale-Preafericita Fecioară Maria.
 
Către anul 658 î.Hr., tribul Megarilor, desprins din Marele trunchi Trac, având în frunte pe viteazul Bizant, şi-a ridicat pe Bosfor cetatea de scaun numită Bizanţ, iar mai apoi în faţa ei au zidit şi Calcedonul.(Herodot- sec V î. Hr., Istoria, IV, 144; /Polivie- sec. II î.Hr., Istoria IV, 38, 44) Iniţial Împăratul Constantin cel Mare se orientase spre construirea noii capitale la Troia, unde ridică chiar zidurile exterioare ale Cetăţii. Graţie intervenţiei divine, care exprimă voinţa Domnului Iisus Hristos, Constantin alege Bizanţul. (Sozomen, P.G. 67, col. 936- II, 3) Gestul Împăratului exprimă în egală măsură curaj, înţelepciune, justă măsură privind poziţia geografică, iscusinţă strategică şi o deosebită cumpătare politică şi administrativă. El a intuit peste timp şi în timp toate realizările culturale şi civilizatoare ale divinei Cetăţi.
Îmbrăţişată de ziduri înalte şi de apa mării, Cetatea celor Şapte Coline- simbolizează inima imperiului creştin şi sufletul Bisericii Ortodoxe.
 
Alegerea locului pentru noua capitală, spunea Uspensky, şi crearea unui oraş istoric internaţional reprezintă una dintre cele mai mari reuşite ale inteligenţei politice şi de conducere a lui Constantin. Acesta, mutând capitala internaţională la Constantinopol, a salvat civilizaţia antică şi a creat un centru valoros pentru răspândirea creştinismului.(Fyodor Ivanovich, Uspensky, Istorija Vizantijskoi Imperii, vol. I, Leningrad, 1948, p. 60) Marea Cetate creştină s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor ilustrului ei întemeietor, revărsându-şi peste posteritate imperiala-i ecumenicitate:
Strălucirea universală a Constantinopolului a izvorât din viziunea ecumenică a imperiului, dar progresiv a dobândit propriile elemente de strălucire şi putere.(Vlasios Fidas, în Enciclopedia Larousse, la cuvântul Constantinopol)
 
Remarcabilă este şi remarca istoricului Rene Ristelhueber, marele cercetător şi analist al popoarelor balcanice: Destinul slăvit al Constantinopolului este gestul împăratului Constantin, care s-a născut acolo aproape, la Niss, în Macedonia. Acestuia i se cuvine lauda, şi anume că şi-a dat seama de importanţa deosebită a unei aşezări care se găsea la graniţa dintre Europa şi Asia, şi preceda oraşul care se număra printre cele mai mari capitale ale lumii. (Histoire des peuples Balkanique, Paris; /şi în ed. greacă, Istoria popoarelor balcanice, Atena, 1995, p. 25)
În acelaşi spirit elogios se adaugă şi lordul britanic, istoricul Steven Runciman: Pentru a se întregi preschimarea imperiului, mai era nevoie de ceva. Acest lucru a însemnat întemeierea Constantinopolului..., capitală superioară Romei, fiindcă aceasta va fi încă de la început un oraş creştin. Alegerea aşezării arăta multă inteligenţă. (Byzantine Civilization, Cambridge, 1933; /şi în ed. greacă, Civilizaţia bizantină, Atena, 1992, p. 31)
 
Demne de admiraţie sunt şi criteriile şi evaluarea făcută de biograful său, avocatul Dimitrios Apostolidis, privind slujirea şi coslujirea Împăratului Constantin cel Mare faţă de Stat şi de Biserică:
Acesta este omul care a ridicat Biserica din catacombe şi a aşezat-o sub strălucirea razelor soarelui.
Este omul care şi-a expus toată strălucirea şi puterea rangului său ca să meargă alături de aceasta, de Biserică, în misiunea ei pastorală şi diaconală.
Este omul care a lucrat ca nimeni altul pentru unitatea cuvântului spiritual şi social.
Este omul care a transformat ţesutul social al unui imperiu, al celui roman, aşa încât acesta din urmă să renască şi să se preschimbe într-unul nou, bizantin, cu toate că cel de-al doilea a funcţionat în limitele teritoriale ale celui dintâi.
Este omul care a întărit nepreţuita lucrare misionară a mamei sale şi nu a ezitat să-şi manifeste în practică propria credinţă, chiar şi în afara imperiului.
Este omul care a depăşit patimile epocii lui, practicile religioase contradictorii, ciocnirile dogmatice înceţoşate şi s-a dăruit, chiar şi după plecarea lui din această viaţă, întru totul lui Iisus Hristos, primind harul Tainei Sfântului Botez şi al Mărturisirii.
Mai este şi primul împărat creştin într-un imperiu în care întreaga maşină de stat şi majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor făcea parte din idolatrie şi, pe deasupra, stă cu respect în faţa conştiinţei religioase a idolatrilor, pe care nici nu-i persecută, şi nici nu-i încreştinează cu forţa. (Sfântul Constantin cel Mare..., op. cit. p. 317) 
Deşi Împăratul i-a încrustat noii Capitale numele său, convins că Înţelepciunea Sfântă a Dumnezeului Tată sălăşluieşte în lumina Logosului-Fiu, a închinat Constantinopolul Mântuitorului Hristos.
Nichifor Calist, ne redă cuvintele augustei inscripţii puse de Constantin cel Mare sub statuia sa:
Ţie, Hristoase, Care eşti Dumnezeu, dedic acest oraş. (P.G. 145, col. 1325- VII, 49)
Aceeaşi inscripţie, dar cu un conţinut mai larg, provine de la G. Dagron:
Tu, Hristoase , eşti Domnul lumii şi Stăpânul. Ţie Îţi dăruiesc acest oraş ca să-Ţi slujească. Să ai grijă de el şi să-l ocroteşti de orice fel de primejdie. (Gilbert Dagron, Naissance d’une capitale, Paris, 1919; /şi în ed. greacă, Naşterea unei capitale, Atena, 2000, p. 44)
 
Nu trebuie să evităm nici miturile consemnate în textele cronicilor şi nici relatările mai noi, care prezintă Constantinopolul ca fiind sub pururea ocrotire a Sfintei Fecioare Maria:
 Împăratul Constantin a închinat oraşul Fecioarei şi Mamei lui Dumnezeu. (Ioan Zonaras, P.G. 134, col. 1108- XIII, 3)
Altă informaţie venită de la Constantin Acropolites, consemnează că: oraşul a fost ridicat în numele Mamei lui Dumnezeu. (Cuvânt elogios, p. 340)
- Va urma -
footer