Spiritualitatea înseamnă subordonarea întregului complex al vieţii, spiritului care domină totul.” (Nichifor Crainic)
Fiinţa omului prinde în alcătuirea ei două mari realităţi: materia şi spiritul. Din îmbrăţişarea lor nedezlipită iese ceva organizat şi solidar a ceea ce numim viaţă. Viaţa, oricât de masivă pare materia, la cea dintâi privire, e în funcţie de spirit. Din spirit se plămădeşte personalitatea. Sfinţenia vieţii omeneşti este idealul către care trebuie să tindă toţi creştinii. Istoria omenirii nu este numai o înşiruire cronologică de fapte şi întâmplări războinice, un simplu catalog în care se înregistrează agitaţia şi deşertăciunea secolelor, în goana furioasă spre neant, ci şi înfăţişarea acelor dramatice şi nobile frământări ale sufletului omenesc spre sfinţenie, spre reintegrarea lui în sfera superioară a unei vieţuiri fără umbre şi fără scăderi. Multe din frământările vieţii au fost pentru om neînţelese, atât de neînţelese încât pentru unii viaţa a însemnat o permanentă opintire, asemănătoare cu a mitologicului Sisif, care se străduia să urnească şi să ridice steiul de piatră pentru ca acesta să se prăpăstuiască mereu, iar el să-şi încleşteze a doua şi a treia oară, la infinit, puterile fiinţei lui strivite de greutatea şi zădărnicia lucrului. În decursul timpului, omul a fost într-o permanentă căutare după un ideal. A căutat gemând, a căutat până la istovire, a căutat până la deznădejde, fără să-şi piardă totuşi nădejdea. Şi a găsit. Nu era departe de el. Era în el însuşi, în fiinţa lui - era conştiinţa lui. Şi ea i-a vorbit limpede si poruncitor: Deasupra stelelor care luminează cărările nopţii, deasupra soarelui care înviază brazdele pământului, deasupra pădurii pe care o mistuie trăsnetul şi deasupra apelor care rod malurile, e cineva mai mare decât toate, mai mare decât toţi. El te-a trimis pe lume, El te duce de mână în viaţă si El îţi deschide porţile veşniciei: Dumnezeu. Setea ta aprinsă de desăvârşire numai El ţi-o poate potoli şi nevoia ta adâncă după viaţă spirituală numai El ţi-o poate îndestula.
Omul care se întreabă pentru ce trăieşte, spune Jacques Rivière, nu poate răspunde la această întrebare decât prin credinţa religioasă sau prin sinucidere. Pricina suferinţii este absenţa lui Dumnezeu din viaţa noastră. Absenţa lui Dumnezeu din viaţă înseamnă absenţa virtuţii, iar absenţa virtuţii provoacă o profundă suferinţă. Fără Dumnezeu, morala este un non sens. Idealul societăţii omeneşti este în ultimă analiză sfinţenia. Sfinţind personalitatea individului, Biserica sfinţeşte de fapt ordinea socială. Omul pare a nu fi realizat asupra sa, victoriile într-adevăr uimitoare, pe care le-a realizat asupra naturii înconjurătoare.
Ştiinţa a dat şi dă continuu tot ce poate: o superbă civilizaţie tehnică. Ea nu ne va putea da niciodată o personalitate morală superioară, Este prin natura sa incapabilă de această creaţiune spirituală. Singura instituţie menită să creeze şi să promoveze spiritualitatea fiinţei omeneşti este Biserica. Problema vieţii, dacă există la urma urmelor o problemă a vieţii, este rezolvată de mult şi foarte simplu: Să-ţi trăieşti viaţa! Dar cum? Şi pentru ce? Iată întrebarea, bătrână ca viaţa şi veşnic renăscătoare ca ea, la care vom încerca să răspundem, pentru a putea interpreta rostul vieţii noastre şi pentru a ne putea apropia fără spaimă de finalul ei pământesc. Cel care rezolvă această mare necunoscută a vieţii umane este Hristos. „Fără Iisus Hristos, spune Pascal, noi n-am fi ştiut nici ce este viaţa, nici moartea, nici Dumnezeu, nici noi înşine.” Aşa cum a spus El însuşi (Iisus Hristos), este - Calea, Adevărul şi Viaţa.
Idealul moral al creştinului a fost formulat de Iisus Hristos, de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, cu cuvintele: fiţi sfinţi. Biserica naşte şi creşte sfinţi. Credincioşii zic de cei ce duc o viaţă morală curată că duc o viaţă sfântă, că merg pe căile sfinţeniei. Cuvântul „Sfânt” de la grecescul (άγιός) este atribuit în primul rând lui Dumnezeu. Prin el se indică distanţa incomensurabilă dintre Dumnezeu şi creatură. În Dumnezeu, imperfecţiunea, păcatul, răul, n-au nici un loc. El este lumină pură. După această lumină tânjeşte sufletul omenesc, după această lumină pe care a avut-o şi omul cândva, dar a pierdut-o prin căderea lui în păcat, atunci când a fost scos de Dumnezeu din Paradis. Creştinul trebuie să ducă efectiv o viaţă plină de sfinţenie, o viaţă prin care să poată câştiga din nou înălţimile pierdute.
Sfinţenia Harică (prin Sfintele Taine), Sfinţenia primită prin botez, prin mirungere şi Sfânta Euharistie.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că omul căzut în păcat, cu mintea întunecată şi cu voinţa înclinată mai mult spre rău, îşi însuşeşte mântuirea înfăptuită obiectiv de Hristos, prin harul dumnezeiesc cu care el trebuia să colaboreze în mod liber. „Harul este energia necreată dumnezeiască, revărsată de Duhul Sfânt peste noi prin umanitatea în viaţă şi înălţată a lui Iisus Hristos.”[1] Ca energie necreată, el izvorăşte din fiinţa divină, dar nu se separă de ea; harul e o lucrare a celor trei persoane divine şi deci o dovadă a prezenţei lor. Totuşi, ca energie sfinţitoare şi desăvârşitoare, harul e în mod deosebit al Duhului Sfânt, căci el desăvârşeşte viaţa noastră spirituală, el vine mai intim în noi…”[2] Prin puterile sale proprii, omul nu poate să se ridice şi să comunice cu Dumnezeu cel infinit. Dar, chiar când este ridicat de Dumnezeu, el are trebuinţă, mereu, de harul care hrăneşte şi desăvârşeşte viaţa spirituală. Aceasta o învaţă Domnul, în multe locuri din Sfânta Scriptură zicând că: „nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l va trage Tatăl, care m-a trimis pe Mine.”[3], „de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”[4].
Creştinul primeşte harul prin Sfintele taine. Sfintele Taine sunt semne văzute, instituite de Hristos şi date Bisericii, prin care se comunică harul divin cel nevăzut. Sfintele Taine înnoiesc forţele morale ale credinciosului, prin revărsarea Harului divin. Prin har, omul intră în comuniune cu Dumnezeu, deci, în comuniune cu Binele absolut. Astfel, forţele morale ale creştinului fiind înnoite, el este o creatură nouă şi nu mai este ca omul adamic (robit de păcat) ci este ridicat la un potenţial moral superior. În limbajul Sfântului Apostol Pavel, omul adamic zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc.”[5], iar creştinul înnoit prin Har zice: „Legea duhului vieţii în Hristos Iisus, m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.”[6] Toate tainele Bisericii sunt dătătoare de har şi ţintesc la unirea credincioşilor cu Hristos - respectiv cu Sfânta Treime - şi contribuie la îndumnezeirea lor. Dar cele care îl apropie până la „asemănarea” cu El, sunt: botezul, mirungerea şi Euharistia.
Sfinţenia morală
„Sfinţenia morală constă în împlinirea voii lui Dumnezeu, în înlăturarea păcatului şi săvârşirea permanentă a binelui.”[7] Sfinţenia vieţii nu e un simplu sfat, ci o obligaţie, un imperativ ce izvorăşte în mod firesc din naşterea la o viaţă nouă pe care ne-o dă botezul. Dacă robul păcatului mărturisea: „Nu fac binele pe care-l voiesc ci răul pe care nu-l voiesc.”[8], cel născut prin har mărturiseşte: „Pot totul în Iisus Hristos care mă întăreşte.”[9]
Sfinţenia morală pretinde angajarea tuturor forţelor noastre pentru că ea nu poate fi cucerită decât prin luptă. Sfinţii sunt numai aceea care au dus „lupta cea bună”, care au urcat pe piscurile desăvârşirii şi au ajuns la statura de bărbat desăvârşit. Aceasta este marea, eroica luptă de desăvârşire morală care cuprinde întreg spaţiul existenţei terestre a credincioşilor. Sfântul Apostol Pavel o aseamănă cu lupta alergătorului în arenă. „Să ajungi la statura lui Hristos: aceasta este ţinta. De la pruncia în Hristos, la bărbăţia desăvârşită în Hristos: aceasta este calea. Iar înaintarea, progresul pe această cale, este o necontenită creştere în Hristos.”[10] Dacă Mântuitorul ne pretinde să fim desăvârşiţi. El prin aceasta nu pretinde de la noi ceva imposibil, ci cucerirea unui pisc, care stă la îndemâna tuturor.
- Va urma -
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Prof. M. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Teodoran, Pr. Prof. I. Petreuţă - Teologia Dogmatică şi Simbolistică; Vol. II, Edit. Inst. Biblic de Misiune Ort., Bucureşti, 1958, p. 658;
[2] Ibidem, p. 659;
3] Ev. după Ioan, VI, 44;
[4] Idem, III, 5;
[5] Sf. Ap. Pavel, Rom. 7, 19;
[6] Ibidem, 8,2;
[7] Dr. Dr.h.c. Nicolae Mitropolitul Ardealului - Studii de Teologie Morală, Editura şi Tipografia Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p. 315;
[8] Sf. Ap. Pavel, Rom, VII, 19;
[9] Sf. Ap. Pavel, Filip, IV, 13;
[10]. Nicolae Mladin, op. cit., p. 319.