Importanţa Iubirii între bărbat şi femeie

În „Introducere" la volumul „Taina Iubirii", introducere care se întinde pe 50 de pagini, marele teolog Paul Evdokimov, ne aduce informaţii extrem de preţioase. Este vorba de duşmanii familiei. Începe cu exemplul „encratiţilor", adică a „abstinenţilor", care tratează căsătoria ca pe un adulter. Ei înlocuiau vinul cu apa în serviciul euharistic şi de aceea se numeau şi secta „acvarienilor". Un asemenea tip de ascet, refuză să-şi vadă chiar şi propria mamă, fiind femeie şi sexul „blestemat" îl nelinişteşte chiar şi în lumea animală. Ei declară căsătoria ca o nelegiuire satanică. Numai o fiinţă abstractă poate să „inventeze" asemenea înfrânări şi să otrăvească cu bănuielile sale bobocul unei flori gata să se deschidă, spune Evdokimov. Femeile care corespund cerinţelor unei astfel de asceze prost înţelese sunt cunoscute astăzi ca „femei frigide" şi medicii ştiu ce drame generează această atitudine în intimitatea conjugală. Ele îşi aduc bărbaţii la impotenţă sau îi împing la substituiri extraconjugale. Se înţelege lesne ce adâncă tulburare pot implanta în sufletul feminin, sensibil şi atent, afirmaţiile unor mari dascăli ai Bisericii, afirmaţii pur gratuite, chiar dacă vin din partea unor autorităţi spirituale, altminteri incontestabile. De exemplu: „Femeia este uşa infernului" (Tertulian); sau tot Tertulian: „Împărăţia cerurilor este patria eunucilor". Sau - de neimaginat: „Oricărei femei ar trebui să-i fie ruşine la gândul că este femeie" - (Clement Alexandrinul). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu prea a avut de lucru când a făcut-o pe femeie!

Numeroase păreri ale anumitor teologi privind dragostea conjugală, par a fi extrase din manualele de zoologie şi cuplul este văzut doar din punctul de vedere al înmulţirii şi al creşterii animaliere.[1] Pentru Aristotel, numai masculinul este măsura oricărui lucru, omul prin excelenţă. Femeia este un bărbat nereuşit, o fiinţă degenerată. Această moştenire, după un teolog catolic dintre cei mai eminenţi, rector al Universităţii din Tübingen, F.X. Arnold, „a condus mai mult decât pe un părinte neoplatonist, mai mult decât pe un ascet al Bisericii primare, la regretabile rătăciri... Eroarea biologică a lui Aristotel (negarea egalităţii biologice) şi-a făcut loc până şi în gândirea teologilor creştini, care şi-au imaginat ca pe o victorie, faptul de a-l considera pe gânditorul din Stagira ca «filosoful prin excelenţă»."[2] Se trece pe lângă un fapt psihologic fundamental: când se naşte iubirea, orice gând carnal lipseşte cu desăvârşire, este exclus.

Sfântul Ioan Gură de Aur a înţeles bine acest lucru, spunând că singurul remediu eficace împotriva depravării şi a senzualităţii este MAGNUS AMOR (Marea Iubire). Acest dar al lui Dumnezeu - spune tot Gură de Aur - a fost acoperit de oprobiu până la rădăcină. Să-l curăţim deci... Vreau să purific căsătoria şi să o aduc la nobleţea care îi este proprie, pentru a închide gura ereticilor.[3] Tot Sfântul Ioan Gură de Aur: „Două suflete unite astfel n-au a se teme de nimic. Cu înţelegere, pace şi iubire reciprocă, bărbatul şi femeia devin posesori ai tot binelui. Ei pot trăi în pace, la adăpostul zidului de nestrăpuns care îi apără şi care este iubirea de la Dumnezeu. Iubirea îi face mai tari ca diamantul şi mai duri ca fierul, navigatori în plenitudine, se îndreaptă spre slava fără de margini, atrag tot mai mult harul lui Dumnezeu. Căsătoria este unirea intimă a două vieţi. Taină a iubirii".[4] Într-adevăr, Iubirea ne face mai tari ca diamantul! Nu poţi vorbi despre iubire şi să fii singur, să doreşti să fii singur, să nu te bucuri că lângă tine e cineva lângă care să trăieşti, cu care să vorbeşti, cu care să te ajuţi, pe care să-l iubeşti. „În Dumnezeu, niciodată bărbatul fără femeie, niciodată femeia fără bărbat." spunea Sfântul Pavel, Corintenilor (I Cor. 11, 11)

Marele Miracol este că Dumnezeu a făcut doi dintr-unul şi că aceştia doi rămân unul singur. (Jacob Böhme)

Există o fabulă care ilustrează foarte bine cât de important ca doi parteneri să fie uniţi. Se spune că odată, ariciul şi-a luat inima-n dinţi şi l-a provocat pe iepure la un concurs de fugă! Marele curaj al ariciului l-a făcut pe acesta să izbucnească într-un hohot de râs dispreţuitor. Insistând ariciul în provocarea sa, în cele din urmă cei doi au stabilit distanţa pe care urma să se desfăşoare concursul. După ce se dă startul, iepurele ţâşneşte şi într-o clipită ajunge la marginea grădinii unde, spre mirarea sa, îl întâmpină ariciul. Vădit stânjenit de acesta, iepurele propune repetarea concursului pe distanţa de întoarcere. Start; iepurele porneşte glonţ şi la iniţialul punct de start este întâmpinat din nou de arici. Distrus, cel iute de picior se declară învins, dar în umilinţa sa mai are tăria să-şi întrebe partenerul, care este secretul incredibilului său succes confirmat deja prin cele două încercări: - Vezi tu, Iepurilă, acolo te-a întâmpinat Aricioaica, iar eu am rămas aici ca să te primesc la întoarcere; şi ţine minte că ceea ce pentru un Arici pare a fi imposibil de realizat se obţine uşor în deplină înţelegere cu Aricioaica! Acolo unde este deplină înţelegere, acolo este iubire şi acolo unde este iubire este Dumnezeu. Şi acolo unde este Dumnezeu se poate realiza chiar imposibilul, pentru că la Dumnezeu totul este posibil. Cel care uneşte bărbatul cu femeia este Dumnezeu. Verigheta, inelul, rotundul inelului simbolizează iubirea infinită. Aşa trebuie să fie iubirea, totală, fără limită. Limita în iubire: să iubeşti fără limită. (Fericitul Augustin) Verighetă - de la verigă - , Verigă de lanţ.

Nu fără legătură, voi aminti aici de celebrul film „Lanţul", realizat de regizorul Stanley Kramer (cu Sidney Poitier, Tony Curtis) - 1958 - remarcabilă operă de problematică socială, unde cei doi protagonişti evadează dintr-o închisoare. Legaţi de mâini printr-un lanţ, cei doi fug zile şi nopţi, urmăriţi de poliţişti şi câini. Ajungând undeva la o casă, reuşesc să-şi taie lanţul şi o pornesc mai departe sperând să prindă un tren care trecea printr-o localitate din apropiere. Istovit, albul (Tony Curtis) cade şi spune că nu mai are putere să continue această cursă nebună. Sidney Poitier (negrul) îl priveşte, ridică mâna dreaptă pe care purtase lanţul până de curând şi rosteşte: Ne leagă lanţul! Îmbărbătat de îndemn şi de faptul că fuseseră legaţi de acelaşi lanţ, albul s-a ridicat şi cu mare efort l-a urmat. Calea ferată se vedea în apropiere şi un fluierat de tren i-a anunţat că trebuie să se grăbească. Negrul a reuşit să se urce, i-a întins apoi mâna pentru a-l ajuta pe prietenul său, dar, acesta s-a prăbuşit neputincios! Urmează unul din momentele foarte importante din film. Sidney Poitier (negrul), care fireşte, putea să scape, nu-şi părăseşte tovarăşul de suferinţă şi se aruncă din tren, aşezându-se jos lângă alb. Undeva, departe, se auzeau câinii. Aprinzându-şi o ţigară, răzimat de alb, negrul a început să cânte! Era o melodie tristă, care mi-a adus aminte de cuvintele lui Hugo: „Să poţi să faci din durere cântec!"

„Nu drumul este greu, ci greul este calea", spune Kierkegaard!

Dar noi creştinii îL avem pe Cel ce este Calea! Calea, Adevărul şi Viaţa! Cu El, nu avem de ce ne teme! „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33)
La cununie, înainte de a li se lua cununiile de pe cap, preotul, mirii şi naşii, se ţin de mâini ca într-o horă şi se rotesc de trei ori în jurul mesei cântând troparele „Isaie, dănţuieşte" şi „Sfinţilor ucenici...!" „Cele trei hore sunt o triplă reluare a simbolului cercului. Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor şi a oraşelor de altădată, cercul figurează eternitatea şi exprimă protecţia."[5]
Spre deosebire de vremurile pe care le trăim, când nu se mai pune preţ pe curăţenia morală, când fetele îşi pierd fecioria pe la 13-14 ani, când tinere eleve de 15 ani se sinucid că le-au părăsit iubiţii!!!... în trecut, era o mare ruşine când se auzea despre o fată că şi-a pierdut fecioria!! Când totuşi se întâmpla acest lucru (eu am prins aceste vremuri) toţi oamenii vorbeau în şoaptă despre aceasta, era ceva de care le era mare ruşine şi parcă toţi se simţeau vinovaţi că s-a putut întâmpla aşa ceva! În acele vremuri, fata era ca o hermină care ţine la puritatea ei cu preţul vieţii! Voi reda mai jos poezia lui Virgil Carianopol care este foarte grăitoare:

Puritate
Hermina-i doar un pic de viaţă,/ Un giuvaer ce dă scântei./ Trăieşte-n nordul numai gheaţă/ Şi-i prinsă pentru-argintul ei.// Ca s-o vâneze, vânătorii/ Găsesc un golf de gheaţă-n jur/ Şi-i dau cu chinoros* pereţii,/ Ştiind cât ţine ea la pur./ Hăitaşi cu glasul ca de fiară,/ În aerul vibrând sonor,/ O-mping apoi, strălucitoare,/ Până ce intră-n golful lor.// Cu muşchi puternici, temerară,/ Cu gheare tari, în teci adânci,/ Hermina ar putea să sară,/ Să fugă dincolo de stânci.// Decât să-şi murdărească însă,/ Cu negru, albul ei de har,/ S-aşează pe zăpadă, strânsă,/ Şi-aşteaptă moartea ca pe-un dar.// E datul ei, îi scrie-n soartă,/ Să dea cuvânt la veşnicii:/ Mai bine să lucească moartă// Decât murdară printre vii./*(chinoros: un fel de funingine care murdăreşte...)/
- Va urma -
------------------------------------------------------------------
[1]. Paul Evdokimov, Taina Iubirii, Buc. Ed. Christiana, 1994, pp. 18, 19, 21.
[2]. Paul Evdokimov, op. cit. pp. 26-27.
[3]. Ibid. pp. 34, 39.
[4]. Ibid. pp. 58, 59.
[5]. Ibid. p. 206.