Revista Art-emis
Rolul iubirii între bărbat şi femeie PDF Imprimare Email
Pr. Vasile Marinescu   
Vineri, 29 Martie 2013 02:16
Pr. Vasile Marinescu, art-emisCâteva proverbe:

„Dumnezeu n-a făcut-o pe femeie din capul bărbatului, ca să nu-l conducă; nici din picioare ca să nu-i fie sclavă; a făcut-o din coasta lui, ca să-i fie aproape de inimă". (Israel)
„Cine nu iubeşte femeia a supt de la scroafă". (Anglia)
„Fără femei, bărbaţii ar fi nişte pui pe care nu i-a lins nimeni". (Franţa)
„O sută de bărbaţi pot ridica o tabără, dar e nevoie de-o femeie ca să faci o casă". (China)
„Femeia este al cincilea anotimp în care Natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii." (Grigore Vieru)

Acolo unde nu mai este Iubire, totul se preface în Durere şi Suferinţă.

În ceea ce urmează voi face apel la marii poeţi şi scriitori care ne învaţă cel mai bine despre „Marile Dureri", despre „Marile Suferinţe", despre „Marile Tăceri" şi despre „Marile Trăiri" generate de Iubire-Neiubire! „Aş vrea să mor alăturea de tine/ şi tâmpla lângă tâmpla ta s-o pun,/ ca ascultându-ţi gândurile bune,/ să ştiu dacă mai eşti şi-acuma bun/ şi fără ascunziş ca mai nainte, / şi să te-ntreb dacă-i adevărat,/ că nu mă mai iubeşti şi m-ai uitat." (Magda Isanos. Învrăjbire)

„De jale sunt,/ Întoarce-te iubite,/ mă doare dorul, toată-s din dureri/
cu ochi de patimi, împrejur ispite/ mă-nconjură cu tainice tăceri". (Radu Cârneci, Cântarea Cântărilor)

Durerea Femeiască

O poezie a lui Adrian Păunescu pe care am auzit-o pentru prima dată cântată de Tatiana Stepa şi... am plâns de emoţie şi de durerosul adevăr din text.
V-am tot iertat, v-am tot acoperit,/ Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,/ Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,/ Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.// Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,/ Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,/ Şi condamnarea de-a ne urâţi,/ Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.// Stăm în picioare, încă de cu zori,/ Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,/ Dar voi, care vă credeţi tot feciori,/ De ce nu arătaţi ca nişte miri?// Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,/ Lucrăm istovitor, cu voi în rând,/ Din când în când, în burţi ne daţi copii,/ Iar voi plecaţi la altele, râzând,/ Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,/ Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,/ Vă plângem, când vă duceţi la război,/ Sau când vă speriaţi, la vreun consult.// Eroic v-am iubit nelegitim,/ Şi legitim, eroic v-am iubit,/ Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim, / Ba, alteori, intrăm în circuit.// Iar cele care, azi, pe termen scurt,/ Vă fură amintirile de ieri,/ Îş vor plăti plăcerea unui furt,/ Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.// Şi, uneori, păcătuim curat,/ Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,/ Că însuşi Dumnezeu este bărbat/ Şi nu le înţelege pe femei.// Dar, vai, a fost odată prea frumos,/ Ca-n filmele de dragoste a fost,/ Şi-acum, ne omorâm sârguincios/ Şi zilnic ne distrugem fără rost.// Ne-nvinge viaţa fără orizont/ Şi voi ne nvingeţi, într-un mod câinesc,/ Trăim ca nişte văduve de front/ Şi mâinile mereu ni se aspresc.// Acum, când auziţi acest reproş,/ Priviţi, fără privire, înapoi,/ Încuvintaţi din cap, mărinimoşi,/ Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.// Şi, totuşi, e vorba despre toţi/ Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,/ Durerea femeiască pentru soţi,/ E-un credit fără giruri şi dobânzi.// Vă e urât cu noi, vă e urât,/ Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,/ Aşa că vă rugăm numai atât:/ Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,/ Dar faceţi-o cu tonul coborât/ Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

Există, sau poate exista lupta dintre inimă şi ochi, dintre vedere şi simţire: „Mă jur, eu nu cu ochii te iubesc,/ Căci ei scăderi în tine văd o mie; / Ci inima, când ei te osândesc,/ În ciuda lor te vrea la nebunie." (W. Shakespeare, sonetul 141)

„Ţi-aş fi făcut un semn după plecare,/ Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare?/ Voiam să pleci, voiam să mai rămâi,/ Ai ascultat de gândul cel dintâi./ Nu te oprise gândul fără glas/ De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?" (T. Arghezi, De-abia plecaseşi)

„Am dorit să-ţi spun cuvintele dragostei în propria lor muzică, dar această muzică nu răsună decât în inima mea/ şi ochii mei sunt încărcaţi cu tăcere?/ Le-ai recunoaşte oare iubita mea, aceste cuvinte fără muzică?" (R. Tagore, Ecoul Armoniilor)

Adevăratele inimi, autentice, aud glasul acestei tăceri, căci ea este ca o muzică ce transfigurează sau, ca în sunetul lui Voiculescu, unde iubirea nu poate fi biruită nici de moarte: „Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci./ Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume/ Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine/ Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine." (V. Voiculescu, Ultimele sonete...29)

Inima poate să vadă dincolo de ceea ce poate vedea ochiul: „Oricare vis/ are drept la culorile lumii/ spunea un orb." (Paula Romanescu, Haiga)

De asemenea, inima poate depăşi puterea de înţelegere a raţiunii: „Inima are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte." (B. Pascal, Cugetări)

Lăcaşul profund al simţirii este inima, ea este cea care înţelege cu adevărat bogăţia de farmec şi de frumuseţe! „Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/ Într-o amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt,/ Fără să ştiu că te aud cântând." (T. Arghezi, Morgenstimmung).

„Ba de-oi vorbi despre inima ta,/ Frunzele toate s-or legăna,/ Vântul cu fruntea în palmă va sta./ Apele-or da în răscoale,/ Cu clocotul inimii tale;/ Vechile gresii s-or strânge,/ Cu inima ta se vor frânge,/ Şi iarba va fi lacrimi şi sânge./ Văzduhul întreg va tuna/ Ca inima ta;/ Umbrele, nedescuiatele,/ Şi-or smulge lacătele,/ Tainele, măiestrele,/ Şi-or deschide ferestrele;/ Din reci foişoare/ Stelele au să coboare/ Şi lumea toată va fremăta/ De inima ta..." (Radu Gyr, Înaltule, neîmpăcatule)

„Trei îngeri merg în asfinţit/ Toţi tac şi unul a gândit:/ Ce zgomote înfricoşate! / Aud o inimă cum bate!" (Ion Pillat, Trei îngeri)

Supremul limbaj este iubirea: „Iubito, în noaptea asta-mpărătească,/ Numai tăcerea las-o să vorbească!" (Radu Stanca)

„Te plimbi tăcută, calci domol/ Pe câmp şi prin vâlcea./ Au chipul meu nu-ţi dă ocol?/ Nu îl zăreşti cumva?" (Goethe, Cântecul vânătorului)

„O vorbă nu voi scoate, nu voi gândi nimic,/ Dar îmi va creşte-n suflet, iubirea nesfârşită;/ Voi pribegi-n Natură, ca un ţigan calic,/ Şi beat de fericire, ca lângă o iubită." (Arthur Rimband, Senzaţia)

„Am întins frânghii de la o clopotniţă la altă clopotniţă; ghirlande de la o fereastră la altă fereastră; lanţuri de aur de la stea la stea, şi dansez". (Artur Rimband, Iluminările)

Ce beţie de fericire la acest poet! „ - Tinere, de ce stai aşa de tăcut la umbra acestui copac?/ - Picioarele mi-s grele de povara inimii mele." (R. Tagore, Grădinarul)

Adică, uneori poţi fi strivit de greutatea uriaşă a iubirii.

„În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,/ În vijelii, în rugă, în pas şi în alăute./ Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,/ De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere." (T. Arghezi, Cântare)

„Doamne intră şi-n a mea chilie/ Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi/ Să ne încălzim cu bucurie/ Unul de la altul, ca doi fraţi." (Grigore Vieru, Reaprindeţi candela)

Comentând aceste versuri, George Remete spune că „Iubirea este taina care poate face din două singurătăţi o comuniune, din două friguri o căldură... incredibilă matematică divină, singura care adunând minusul cu minusul, poate face plusul."

Iubirea este o voluptate amară şi dulce în acelaşi timp: „De gerul voluptăţii durerile-mi scânteie,/ Şi viţiul, deodată năprasnic diamant,/ Plăcerea îmi resfiră în mii de curcubeie,/ C-un capăt în edenuri, scrâşnirea-n celălant..." (V. Voiculescu, Ultimele sonete...., 47 )
„Oricât de blestemată şi oricât de osândită,/ Iubirea-n veci nu este primită de Infern./ În loc de iadul paşnic, ferit de-a ei dezastre/ Ea arde în gheena din inimile noastre." (V. Voiculescu, Ultimele sonete, 61)

Iubirea trebuie să se deschidă, să se piardă în ceilalţi. Cu cât te risipeşti mai mult în ceilalţi, cu atât creşti mai mult. Aşa ne învaţă Iisus: „Atunci spre inima-mi crescută/ purtându-ţi slobod braţul drept./ Ca dintr-o lacră nencuiată mi-ai scos-o repede din piept, /Ai rupt-o lesne ca pe-o roadă ce coaptă spânzura pe ram/ Şi n-am simţit nicio durere, aşa de bucuros eram./ Apoi frângând-o bucăţele, cum nu aveam la cină soţi?/ M-ai dus tăcut la o răscruce/ Şi-am împărţit-o-n zori la toţi". (V. Voiculescu, Cina cea de taină)

În monumentala lucrare: „Getica", meditând la vremurile geto-dace, foarte cald şi patetic, Vasile Pârvan notează: „Îl vezi pe muncitor sprijinindu-şi mâna uşor, cu iubire, pe unealta de muncă, stând drept, neclintit, privind departe; ochii lui sunt senini ca cerul: el e maiestatea. De umărul lui se reazăma blândă o femeie; trupul ei se mlădie ca o ederă lângă trupul voinic al bărbatului: ea e iubirea. La picioarele lor se joacă neştiutori copilaşii; femeia îi păzeşte duios cu privirile-i înlăcrimate: ei sunt speranţa". - Citat preluat de Dumitru Almaş în lucrarea „Decebal", Edit. Meridiane, Buc. 1972. P.21. footer