Revista Art-emis
Credinţă şi sacerdoţiu PDF Imprimare Email
Raimond Petrescu   
Miercuri, 14 August 2013 06:31

Raimond PetrescuE greu să fii preot în România. Preotul paroh este asemenea unui copac. Cu rădăcini adânci în comunitate şi sub bătaia vremuirii. Când îl sapă unul, când îl udă altul… Prins între rigorile cultului pe care îl predică, îl propagă şi îl apără şi între presiunea superiorilor şi tradiţiile populare interpretate în spiritul dogmei, preotul este adesea ţinut în afara marilor taine ale neamului, pe care în cele din urmă le află trăind o profundă experienţă personală. Puţini dintre cei care slujesc la altar cunosc suficient din istoria nescrisă a noastră, pe care eu însumi a trebuit să o descopăr fragmentar, pe bucăţele, încât să aibă acea viziune a practicării cultului în spiritul libertăţii strămoşilor, fără de care noi n-am avea nicio raţiune de a exista. Mulţi preoţi de la sate se confruntă, aşa cum s-au confruntat întotdeauna, cu o realitate complet diferită a lumii rurale faţă de aceea ştiută în seminar sau institutul teologic. În litera şi spiritul dogmei, orice tradiţie pre-creştină poate fi interpretată ca vrăjitorie şi invocare a duhurilor rele şi propusă ca motiv de anatemă. În fapt, tradiţia populară şi creştinismul rural trăiesc într-o coabitare complice, a cărei principală caracteristică este originea comună a normelor şi principiilor morale, precum şi a unor elemente de interpretare patristică.

Aici trebuie să precizez un lucru foarte important, de care mi-am dat seama în timpul cât am făcut acestă călătorie de suflet şi în suflet: ortodoxia românească în particular şi creştinismul în general nu ar fi avut nicio şansă de a-şi însuşi tradiţii pre-creştine geto-dace şi proto-române, dacă preoţii lui Zamolxe nu le-ar fi permis. Creştinismul, cea mai bună opţiune a noastră, s-a încetăţenit la noi cu acordul şi cu sprijinul sacerdoţilor zalmoxieni. Nu a fost o înlocuire, ci o simbioză. (137) Pentru geto-daco-romani, Hristos era „cel aşteptat”, Har-Tio, fiul Tatălui Ceresc, cel ce urma să aducă marea eliberare. Fără pic de îndoială, noua religie, cu prezenţa întărită de marea autoritate morală a amintirii misionariatului apostolic al Sfântului Andrei, a continuat să coexiste cu vechea religie încă un secol sau poate două, timp suficient ca lumea satelor să păstreze în oralitate foarte multe elemente ale vechii religii, încriptate în tradiţii ale sărbătorilor, religioase în expresie şi laice în manifestare. Este lesne de înţeles că în faza iniţială de propagare misionară, cei mai mulţi care erau şcoliţi în noul cult proveneau din clerul zalmoxian, deja foarte cult şi foarte bine pregătit.

Cristalizarea şi intrarea în forme bine fixate ale liturghiei, undeva între secolele 5-6, în paralel cu creştinarea slavilor, duce la o retragere a practicilor zamolxiene într-un plan secundar. Este momentul să subliniez că, atât cât am avut date la dispoziţie pentru ca să le interpretez, cultul lui Zamolxe era mai complicat, mai bogat în tipuri de manifestări cvasi-liturgice. Creştinismul era mai simplu şi mai direct în semnificaţiile mesajelor transmise mirenilor. Este deci de la sine înţeles că etnogeneza şi geneza lingvistică se definitivează odată cu manifestarea creştinismului ca formă de cult generală, legală şi morală. Dar geneza lingvistică ar fi fost ciuntită fără păstrarea tradiţiilor orale ale lumii rural-pastorale şi de aici s-a iscat acestă complicitate tacită. Perioada dinastiei arpadine şi a statului cuman (985-1115) a fost un moment de cumpănă, de oscilaţie religioasă, în care românii cei noi au oscilat între ortodoxie şi catolicism. Generalizarea ortodoxiei pe teritoriul românesc este după părerea mea o consecinţă directă a voinţei preoţilor de aici care erau în acelaşi timp şi creştini şi păstrători ai moştenirii sfinte a cultului eroilor neamului. La data respectivă ortodoxia era singura formă confesională care putea permite acest lucru, superiorii clerului de rit oriental ştiind mult prea bine cât de mult ne datorează creştinismul. Catolicismul, marcat de atributul de universalitate, era mult prea tributar unei anumite rigidităţi în cult, rigiditate care va marca la rândul ei şi biserica ortodoxă, dar mult mai târziu. De aceea biserica universală catolică şi apostolică nu ar fi putut şi nici nu ar fi avut cum să păstreze în atributul ei o atât de gravă divagaţie populară şi naţională. E greu să fii preot în România. Presiunea socială e uriaşă, gradul de expectativă rezultat în urma creşterii coeficientului de încredere în biserica naţională ca instituţie a statului este foarte ridicat. Pe de altă parte, nu puţini români ştiu foarte bine că preoţii şi călugării mânăstirilor închinate (cel puţin până la reforma lui Cuza) ne socoteau păgâni şi idioţi („hondro chefalos” era, ca să zicem aşa, echivalentul cu nas subţire al lui „büdos òlah”…) tratându-ne ca şi cum am fi fost srăini în propria ţară. Poporul nu i-au uitat şi nici nu i-a iertat. Tradiţia orală a satelor e plină de povestiri şi snoave cu preoţi îmbuibaţi, lacomi şi trândavi, lipsiţi de har, dispreţuitori la adresa românilor de rând… dar şi cu coane preotese cu un apetit sexual de invidiat care se tăvălesc cu argaţii prin grajduri în mirosul apetisant de balegă de cal.

La antipozi se află acei preoţi care au avut revelaţia veşniciei în observarea vieţii comunităţilor rurale sau chiar în mijlocul naturii, care s-au străduit să fie exemple demne de luat în considerare pentru credincioşi şi pe care poporul, cu instinctul lui fără greş, i-a nemurit în cântări, balade şi versuri eroice şi nu o dată pline de tâlc. Sfântul Calinic, Sfântul Dimitrie, Sfântul Sofronie, Popa Stoica, Popa Şapcă, Sfântul Daniil Sihastrul… (138) Cred că un anumit timp a trebuit să treacă în care vechea tradiţie pe care creştinismul a moştenit-o a trebuit să fie parţial uitată. I s-au uitat originile, i s-au uitat cauzele şi practicile. Nu mult. Doar pentru un timp, cât biserica românească a fost monedă de schimb, pentru turci, ruşi, poloni şi austrieci, pentru unguri şi biserica catolică, iar în fruntea ei au fost străini şi trădători. Apoi, recăpătarea demnităţii naţionale a propulsat biserica românească în locul ei de drept în lumea creştină, prin asumarea autocefaliei.
Chiar şi în cele mai negre momente ale sale, ortodoxia românească a păstrat în strict secret strânse legături cu membrii vechiului cult, care nu au dispărut niciodată de aici. Nu era schit sau sihăstrie în munţi care să nu fi ştiut de solomonari şi care să nu fi îngrijit de vreunul. În special sihaştrii ce se nevoiau în pustietăţi întru slava lui Hristos ştiau unde se află kapnobataii şi cum puteau fi găsiţi. Presată de ocupanţi, de trădători, de lifte păgâne şi adesea de lipsa de înţelepciune a superiorilor clerului, ortodoxia s-a întors mereu la originile sale cele mai luminoase şi mai curate şi a avut grijă ca aceste origini să nu fie pătate de răutatea şi ura celor ce ne-au vrut pieirea.

Ce mare, ce grea şi ce dulce povară, această custodie a însuşi sufletului românesc! Mărturii ale celor ce au văzut solomonari chiar în timpurile din urmă ne arată că nici ei nu se mai aseamănă cu vechii preoţi zalmoxieni. Au adoptat învăţătura creştină, pe care o folosesc ca să înveţe poporul, iar din ceasloavele lor Sfânta Evanghelie este nelipsită. Cum oare ar fi putut face altfel ? Dar în plus sunt învăluiţi în acea aură de putere şi mister magic, care aduce dragoste şi respect din partea celor curaţi la inimă şi invocă o groază nebună celor cu suflet pătat şi tuturor acelora care au trecut prin viaţă făcând degeaba umbră pământului… Această unică trăsătură a spaţiului spiritual românesc, pe care catolicismul o ţine sub tăcere, panslavismul pravoslavnic o tratează ca erezie şi grecii ca fanatism religios, este însăşi esenţa noastră. (139) Fără de ea nu putem fi noi înşine şi de aceea nu de puţine ori a fost ţinta unor atacuri furibunde al căror scop a fost să desfiinţeze acea sfidare geto-dacă, acel dispreţ faţă de duşman, care atâta vreme a fost liantul existenţei şi mai ales a rezistenţei noastre aici. E greu să fii preot în România. Dar e înălţător, căci preoţii noştri, cei ce ştiu adevărul şi nu se sfiesc să-l mărturisească, cei ridicaţi din mijlocul nostru şi ştiu să simtă şi să gândească româneşte sunt, la rândul lor, păzitorii Paradisului.

footer