Revista Art-emis
Mlădiţele alese ale Sfântului Apostol PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Vineri, 10 Decembrie 2010 08:36
Sf AndreiSfinte Apostole ANDREI, iarna-ţi brodează luminii, ştergarul şi palidul fulg de nea se topeşte în sărutul aurei Tale, aidoma Cuvântului întrupat în Dorinţa Mântuirii. În tremurul gândului meu se mlădie nimbul cuvântului şi-n cerdacul sufletului se-aşterne ninsoarea de Îngeri, ca-ntr-un suav şi dulce colind. Printre troiene se hârjonesc câteve raze de soare, la fel ca-n prima dimineaţă edenică, când în surâsul zorilor înflorea bucuria divină, şi pe marama sacrului pământ strălucea hierofania iubirii. În Cuvântul Domnului te-ai împodobit lumină, cernind-o de-apururi, peste nemuritorii tăi daci şi-n privirea-ţi albăstrimii, leagăn de fluturi, ne prelungim în veci, dintru-nceputuri.
Lumina ce se zbate licărind în noi, e mugurul care plesneşte din dalba răsuflare a Ta şi darul dăruit din sfânta-ţi iubire, ce ne răsfaţă-n leagănul de înger al copilăriei. Numele Tău, care sublimează zenitul, ne reflectă-n hora cosmică-a ninsorii, să ardem de dorul curgerii-n infinit, vibrând sub luminişuri de-obârşii predacice. Când cetele de Îngeri, sublim Te colidă, în tinda Raiul verde-nflorit, fiordurile scapără-n lanuri de in şi cântă lumina sub violetul senin de azur, învăluindu-şi surâsul înflorit în extaz.

În anii cei lungi şi foarte grei ai cruntei perioade ateo-comuniste, prin care a trecut Ortodoxia daco-română, Naţiunea noastră creştină a urcat cea mai înaltă treaptă a spiritualităţii sale istorice. În altarul credinţei, flacăra nădejdii creştine a ars necontenit: pe de o parte în Candela Elitei creştin-naţionaliste, care s-a asumat responsabil, demn şi aristocratic, pe de altă parte în conştiinţa Rugului aprins a milioanelor de credincioşi, în jertfa comună a celor arestaţi sau a celor prigoniţi în "libertate". Dacă despre milioanele de credincioşi care s-au jertfit în aceste lagăre şi închisori întru martiriu şi mucenicie (se estimează cca. 3 milioane de deţinuţi politici la noi), se vorbeşte mai puţin, asta nu înseamnă că măsura jertfei lor a fost mai prejos de cea a Aleşilor întru patimă şi dăruire. Nu! Demnitatea, curajul, credinţa, răbdarea, dăruirea, durerea, nădejdea, suferinţa, creştinismul profund, naţionalismul curat, sfinţenia şi sacrificiul total, toate acestea la un loc, au fost strânse într-un "bocet" al tăcerii, într-un "buchet" al lacrimilor, într-o nesfârşită rugăciune a cugetului de foc, lăsând astfel trâmbiţa mărturisirii pe seama celor hărăziţi de Bunul Dumnezeu, pentru o aşa misiune sacră:
„Dacă vom închide buzele noastre, înseamnă să dăm uitării chinurile, durerile, nevoinţele şi moartea atâtor milioane de mucenici care s-au jertfit pentru Hristos şi pentru noi care încă mai trăim pe pământ. Datoria noastră înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor este să nu uităm, ci să-i arătăm pe aceşti mucenici". (Părintele Arsenie Strelţov- Petru Andreevici, Acuzatul "Zek-18376". Trad, din lb. greacă de monahul Pimen Vlad. Ed. Egumeniţa, 2009).

Elita naţionalist-creştină a declanşat împotriva ateo-comunismului o revoluţie spirituală, care prin martiriu a adus Neamului şi Bisericii lui Hristos, Biruinţa Crucii. Neţărmurita lor smerenie şi dragoste, credinţa şi frumuseţea sufletelor lor, ne-a adus nouă urmaşilor lumina, pentru a ne aşeza viaţa într-un viitor al spiritului. Nu putem să uităm trecutul. Nu ne este îngăduit aceasta, să-l pierdem, căci pe el, pe temelia trecutului jertfitor, putem zidi lăcaş prezentului, pentru a redeveni catapeteasmă viitorului. Domnul însă a rânduit ca jertfa lor sfântă să se asume într-o mărturisire de credinţă şi de dăruire divină a celor care le-au fost călăuzitori, pilduitori în virtuţiile creştine. Deşi, toţi jertfitorii chemaţi au trăit într-unul şi unul în toţi, întru Pronia lui Dumnezeu, totuşi lumina Taborică a martirajului a fost revelată doar Aleşilor. Acest lucru, acest mare Dar, această Alegere, sfântă, n-au înţeles-o răuvoitorii cu sufletele lor mâzgălite, de invidie, de ură, de parvenire, de îmbuibare, de turpitudinea trădării şi laşităţii lor, reproşându-le permanent apartenenţa politică (îndeosebi cea legionară), amintind astfel, de străbunii lor persecutori şi prigonitori din primele veacuri creştine, care-i acuzau pe creştini că sunt idolatri, adică Legionari ai lui Iisus. Noţiunea de legionar este sinonimă cu cea de misiune, de vocaţie, de ostaş, de castă sau ierarhie, care aparţine unei personalităţi harice, care se transferă unei unităţi politice, militare sau religioase, sau tuturor în acelaşi timp, în cadrul Naţiunii sale. Legionarismul era blazonul unei elite alese, remarcabile din toate punctele de vedere, social, moral, politic, militar, religios. Noţiunea de legionarism a aparţinut dintru început Creaţiei divine a lui Dumnezeu: Legiunile cereşti ale Serafimilor, Heruvimilor, Arhanghelilor, Îngerilor, etc. şi Legiunile pământeşti(ierarhia militară, politică, bisericească) ale diferitelor naţii care s-au remarcat în cadrul culturii şi civilizaţiei universale, precum: Schyţia (Thraco-geto-dacă), Persia, Mesopotamia, Grecia, Armenia, Italia, China, India, Asirobabilonia, Palestina, Antiohia, Capadocia, iar mai pe urmă Prusia, Suedia, Anglia, Franţa, Spania, Turcia, S.U.A. şi chiar Israel. (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996,/Leo Diaconus, Historiae, rec, C.B. Has, în Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, C.S.H.B., Bonn, 1828,/ Nicetae Choniatae, Historia, rec, Imm. Bekker, în:G.S.H.B., Bonn, 1835), Dielhl, Charles, Byzance, Grandeur et decadence, Paris, 1919,/ Canard, Marius, Deux documents arabes sur Bardes Skleros, în Studii bizantini e neoellenici, Roma, V, 1939).

Sărmanii mişei, neştiutori şi răuvoitori, n-au aflat că botezul suferinţei şi al sângelui sunt totodată şi devin totdeauna divine şi absolute. Urii, torturii, persecuţiilor şi prigoanelor neîntrerupte, ale ateo-comuniştilor, le-a fost opusă de către naţionaliştii creştini, comuniunea morală a dragostei hristice. Ura răufăcătorilor bine intenţionată, camuflată într-o critică desuetă, degajată din iraţionalismul lor bolnăvicios, n-au reclamat faptul cel mai important şi anume că apartenenţa politică naţionalist-creştină este expresia vie a trăirii în sânul Bisericii şi al Naţiei noastre prea alese, statutul firesc al credinciosului ortodox.
Între toţi cei care au trăit în închisori o viaţă curată şi de o înaltă trăire spirituală s-au numărat şi părintele Andrei Adam şi marele Poet Andrei Ciurunga.

Andrei Adam, preot, deţinut politic oltean.
Andrei Adam s-a născut în localitatea Zerveşti, judeţul Caraş-Severin, la 21 August 1920, într-o familie evlavioasă şi cu bună stare. A fost un copil chipeş, isteţ şi sârguincios. S-a remarcat printre primii elevi, primii seminarişti şi primii studenţi. După terminarea studiilor teologice în 1945, a fost angajat la Episcopia din Caransebeş, unde a funcţionat cu mult zel şi onoare. În anul 1948, la o lună de zile după masivele arestări, în 17 Iunie, a fost arestat de către o grupă a Siguranţei Lugoj, în fruntea căreia se afla chiar chestorul Zoltan Kling. La Siguranţa din Lugoj i s-a cerut să declare activitatea sa vădit naţionalist-creştină, prin care se opunea şi determina şi pe alţii să zădărnicească proaspătul regim ateu abia instalat. A refuzat. După tortura "binemeritată" a fost mutat la colegii mai experimentaţi de la Timişoara. Nici acolo nu s-a lăsat mai prejos privind dârzenia şi demnitatea, aşa că a fost "înregimentat" la Aiud. Spiritul de la Aiud însă, acea „Academie a spiritului", fără pereche în lume, l-a făcut şi mai temerar în credinţa şi năzuinţa sa. Ba mai mult s-a integrat uşor şi repede acelei Elite culte, devenind o ameninţare pentru călăii penitenciarului. Ţinuta lui senină, calmă, duhovnicească impunea respect, teamă şi frică în acelaşi timp, de aceea l-au trimis la altă reeducare politică din lagărul de la Ocnele Mari. Schingiuitorii din acel lagăr au fost la înălţimea celor de la Piteşti. L-au supus la cazne pe care mintea omenească nu le poate concepe. Tortură permanentă alternativă: fizică şi psihică. Pauza bătăilor era determinată doar când îşi pierderea cunoştinţa. Acest „tratament" a durat până în anul 1953, când a fost judecat de Tribunalul Militar din Timişoara şi condamnat în sfârşit la 7 ani de închisoare. După câteva săptămâni de acomodare cu sentinţa pronunţată este trimis la Jilava pentru un stagiu remarcabil. În fine, încheie periplul închisorilor la mina de plumb Cavnic, tot încăpăţânându-se să moară. Eliberat în 1958, prin Graţia lui Dumnezeu devine preot la Sălbăgel-Lugoj, apoi la Bucoşniţa-Caransebeş (în 1963) şi în cele din urmă în 1972, la parohia natală din Zerveşti. Zelul său de bun român nu i-a fost amputat de torţionarii atei. Ba din contră încercând să recupereze timpul prin forţa spiritului căpătată în detenţie, s-a remarcat prin ctitorirea lăuntrică a credincioşilor săi. Împăcat cu misiunea sa şi mulţumind de jertfă Neamului, a trecut apoi la Domnul în 21 Februarie 1998. (Mărturisitori de după gratii, Slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste- Supliment al Revistei „Renaşterea", Cluj-Napoca, 1995).

Andrei Ciurunga, poet, prozator, deţinut politic basarabean.
„Venim spre viaţă limpeziţi de plângeri şi tineri de sub iernile ce-au nins, căci peste toate câte-au fost înfrângeri, ne-am scuturat de moarte şi-am învins."
Andrei Ciurunga s-a născut la 28 noiembrie 1920 cu versul, aşa cum cerul s-a născut cu sfinţenia, aşa cum soarele s-a născut cu lumina, aşa cum pământul s-a născut cu izvoarele, aşa cum pădurea s-a născut cu verdele ei fascinant, aşa cum florile zâmbesc în miresmele lor îmbietoare, aşa cum harul este împodobit în libertatea sa. Andrei Ciurunga a debutat ca elev sub numele său adevărat de Robert Eisenbraun,în anul 1932 în revista Liceului Ion Voevod din Cahul cu o poezie dedicată Unirii Principatelor. În primăvara anului 1947, figura ca redactor la ziarul brăilean „Ancheta", când şi-a „permis" să strecoare la tipografie câteva zeci de exemplare din placheta sa "Poeme de dincoace". Cum unele poezii aveau caracter „duşmănos", a atras vigilenţa proletară, care a dispus arestarea sa în Februarie 1950 şi anchetarea în privinţa broşurii incriminate. Nu s-au găsit probe dar, securitatea şi-a amintit de volumul „Cântece de dor şi de război", tipărit la Chişinău în timpul războiului. A fost acuzat abuziv de „crimă contra păcii" şi condamnat la 4 ani de temniţă. Închis mai întâi la Jilava, apoi în aproape toate coloniile de muncă ale Canalului Dunărea- Marea Neagră, la Peninsula, Coasta Galeşului şi Poarta Albă. Poezia a fost pentru el o Mărturisire de credinţă, iar pentru zecile şi sutele de mii de confraţi arestaţi, suportul moral, cuminecarea zilnică. Poeziile sale (cele mai multe), le-a scris cu pană de fulger, pe frunţile asudate ale camarazilor de suferinţă, alăturându-se celorlalţi doi titani ai Universului liric-concentraţionist: Radu Gyr şi Nichifor Crainic, voievozii poeziei martirice. Cu suferinţa şi dorul, cu rugăciunea şi jalea, cu nădejdea şi creaţia sa, a străbătut Ţara de la un capăt la altul, din închisoare în închisoare, alinând, bucurând şi salvând sute de mii de deţinuţi politici de la sinuciderea moral-religioasă. Altele (puţine la număr) au fost "scrise" cu acul şi aţa pe un petec dintr-o cămaşă. „Venim spre viaţă limpeziţi de plângeri/ şi tineri de sub iernile ce-au nins,/ căci pentru toate câte-au fost înfrângeri,/ ne-am scuturat de moarte şi-am învins."
Cătrănit de soarta-i vitregă, frânt de destinul Basarabiei iubite, poetul pribegeşte peste tot, pe oriunde, nu ca Fiul risipitor, ci ca un Gligore Fărăţară, prinzându-se ca un scai de nădeje, poate, poate, va întâlni izbăvirea undeva...
„De-un car de ani mă tot numesc aşa/ bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,/ aghezmuind pe jos, în calea mea,/ cu lacimi de răşină de pe ramuri.// Când urc pe munte, sus, printre păduri,/ aud, de sub a crengilor povară,/ cum mă îndeamnă nevăzute guri:/ Rămâi la noi, Gligore Fărăţară.// Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi/ cu spume albe ce se sparg în valuri:/ Gligore Fărăţară, hai cu noi!/ mă cheamă glasul apei dintre maluri.// Iar când pornesc smerit spre cimitir/ să mai îngrop câte-un copil de ceară:/ mă trag de mână morţi mei în şir:/- Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară.// Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu./ Fac ochii roată: nu-i a mea moşia,/ şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,/ nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.// Vara cosesc- n-am pâine la iernat,/ cresc iarna boii ca să-i pierd la vară/ şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,/ eu rămân tot Gligore Fărăţară.// Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,/ aş întreba- şi nu cutez a spune:/ -Oare şi cerul s-a întors străin/ sau mi-e surată zarea de cărbune?// Şi tot aştept cu fiecare nor/ să se descarce-a ploilor pornire/ şi de pe faţa dreptului ogor/ să spele apa strâmba rânduire.// Apoi va scoate Dumnezeu din sân/ hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,/ să-l întărească iarăşi de stăpân/ pe robul său Gligore Fărăţară.// Voi şti atunci că plugul e al meu,/ a mea cu toate brazdele moşia/ şi voievod pe toată holda eu/ şi Gheorghe şi Ileana şi Maria...(Gligore Fărăţară).
În vara anului 1954, în urma unei percheziţii efectuate în colonia Peninsula, i-au fost găsite în paiele din saltea hârtiile cu poezii. A fost trimis disciplinar la Brigada „0", cu regim sever de exterminare. Eliberat în anul 1954, poetul nu se „cuminţeşte" şi difuzează poemele de la Canal. În momentele de dor de Basarabia şi Bucovina scrie poemul Daniil Sihastru.
„Ajuns în vale pe un râu în spume,/ aşa cum scris-a pana de poet,/ bătrânul Ştefan glăsui încet/ către sihastrul ce-a fugit de lume:/ Când am simţit pe-al ţării trup nepace/ m-am răsucit la Putna în mormânt/ şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ/ de pe pieptarul meu, să vin încoace./ Au mă sminteşte ochiul ce se bate/ sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/ Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/ şi aflu-acum Moldova jumătate./ Vândut-aţi oare hoardelor de-afară,/ în târgul vremii una din moşii?// Eu nu cunosc pe lume avuţii/ să-mi poată preţui un colţ de ţară./ Sau nu cumva pe platoşe oţelul/ a ruginit prin sutele de ani,/ de-au spart zăgazul vechii mei duşmani/ şi-au slobozit din suliţe măcelul?// De ce nu bate ceasul de vecernii/ în pieptul Putenei-clopot necuprins?/ Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins/ făclia vieţii, viscolele iernii?// Târziu abia, în noaptea de cărbune,/ cu ochii grei de-atâta nepătruns,/ s-a indurate sihastrul cu răspuns:/ Măria Ta, eram în rugăciune.// Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi/ precupeţind Moldova pe arginţi,/ cum le-ai adus la cuget bănuială.// Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,/ şi trag în juguri puse de călăi./ Bicele însă nu le ţin ai tăi/ şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.// Potop cumplit de neamuri fără cruce/ se năpustesc acum spre crucea ta,/ dar în zadar se-ncrâncenă sub ea/ căci prea e sus şi nu pot s-o apuce.// Măria Ta, înseninează-ţi faţa,/ puşcaşii n-au uitat să de-a la semn,/ ci doar aşteaptă chiot de îndemn/ să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.// Atunci vor arde ţestele duşmane/ cu vâlvătăi de sânge şi de fum/ şi nu va fi zăgaz pe nici un drum/ să ne oprească iureşul Ştefane.// Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă/ sub nesfârşitul cerului safir/ să intre Neamul tot sub patrafir/ ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.// (poemul Daniil Sihastru)

Este, aşadar arestat a doua oară în toamna lui 1958, unde prin sentinţa nr. 468 din 29 Aprilie 1959, a Tribunalului Militar Bucureşti este condamnat la 18 ani temniţă grea. Luat de-acasă, poetul Andrei Ciurunga s-a întors în mediul existenţial al poeziei, redevenind flacăra spiritului în toate coloniile de muncă forţată şi în toate închisorile. Nevinovat pentru ţara sa, este totuşi bucuros că poate să-i aducă prinosul dragostei şi jertfei sale:
La ora când cobor, legat în fiare,/ să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,/ cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
Nu-s vinovat faţă de ţara mea!
Nu-s vinovat că mai păstrez acasă/ pe-un raft, întâiul meu abecedar/ şi că mă- nchin când mă aşaz la masă,/ cuviincios ca preotu-n altar.
Nu-s vinovat că i-am iubit lumina/ curată cum în suflet mi-a pătruns,/ din via dată-n pârg sau din grădina/ în care-atâţia şerpi i sau ascuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă/ rotundă ca o ţară hora-n prag,/ sau c-am primit colindători în tindă,/ cum din bunic în tată ne-a fost drag.
Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline/ cu tot belşugul, de la vin la grâu,/ şi c-am chemat la praznic pe oricine,/ cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că haitele ne fură/ adâncul, codrii, cerul stea cu stea/ şi sfânta noastră pâine de la gură-/ nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii/ când am răcnit cu sufletul durut/ că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii/ şi că urăsc hotarul de la Prut.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,/ l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,/ şi câţi prin veacuri au venit să-l prade/ îl simt şi acum pe piept cât e de greu.
De-aceea, când cobor legat în fiare,/ împovărat de vina cea mai grea,/ cu fruntea-n slavă gem din închisoare:-Nu-s vinovat faţă de ţara mea!
Zecile şi zecile de mii de deţinuţi politici de la Canal reclamau dovada că în stepele dobrogene, între ţărână şi tarnăcop, între foamete şi normă dublă, între turnători şi călăi, între lanţuri şi temniceri, "se află ţara toată":
Pe după ziduri negre adunată/ cum brazii şi-i adună codrul sur,/ stă ţara noastră, veşnică şi toată,/ cu temniceri şi lanţuri împrejur.
Tot sângele care-a hrănit secara/ s-a strâns aici, din cronici până azi,/ şi arde acum, ca focul în obraz/ când şerpii umilinţei muşcă ţara.
Aici sunt toate: doinele şi hora,/ râsul de ieri şi scrâşnetul de-acum,/ logodnica din poză, mama, sora,/ şi carul tatii scârţâind pe drum.
Aici e toată harta ţării mele:/ un Caraiman de doruri, nevăzut,/ un Nistru care spumegă vândut/ şi-o Dunăre de lacrimi şi de stele.
Se rup din cartea vremii voievozii/ cu mersul şui, în straie de ocnaşi,/ şi-aşa cum trec, prin mărăcini şi bozii,/ istoria se clatină de paşi.
Aici e gura care cheamă plebea/ să-şi afle răzvrătirilor sălaş,/ de parcă glasul adormit la Ţebea/ s-ar fi întors pe câmpul de la Blaj.
Aici e Neamul tot- ca un ciorchine/ strivit sub teascul vremii, bob cu bob-/ şi fierbe azi în taină mustul rob/ să curgă slobod vinul ţării, mâine.
Admirabilul nostru poet român-basarabean, nu-şi uită ţara lui de leagăn şi de dor, „Ţara de dincolo de ţară", cu al cărei destin tragic s-a împletit. Prin toate închisorile pe unde a trecut a lăcrimat, a îngenunchiat şi-a strigat oful: Ţara mea de dincolo de ţară:
Ţara mea de dincolo de ţară/ cu privirea umedă de jind/ te-am purtat în mine pribegind,/ ca pe-o flacără ce arde pe comoară.
Încă din pruncia mea de aur/ m-am ştiut cu tine cununat,/ dar te-a vrut al ei şi te-a luat/ nesătula poftă de balaur.
De-am strigat apoi că eşti a noastră/ tânără, întreagă şi pe veci,/ m-au închis între pereţii reci/ şi mi-au pus zăbrele la fereastră.
Azvârlit în temniţa duşmană/ gem ades, însângerat de fier/ şi-atunci pun câte-un crâmpei de cer/ din seninul tău-bandaj pe rană.
Foamea când îmi cască noi abise,/ vine câte-un pui de cozonac,/ ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac,/ trupul să mi-l sature prin vise.
Ţara mea de dincolo de ape,/ dacă şovăi în credinţa mea,/ simt cum îmi trimiţi, vânjoşi să-mi stea,/ toţi stejarii din Orhei pe-aproape.
Când îmi dau târcoale bezne grele,/ lilieci când se izbesc de grinzi,/ numai tu prin noapte îmi aprinzi/ policandrul Nistrului cu stele.
Zgribulit în hainele vărgate/ astăzi vântul iernii îl ascult./ Hora noastră a murit de mult,/ frigul muşcă tălpile-ngheţate.
Dar pândesc la drum o primăvară/ să întindem iar din prag în prag,/ hora mare sub acelaş steag-/ ţara mea de dincolo de ţară.
Toate poeziile genialului român-basarabean sunt de fapt documente ale martiriului, create acolo la Canal, în zbucium şi muncă, în chin şi durere, în gemete şi viscol, în arşiţă şi ger, sub biciuri şi înjurături, sub umilinţe şi torturi, sub cătuşe şi lopeţi.
Aici am ars şi-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărână,/ şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ câte-un picior uitat sau câte-o mână.
Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.
Aprinişi sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare.
Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mâine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.
Istoria, ce curge- acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.
Iar cântecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nouă Tristie la Pontul Euxin. (Canalul).
Regimul de detenţie şi muncă înrobitoare, a fost creat de partidul comunist cu un triplu scop: pe de o parte realizarea socialistă multilateral dezvoltată (construcţii, drumuri, poduri, Canalul, exploatarea zăcămintelor etc.), a doua parte supunerea celor mulţi şi mai puţin dârzi, regimului lor samavolnic înscăunat şi diabolic impus, iar în ultima parte exterminarea încăpăţinaţilor naţionaliştilor şi patrioţii, care nu vor să se aplece jugului ateu. Moartea fiecărui deţinut politic era urmată de expresia călăilor şi a gardienilor: „A mai murit un bandit", sau „un duşman al poporului mai puţin". Epuizat de muncă, sub dublul bici, al brigadierului-călău şi al vântului încremenit sau fierbinte, Andrei Ciurunga varsă şiruri de lacrimi pentru Basarabia sa dragă şi pătimitoare din sufletul său răstignit.
O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu ştiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund, /ar da de mari palate-mpestriţate/ şi de bordeie-ascuse sub pământ, /dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfăţişarea Oaspetelui Sfânt.
O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii şi mălini,/ ne-am ridica încreştinaţi pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini.
Şi zornăind cătuşele commune/ ce-au ruginit în temniţele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor.
Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă/ la ceasurile acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ mai grea, pe pieptul altei seminţii.
Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.
Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării/ îţi mulţumim de codrii şi de grâu,/ dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/ că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu... (Răstignirea).
Tot aici între fierbere şi răstignire, între rugă şi nădejde se pregăteşte marea luptă a izbăvirii Neamului, Învierea. Întotdeauna pentru majoritatea deţinuţilor politici Învierea a fost momentul cel mai mult aşteptat, atât de des râvnit, poate chiar înaintea eliberării: învierea personală şi cea naţională a Ţării. Un Mântuitor răstignit pentru ca adevărul, binele şi dreptatea să învingă. Acolo în închisoari, în întunecimea orizontului concentraţionist şi torţionar se aştepta cu sufletul la gură noaptea Albă a Învierii, sub bucuria lui "Hristos a înviat!", ce va cuprinde sigur mâine toată ţara.
Hristos a înviat pe şantiere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea înviere/ ce va cuprinde- mâine-toată ţara.
Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate.
Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.
Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.
Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.
Hristos a înviat şi peste şantiere/ să-şi dăruie mulţimii Trupul-pâine,/ şi să vestească marea înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine.
Nici o clipă argumentul vieţii de a fi trăită nu i-a lipsit din sufletul său de legendă, din instinctual său voievodal de ţară. Chiar dacă o nelinişte metafizică s-a răsfrânt ca o clipă autumnală peste culorile cronicii, invitaţia mai cu seamă, sentimentul candorii l-a echilibrat, l-a purificat, dizolvând întunecarea. Ca o compensaţie a ţâşnit echivalenţa jertfei sale şi a camarazilor îndrăzneţi, biruind bezna tenebroasă a Gulagului dobrogean, învingând vremelnica dictatură.
Proptiţi în beţe sau surpaţi pe-o rână,/ cu câte-o cârjă unde-a fost picior,/ cu câte-un ciot uscat în loc de mână,/ venim şi noi spre hora tuturor.
În urma noastră calcă sănătoşii/ căci nu se văd vătămături pe trup,/ dar când tuşesc rămân batiste roşii/ şi-n piepturi vreascuri parcă li se rup.
Zvâcnind ca rândunica împuşcată/ le dă de veste inima din greu/ că spaimele ce-au sfredelit odată,/ au zdrenţuit-o crâncen şi mereu.
Ne adunăm din toată săpătura,/ din Cernavodă, Galeş, Taşaul,/ de pretutindeni unde-am stat cu ura/ făcută ghem în trupul nesătul. (Noi am învins).
*
* *
Am avut şansa, privilegiul să-l cunosc pe acest mare Voievod al poeziei martirice româneşti, în ultimul an şi jumătate din viaţă. Era în Decembrie 2003. Cenaclul „Valahia Mare" al fundaţiei mele se pregătea pentru Naşterea Domnului cu o serbare de poezie cultă, din : Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mihai Eminescu, Andrei Ciurunga, Ioan Alexandru, Aron Cotruş, Ionel Zeană, George Coşbuc, Virgil Mateiaş, Maica Teodosia Laţcu, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi alţi poeţi ai Crucii. Făceam repetiţie şi pentru prima oară am acceptat la repetiţie şi persoane. Când ajung la recitarea unei poezii de-a lui Andrei Ciurunga, o doamnă tânără mă întreabă:
- Domnule profesor, îl cunoaşteţi pe poetul Andrei Ciurunga?
- Nu-l cunosc, am răspuns.
- Stă pe scară de bloc cu mine, a continuat bucuroasă doamna, foarte aproape de aici. După terminarea repetiţiei, a rugat-o să-i dea o invitaţie la serbare.
- Nu! Mi-a răspuns doamna. I-o veţi da personal. Eu doar am să-l anunţ că-l veţi vizita. Aşa s-a întâmplat. L-am cunoscut pe bardul poeziei Canalului şi pe duioasa dumnealui soţie, Ina. Au fost încântaţi, iar eu entuziasmat. Din Voievodul poeziei martirice doar fulgerul trăirii în slujba naţiei sale ardea la fel, trupul fiind suferind de boli rămase amintire din perioadele de detenţie. Se zvârcolea între neputinţa trupească şi spiritul vulcanic mereu arzând. La Serbare a venit doamna Ina, care i-a povestit încântată de ce a văzut. Am trecut şi i-am lăsat urările Sărbătorilor de iarnă. Mi-a oferit câteva volume de poezii cu autograful său. De Paşti, am pregătit un al spectacol tot din poeţii Crucii, având ca Temei: Patimile, Răstignirea şi Invierea deţinuţilor eroi şi martiri. I-am reînnoit invitaţia de Paşti. Între timp l-am vizitat de mai multe ori. Fiecare întâlnire, deşi scurtă din cauza stării de sănătate a poetului, a avut pentru mine un ecou deosebit, unic ...

Apoi, Poetul a plecat Sus la Domnul printre Aştrii lui divini, iar eu am rămas să-i continui preţuirea şi cinstirea aurei sale printre tot mai mulţi Daco-români. La scurt timp a plecat şi doamna Ina. Nu putea supravieţui singură. Viaţa şi Luceafărul ei, era Andrei.Comuniunea cu el a rămas foarte vie şi aş spune chiar nedespărţită. Cu fiecare ocazie festivă sau solemnă prăznuim şi din poeziile Voievodului basarabean Andrei Ciurunga. Ca mulţumire pentru recunoştinţa şi preţuirea mea, Poetul Basarabiei şi al Olimpului concentraţionist, printr-un concurs de împrejurări,mi-a lăsat moştenire manuscrisele sale ce cuprind lucrări necunoscute, proză şi teatru,atent corectate de autor, primele poezii scrise ca elev, toată corespondenţa sa după eliberare. O parte din aceste înscrisuri le-am prezentat pentru prima data publicului în cadrul unei expoziţii dedicate poetului Andrei ciurunga în cadrul celui de-al doilea Congres Internaţional „Rezistenţă prin Religie" organizat cu sprijinul Arhiepiscopiei Tomisului în septembrie 2008 la Constanţa.
Cu dragoste şi recunoştinţă mă voi afla întotdeuana alături, prin truda mea creştinească, de toţi cei care îl vor iubi şi preţuii pe marele poet român ANDREI Ciurunga. Harul lui Dumnezeu, binecuvântarea Maicii Domnului şi purtarea de grijă a Apostolului Andrei să fie cu noi cu toţi , binecredinciosul popor român! footer