Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Drd. Stelian Gombo?   
Miercuri, 21 August 2013 15:30

Mihai Eminescu în viziunea BisericiiRaportarea sa la înv???tura cre?tin?, precum ?i abordarea vie?ii ?i operei sale din perspectiva credin?ei cre?tine.

Studiul operei eminesciene, ?i când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga produc?ie literar? pe care o g?sim consemnat? în manuscrisele sale, în articolele ap?rute în presa timpului, ne descoper? o personalitate cu o neostoit? sete de cunoa?tere, dornic? de a-?i însu?i tot ceea ce oferea gândirea omeneasc? în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. „Nu e ramur? de ?tiin??, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o "particular? sl?biciune", ?i când se înfigea odat? în vreo chestiune, citea un întreg ?ir de c?r?i privitoare la ea…”. Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra cre?tinismului ?i pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena ?i Berlin sunt dovada unei preocup?ri pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politic?, ?tiin?e financiare, filologie, istorie modern? ?i geografie, fizic?, medicin? ?i filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel n?scut la Ipote?ti ca „omul deplin al culturii române?ti”. Nu avem ?tiin?? ca Mihai Eminescu s? fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în str?in?tate. Avem m?rturie îns? c? în primul rând acas?, ?i mai apoi la Cern?u?i, a f?cut cuno?tin?? cu biserica ?i c?r?ile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, c?r?ile de înv???tur? n-au rezistat curiozit??ii tân?rului din Ipote?ti ?i au fost cercetate cu aten?ie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii ?i în articolele publicate în „Timpul”. Intui?iile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compenseaz? prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la cre?tinism este un articol intitulat „?i iar??i bat la poart?…”, publicat în ziarul „Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881. Se pare c? este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmb?ta din S?pt?mâna Mare a acelui an, pentru c? autorul scrie: „Ast?zi înc? Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va în?l?a din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-?i fruntea sa radioas? la ceruri”.

Despre cea mai înalt? form? a existen?ei umane

Vorbind despre Evanghelie ?i mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu a?az? cre?tinismul pe prima treapt? în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În compara?ie cu celelalte înv???turi religioase ap?rute, mai apropiate sau mai dep?rtate de venirea lui Iisus Hristos, credin?a cre?tin? propune iubirea drept cea mai înalt? form? a existen?ei umane: „Sunt dou? mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, dou? mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dup? care se cre?te omenirea. Înv???turile lui Buddha, via?a lui Socrate ?i principiile stoicilor, c?rarea spre virtute a chinezului La-o-tse, de?i asem?n?toare cu înv???mintele cre?tinismului, n-au avut atâta influen??, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, aceast? simpl? ?i popular? biografie a blândului nazarinean a c?rui inim? a fost str?puns? de cele mai mari dureri morale ?i fizice, ?i nu pentru el, pentru binele ?i mântuirea altora. ?i un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie ?i dispre? de semenii lui; ?i Socrate a b?ut paharul de venin, dar l-a b?ut cu nep?sarea caracteristic? virtu?ii civice a Antichit??ii. Nu nep?sare, nu dispre?: suferin?a ?i am?r?ciunea întreag? a mor?ii au p?truns inima mielului sim?itor ?i, în momentele supreme, au încol?it iubirea în inima lui ?i ?i-au încheiat via?a p?mânteasc? cerând de la tat?-s?u din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii s?i, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civic?, ci din iubire, a r?mas de atunci cea mai înalt? form? a existen?ei umane”.

M?re?ia Persoanei lui Iisus Hristos nu const? doar în sublimul înv???turii predicate de El celorlal?i, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa via??. Mihai Eminescu subliniaz? ideea c? o doctrin?, ni?te principii abstracte nu vor fi niciodat? de-ajuns pentru a mi?ca popoarele s? le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie înv???tura pe care o propune, aduce cu sine convingerea c? Iisus Hristos este Adev?rul absolut: "E u?oar? credin?a c? prin precepte teoretice de moral?, prin ?tiin?? oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie s? aib? înaintea lui un om ca tip de perfec?iune, dup? care s?-?i modeleze caracterul ?i faptele. Precum arta modern? î?i datore?te rena?terea modelelor antice, astfel cre?terea lumii nou? se datore?te prototipului omului moral, Iisus Hristos. Dup? el încearc? cre?tinul a-?i modela propria sa via??". Întreb?rii retorice de ce Iisus Hristos este a?a de mare, Mihai Eminescu îi d? un r?spuns simplu: „Pentru c? prin iubire el a f?cut cearta între voin?e imposibil?. Când iubirea este, ?i ea este numai când e reciproc?, ?i reciproc? absolut, va s? zic? universal?; când iubirea e, cearta e cu neputin??”. (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, Bucure?ti, 1981).

„De aproape dou? mii de ani ni se predic? s? ne iubim, iar noi ne sfâ?iem…”

Într-un articol intitulat „Pa?tele”, ap?rut în ziarul „Timpul” din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comenteaz? rug?ciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostit? pentru încetarea secetei ?i pune în eviden?? bun?tatea lui Dumnezeu care nu r?spl?te?te r?ul cu r?u, ci se milostive?te de f?ptura sa. Textul publicat d? la iveal? familiaritatea autorului cu c?r?ile de cult ?i cu slujba pascal? pentru c? articolul debuteaz? cu o stihire din canonul Pa?tilor: "S? mânec?m dis-de-diminea?? ?i în loc de mir cântare s? aducem St?pânului", încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: „S? ne primim unul pe altul ?i s? zicem fra?i ?i celor ce ne ur?sc pe noi…” Dar s? revenim la fondul afirma?iei. Autorul deplânge faptul c?, de?i „aproape de dou? mii de ani ni se predic? s? ne iubim, noi ne sfâ?iem” ?i c? „în loc de a urma prescrip?iunile unei morale aproape tot atât de vechi ca ?i omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabil? nu-I urmeaz? deloc; ci întemeiat? pe bun?tatea lui, s-a?terne la p?mânt în nevoi mari ?i cer?e?te sc?pare”. (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucure?ti, 1989, p. 78). „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? C? Tu e?ti dirept, noi nedirep?i; Tu iube?ti, noi vr?jm??uim; Tu e?ti îndurat, noi neîndura?i; Tu f?c?tor de bine, noi r?pitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeal? s? ne piarz? pe noi ?i, cât este despre gândul ?i via?a noastr?, cu direptul este nou? s? ne d?m pierz?rii, prea direpte judec?toriule! Dar… îndur?rii cei nebiruite ?i bun?t??ii cei negr?ite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni st?pâne!” Redactorul ziarului recunoa?te la finalul cit?rii sale: „Rar ni s-a întâmplat s? vedem ?iruri scrise cu atâta cuno?tin?? de caracterul omenesc: Tu e?ti bun, recunoa?tem c? noi suntem r?ii-r?ilor, dar bag? de seam? c? nu-i vrednic de tine s?-?i r?spl?te?ti asupra noastr? pentru c? ai sta în contrazicere cu calit??ile tale de atotbun, îndelung r?bd?tor, lesne iert?tor”.

Dac? moartea are ultimul cuvânt, via?a este lipsit? de sens

„”Menirea vie?ii tale e s? te cau?i pe tine însu?i. Adev?rul este st?pânul nostru, nu noi st?pânii adev?rului. Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba numai ca aceast? patim? s? aib? un obiect nobil ?i desigur c? cel mai nobil este adev?rul. Adev?rul este în inim?, creierul nu este decât lacheul inimii", exprim? crezul unui neobosit c?l?tor prin scurta via?? în aflarea sensului existen?ei: „Au e sens în lume?/ Tu chip zâmbitor/ Tr?it-ai anume ca/ astfel s? mori?/ De e sens într-asta,/ e-ntors ?i ateu,/ Pe palida-?i frunte/ nu-i scris Dumnezeu”. (Mortua est, 1871, 1 martie). Ce vrea s? spun? de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Bu?ulenga observ? într-un comentariu al s?u c? condi?ionalul dac?, în poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de întors ?i ateu. A?adar, doar dac? moartea ar fi ?elul singur al vie?ii, atunci via?a ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprim? con?tiin?a c? omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: „Ideea dumnezeirii s-a n?scut din nega?ie, din ceea ce nu este spiritul nostru - atot?tiutor; din ceea ce nu este bra?ul nostru - atotputernic; din ceea ce nu este via?a noastr? - infinit?; din aceea ce nu este sufletul nostru - ubiguu”. Avem aici trasat? în linii fine diferen?a între cele dou? condi?ii, cea divin?, absolut? ?i cea uman?, m?rginit?. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat ?i în cheie apofatic?, a cunoa?terii lui Dumnezeu prin nega?ia tuturor limit?rilor omene?ti.

Omul este oarecum na?terea etern?

Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea c? între om ?i Dumnezeu exist? afinit??i care fac posibil? comunicarea între cei doi.„Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El este pretutindeni - are spa?iul; el e etern - are timpul; El este atotputernic - dispune de întreaga energie a Universului. Omul este dup? asem?narea Lui: Omul reflect? în mintea lui - in ortum - câte?itrele calit??ile Lui”. În studiul s?u antropologic, Mihai Eminescu consider? c? omul nu r?mâne niciodat? la acela?i nivel, ci în firea lui exist? dorin?a unui progres, a unei lupte spre des?vâr?ire, prin care se încearc? autodep??irea: „Omul con?ine în el o contradic?iune adânc?. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destina?iune intern?. Facultatea, puterea, voin?a chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însu?i o via?? nou?. Nu e nici un om mul??mit de-a r?mânea etern pe acela?i punct - omul e oarecum na?terea etern?. Aceast? devenire etern? afl? în om o putere numai m?rginit?. Din aceast? contradic?iune a puterii m?rginite ?i-a destina?iunii nem?rginite rezult? ceea ce numim via?a omeneasc?. Via?a este lupta prin care omul traduce destina?iunea sa, inten?iunile sale în lumea naturei. Aceast? via?? întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalit??ii în obiectele naturii se nume?te lucru. Întreaga via?? omeneasc? este o via?? a lucrului”. (Fragmentarium, p. 153). Împotriva celor ce se declarau liber-cuget?tori, Mihai Eminescu a dat o replic? în „Timpul” din 2 februarie anul 1879: „...a vorbi despre o religie a liberei-cuget?ri este ceea ce se nume?te în logic? o contradictio in adjecto, este ca ?i când ai zice « o?el de lemn »”. Mihai Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporan?. Con?tient de darurile cu care fusese înzestrat, atr?gea totu?i aten?ia tuturor ca „nim?nui s? nu-i abat? prin minte c-ar fi un geniu. P?mântul nostru este mai s?rac în genii decât Universul în stele fixe. Homer ?i Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dat? la 3, 4 mii de ani, Newton ?i Galilei, Kant ?i geniile în ?tiin??, o dat? la o mie de ani, încât nu ?tiu z?u dac? de la Adam pân? la Papa Leo IX au existat de to?i o duzin?. Încolo, suntem cu to?i ni?te bie?i mizerabili c?rora ace?ti regi ai cuget?rii ne dau de lucru pentru genera?ii înainte”. (Fragmentarium, p. 178).

Câteva cuvinte despre „na?ionalismul" lui Mihai Eminescu

Mult? lume ?i-a creat impresia fals? c? Mihai Eminescu ar fi un na?ionalist disperat, care detesta existen?a celorlalte popoare, dar ceea ce ap?r? el în fapt sunt tradi?ia neamului, limba curat?, româneasc? ?i credin?a cre?tin?: "na?ionalismul este un semn r?u la un popor. Nimeni nu ?ine la esisten?a sa decât acela ce are s? o piard? în curând ?i aceasta se simte instinctiv. Nic?ieri nu se manifest? voin?? de via?? mai tare decât acolo unde via?a este periclitat? sau prin boal? intern? sau prin pericol estern" (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la mod? spre sfâr?itul secolului al XIX-lea, veacul constituirii na?iunilor moderne, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia c? ar fi introdus în estul Europei „formele costisitoare de cultur? ale Apusului”, îi opunea cultura na?ional? în adev?ratul în?eles al cuvântului. Într-un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie anul 1880, autorul m?rturisea cu nedisimulat? am?r?ciune: „În loc de-a merge la biseric?, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile p?mântului, scurs? la noi ca prin minune. Ba pentru c? limba noastr? cam veche, cu sintaxa ei frumoas?, dar grea, cu multele ei locu?iuni, îi cam jena pe prietenii no?tri, am dat-o de o parte ?i am primit o ciripitur? de limb? p?s?reasc? cu sintaxa cosmopolit? pe care cineva, dac? ?tie ni?ic? fran?uzeasc?, o înva?? într-o s?pt?mân? de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei ?i al Sucevei, care în în?elegere cu Domnii de atunci ?i c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabil? unitate care-a f?cut ca limba noastr? s? fie aceea?i în palat, în colib? ?i-n toat? românimea, ?i-ar face cruce cre?tinul auzind o p?s?reasc? pe care poporul, vorbitorul de c?petenie ?i p?strul limbei, n-o mai în?elege”.

Leg?tura dintre Biserica Ortodox? ?i neamul românesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamental? pentru d?inuirea în istorie a poporului din care ?i el f?cea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii ?i identit??ii na?ionale este incontestabil ?i aceasta pentru c? „Biserica r?s?ritean? e de optsprezece sute de ani p?str?toarea elementului latin de lâng? Dun?re. Ea a stabilit ?i unificat limba noastr? într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor f?r? dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghi?irea prin poloni, unguri, t?tari ?i turci, ea este înc? ast?zi singura arm? de ap?rare ?i singurul sprijin al milioanelor de români cari tr?iesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea ?i ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal ?i orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”. (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucure?ti, 1989, p. 187).

Moralitatea este pentru suflete identic? cu s?n?tatea pentru trup!

Pasiunea na?ional? ?i social? a scriitorului venea din dorin?a de a vedea pe români ie?i?i din starea nenorocit? în care se aflau: „Popula?ia rural? în marea ei majoritate, mai ales cea dep?rtat? de târguri, n-are drept hran? zilnic? decât m?m?lig? cu o?et ?i cu zarzavaturi, drept b?utur? spirt amestecat cu ap?, tr?ind sub un regim alimentar a?a de mizerabil, ??ranul a ajuns la un grad de anemie ?i sl?biciune moral? destul de întrist?toare. Chipul unui ??ran român, om de ?ar?, tr?it în aer liber, seam?n? cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp ?i de balt?, a putut constata c? de-abia din trei în trei case se g?se?te câte o familie care s? aib? un copil, mult doi, ?i aceia slabi, galbeni, lihni?i ?i chinui?i de friguri permanente”.

Educa?ia poporului constituia în gândirea eminescian? un pilon de sprijin pentru societatea româneasc?. Instruc?ia public? are în vedere ?i integritatea moral? a cet??enilor pentru c? „moralitatea e pentru suflete identic? cu s?n?tatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nes?n?tos sau degenerat”. Fa?? de calamit??ile fizice cu care se confrunt? adeseori ?ara întreag?, dar care se r?sfrâng mai cu seam? asupra celor s?raci, pericolele pe care le reprezint? oamenii corup?i, vicleni, superficiali sunt mult mai mari ?i descurajatoare pentru contribuabilul român: „Între caracter ?i inteligen?? n-ar trebui s? existe alegere. Inteligen?e se g?sesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omeneasc? sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate ?i dreapta ascensiune a liniei lor de mi?care trebuie desc?rcat? de greut??i prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ?â?âni, astfel caracterele tari ?i determinate sunt (ilizibil) împrejurul c?reia se-nvârt lucrurile lumii. Este drept c? ele adeseori sunt rezultatul mi?c?rii sociale”.

Schimbând acum, registrul discu?iei noastre, m? întreb ?i v? întreb: Cum mai este receptat, tratat ?i abordat ast?zi Mihai Eminescu? A?a cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat ?i amintit doar de zilele na?terii ?i mor?ii sale, dar mai r?u decât atât este faptul c? în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ?tie genera?ia de azi despre cel numit ?ablonard „poetul nepereche al literaturii române” ?i „poetul na?ional al românilor”? Citeam recent ni?te p?reri ale unor tineri prin unele spa?ii virtuale de dezbatere - deloc de neluat în seam? - potrivit c?rora Mihai Eminescu ar fi mult mai pre?uit ca scriitor dac? nu li s-ar b?ga „pe gâtul elevilor” prin programa ?colar?. Dac? ar fi s? lu?m de bun faptul c? tot ceea ce este obligatoriu este automat ?i r?u, probabil ar trebui s? trecem tot ce este de înv??at în ?coal? la capitolul „facultative”, c? doar la ce bun atâta efort! Nu p?rerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dasc?lilor. Cât de f?r? voca?ie trebuie s? fie ni?te profesori de limba ?i literatura român? pentru ca Mihai Eminescu s? le devin? indezirabil ?i nesuferit elevilor? Când astfel de profesori nu au ?tiin?a de a provoca dragostea de lectur? la cei tineri, chiar în condi?iile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mâinile lor s? ias? ni?te elevi care s? vorbeasc? ?i s? scrie corect în limba român?. Dar ?tim c? nu e chiar a?a. De aceea, trecând peste orice vin? de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu s? fie citit, pentru c? are meritul mai presus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastr?.

Prin urmare, altfel, s-ar c?dea s? ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar într-un mod ?i într-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dac?, de bine, de r?u, opera sa poetic? înc? este cunoscut?, în schimb, articolele de ziar îi sunt ?tiute mai mult de speciali?ti, de criticii literari ?i de o mân? de oameni pasiona?i. Interesant ar fi s? mai facem un salt: de la cunoa?terea doar a „Luceaf?rului” ?i a „Scrisorii a III-a” la articolele lui de pres?. Poate ne va fi mai greu s? facem acest lucru, publicistica sa fiind strâns? în volume uria?e pe care nu le are oricine în cas?, dar cu siguran?? le-am g?si în orice bibliotec?, iar efortul ne-ar fi r?spl?tit de îns??i lectura textului.

Prezentându-?i ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arat? o cuprinz?toare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evolu?ia societ??ii moderne române?ti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la na?iunea român?, exprimate în articole de ziar, se afl? chestiunea unirii, situa?ia p?turilor sociale în procesul de trecere la o societate modern?, dar ?i evolu?ia noastr? istoric? privit? în raport cu a?ezarea str?inilor în teritoriile române?ti. Mihai Eminescu a iubit România ?i, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a p?rut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie ?i eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în textele lui totdeauna o und? de durere când se raporteaz? la prezent ?i o înfl?c?rare când î?i aminte?te de marii b?rba?i ai istoriei noastre: Mircea cel B?trân, ?tefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Uimit de vastitatea unei min?i atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: „Mihai Eminescu st?pânea cu des?vâr?ire cuno?tin?a trecutului românesc ?i era perfect ini?iat în istoria universal?, nimeni din genera?ia lui n-a avut în acest grad instinctul adev?ratului în?eles al istoriei, la nimeni pân? la el nu s-a pref?cut într-un element permanent ?i determinant al întregii lui judec??i”. Trecând acum, într-un alt registru al dezbaterii noastre, vom sus?ine ?i remarca c? „în cultura lumii, locuim eminescian”, spunea profesorul de limba român? Costel Z?gan, iar poetul Mihai Robea ne aten?ioneaz? c? „vom exista atâta timp cât îl vom ap?ra pe Mihai Eminescu”, subliniind esen?ial necesitatea raport?rii noastre identitare ?i la dimensiunea Eminescu. În aceast? dimensiune este cuprins? ?i rela?ia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotriv?, exagerându-i-se deseori leg?tura, preocuparea pentru religie, pentru credin?a ortodox?. Dincolo de toate aceste opinii, pân? la urm? fire?ti când discut?m de un geniu, str?luce?te imperial adev?rul: Mihai Eminescu ?i familia lui au tr?it credin?a ortodox?. Numai zelul sincer ?i iscoditor al unor cercet?tori responsabili au scos la lumin?, dup? lungi ?i multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adev?ruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din con?tiin?a multor genera?ii de români. Lor trebuie s? le mul?umim pentru faptul c? ast?zi putem afirma, cu probe, c? familia Eminescu a avut dintotdeauna o profund? credin?? ortodox? ?i o strâns? leg?tur? cu Biserica neamului, poetul însu?i reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din crea?iile sale.

Despre unchii ?i m?tu?ile din m?n?stire ale lui Mihai Eminescu

Afl?m a?adar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca s?-i pomenim acum doar pe cei din ale c?ror cercet?ri am extras informa?iile ce urmeaz?, c?, de pild?, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mul?i membri. Astfel, doi fra?i ?i trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în c?lug?rie. Este vorba despre Calinic ?i Jachift, ultimul fiind chiar stare?, ?i de Fevronia, Olimpiada ?i Sofia, toate c?lug?ri?e la M?n?stirea Agafton, iar o alt? sor? a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiic?, Xenia, care s-a c?lug?rit ?i ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copil?rie, cum arat? profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la M?n?stirea Agafton, unde r?mânea cu s?pt?mânile, participa la via?a de ob?te, asculta pove?ti, cântece ?i întâmpl?ri povestite de c?lug?ri?e, iar m?tu?a Fevronia l-a ajutat chiar s? descifreze alfabetul chirilic ?i i-a înlesnit accesul la c?r?ile ?i manuscrisele din m?n?stire. La rându-i, maica Olimpiada Jura?cu, stare?a de mai târziu a m?n?stirii, l-a urm?rit aproape toat? via?a pe poet, interesându-se la un moment dat de cump?rarea unei case în Boto?ani pentru Mihai ?i sora sa Harietta, care îi îngrijea s?n?tatea.

Despre spovedirea ?i împ?rt??irea de la M?n?stirea Neam?

Tot cercet?torul Nae Georgescu vorbe?te într-unul din studiile sale despre un episod mai pu?in cunoscut de lume din via?a lui Eminescu, care la rândul lui atest? tr?irea în comuniune cre?tin? a poetului ?i primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la M?n?stirea Neam? de Sfin?ii Mihail ?i Gavriil, unde a cerut s? fie spovedit ?i împ?rt??it de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost f?cut? cunoscut? de c?tre profesorul Paul Miron ?i citat? de Nae Georgescu. Iat? ce scria la vremea respectiv? preotul: „Pe ziua de Sfin?ii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neam?u, la bolni??, ?i l-am spovedit ?i l-am împ?rt??it pe poetul M. Eminescu. ?i au fost acolo Ion Gheorghi??, din Cr?c?oani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac ?i trist. ?i mi-au s?rutat mâna ?i mi-au spus: P?rinte, S? m? îngropa?i la ??rmurile m?rii ?i s? fie într-o mân?stire de maici, ?i s? ascult în fiecare sear? ca la Agafton cum cânt? Lumin? lin?. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru c? pagina urm?toare a c?r?ii de rug?ciuni pe care î?i f?cuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au r?mas vii în schimb ecourile vibrante ale tr?irilor din m?n?stire ale poetului în sonetul „R?sai asupra mea”, de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei „Rug?ciuni”, cum spune Nae Georgescu: „R?sai asupra mea, lumin? lin?,/ Ca în visul meu ceresc d? odinioar?…”

Poetul a gândit serios ?i sincer s? se c?lug?reasc?

Un alt aspect mai pu?in cunoscut de c?tre publicul larg se refer? la faptul c? la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer s? se c?lug?reasc?. Despre acest lucru a vorbit cercet?torul Theodor Codreanu în volumul „Eminescu ?i mistica nebuniei”. Aceast? alternativ? a m?rturisit-o poetul în perioada epuizant? de la „Timpul”, în luna iunie anul 1883, când era „stricat cu toat? lumea”, iar Titu Maiorescu ?i Simion cloceau o viitoare internare „salvatoare” a lui Mihai Eminescu. Iat? ce nota criticul referitor la inten?ia poetului: „Foarte excitat, sentiment al personalit??ii exagerat (s? înve?e albaneza!), vrea s? se c?lug?reasc?, dar s? r?mân? la Bucure?ti”. De ce dorea el o c?lug?rire la Bucure?ti? Ne explic? profesorul Codreanu: pentru c? dorea avantajul „p?str?rii contactului cu marele centru cultural al ??rii”. De altfel, gândul c?lug?ririi l-a m?rturisit ?i lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise înc? semne de „alienat”. „?tii ce, dragul meu, hai s? demision?m, tu de la « Românul », eu de la « Timpul » ?i hai s? ne c?lug?rim, c?ci nu suntem f?cu?i s? tr?im între lupi. La m?n?stire, în chiliile solitare, s? scriem letopise?e în cari s? în?ir?m tot ce îndur? nenorocitul neam românesc, pentru ca s? se ?tie cât amar a suferit românul, cât a tr?it pe acest p?mânt”, îi spunea poetul. În anul 1884, repet? gândul salv?rii prin c?lug?rire, ecoul lui r?zb?tând într-o scrisoare a lui Petre Missir c?tre Titu Maiorescu, pus îns? pe seama nebuniei ?i luat drept glum?. C? nu putea fi vorba doar de o simpl? glum? sau de un semn al alien?rii, o dovedesc eroii s?i din „S?rmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului c?l?tor în stele”, afla?i în ipostaza cea mai gr?itoare, aceea a c?lug?rului, cum sus?ine profesorul Codreanu. Tat?l poetului, fiu de dasc?l, cu biseric? lâng? cas?

Încheiem aceast? succint? prezentare ?i abordare, citându-l ?i pe Corneliu Botez, cel care a avut ini?iativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dat? de la moartea sa, la Gala?i. Iat? ce scria acesta despre tat?l lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, „Omagiu lui Eminescu”, scris? la 20 de ani de la moartea gânditorului, în anul 1909: „…obijnuia s?-?i invite rudele ?i prietenii la Ipote?ti, unde-i primea ?i osp?ta bine, mai ales la s?rb?tori mari, cum este la Pa?ti ori la Sfântul Gheorghe, când î?i s?rb?torea ziua numelui. Îi ducea la biseric?, unde asculta slujba cu mult? evlavie, c?ci atât dânsul cât ?i mama poetului erau religio?i, nu lipseau duminica ?i în zi de s?rb?toare de la biseric? ?i se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminte?te ?i el c? „tat?l poetului avea bisericu?? lâng? cas?” ?i chiar c? „era fiu de dasc?l de biseric?. Iar tat?l s?u, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj ?i s-a stabilit în Bucovina, la C?line?ti, prin anul 1802, unde a ridicat o c?su?? ?i, al?turi, o biseric? din lemn la care a slujit. În Bucure?ti, Gheorghe Eminovici tr?gea la o adres? din Strada Biserica Enei nr. 1, unde ?i Mihai Eminescu a locuit un timp”. Iat? a?adar adev?rul despre modul în care familia Eminescu, poetul însu?i, a tr?it rela?ia cu Ortodoxia, sincer ?i evlavios, cu speran?? ?i respect, întocmai unor buni cre?tini. ?i ca s? nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl m?rturise?te însu?i Mihai Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desf??urarea cuget?rii lui Dumnezeu. Nu se mi?c? un fir de p?r din capul nostru f?r? ?tirea lui Dumnezeu”.

footer