Revista Art-emis
Sărbătoarea Naşterii Domnului PDF Imprimare Email
Pr. Vasile Marinescu   
Marţi, 25 Decembrie 2012 22:31
Craciun
- Crăciunul -
„Pe o scară de argint/ Se pogoară Domnul Sfânt/ Se pogoară rareori/ Numai pe la Sărbători." (Colind românesc)

„Omul este o fiinţă duminicală", spunea Blaga, menit, destinat sărbătorii, condamnat la sărbătoare. În 325, Constantin cel Mare, primul împărat roman creştin, a introdus Crăciunul ca sărbătoare fixă. Tot el a introdus şi Duminica a 7-a zi din săptămână, ca zi de sărbătoare, şi sărbătoarea mobilă, Paştele (Învierea Domnului). În 354, Episcopul Romei Iberius, a ordonat credincioşilor săi să celebreze Naşterea lui Iisus pe 25 decembrie. Înainte de '90, într-o conferinţă care a avut loc la Bucureşti, Constantin Noica a fost întrebat de studenţi: Care a fost momentul crucial în istorie? Marele filozof a răspuns: Naşterea lui Hristos! O altă întrebare a fost: Dar momentul cultural? Anul 325, a răspuns C. Noica. Pentru cine nu ştie, la 325, în Niceea, a avut loc primul Sinod Ecumenic la care au participat 318 sfinţi părinţi, unde s-au discutat cele mai importante probleme de credinţă şi unde au fost formulate primele şapte articole din Simbolul Credinţei. Unii au încercat să nege existenţa istorică a lui Iisus Hristos, alţii l-au înzestrat cu însuşiri deosebite faţă de omul obişnuit, în timp ce alţii, respectându-l, i-au redus Fiinţa la dimensiunile unor personalităţi umane ca: Budha, Moise, Platon, Pitagora, etc. Noi, creştinii, ştim că El este Fiul lui Dumnezeu, cum mărturisim în Simbolul Credinţei: „Fiul lui Dumnezeu, Unul - născut, Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi Maria Fecioara şi s-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi s-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scriptură. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit."

Într-adevăr, Crăciunul este Marea sărbătoare. Dacă naşterea unei fiinţe omeneşti este prilej de bucurie, Naşterea Fiului lui Dumnezeu este Bucuria întregii lumi. Poate pune cineva întrebarea: De ce, dacă naşterea Domnului, este într-adevăr prilej de mare bucurie, trebuie să postim? (Postul Crăciunului) Ştim că Învierea Domnului a fost precedată de răstignire, de moarte - patimile Domnului -; ştim că postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel aminteşte de moartea lor martirică; ştim de asemenea că postul Sfintei Marii, pregăteşte sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului - prohodul Maicii Domnului. Dar, de ce şi pentru Crăciun? Dacă totuşi analizăm lucrurile mai atent, putem înţelege uşor explicaţia. Aşa cum biruinţa învierii a fost precedată de suferinţă, aşa şi naşterea Sa, nici ea nu a fost lipsită de dureri. Fireşte, Fecioara Maria s-a bucurat la vestea îngerului Gavriil că va naşte pe Mesia, dar, câte umilinţe, câte batjocuri va fi îndurat Născătoarea! Cine putea s-o creadă că sarcina ei era de la Duhul Sfânt? Chiar Iosif, logodnicul ei era cu sufletul învolburat de un „vifor de gânduri necredincioase" (cum citim în Acatist), voind s-o părăsească în ascuns. Numai intervenţia divină, îngerul trimis de Dumnezeu, îl face pe Iosif să creadă. Apoi, drumul de la Nazaret la Betleem pe care îl străbate Fecioara înainte de naştere pe spatele unui asin. Apoi, bătând la toate porţile, în noapte, nimeni nu o primeşte, nevoită fiind în cele din urmă să nască într-o iesle săracă. Ne amintim din textul colindelor: „căutând din casă-n casă, ca pe Fiul ei să-L nască..." Deci, în perioada Postului Crăciunului, noi o însoţim pe Sfânta Fecioară, în tristeţile şi încercările pe care le-a îndurat până la staulul din Betleem. După treizeci şi trei de ani însă, Cel născut în iesle, Fiul lui Dumnezeu, le va spune ucenicilor înainte de Patimi: „Femeia, când e să nască, se întristează pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om pe lume" (Ioan 16, 21). La această Bucurie a participat întreaga creaţie: îngerii cu cântarea, cerul cu steaua, magii şi păstorii cu darurile, pământul, peştera! Dar, ca bucuria acestei sărbători să fie deplină, trebuie să fie şi înţeleasă. Ce-i spune îngerul Fecioarei? „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea, şi sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema." (Luca 1, 35)

„Asta nu înseamnă desigur că S-a născut de două ori! Cel născut din Fecioara Maria este una şi aceeaşi Persoană cu Cel născut din Tatăl, numai că «atunci», «mai înainte de toţi vecii», El era doar duh «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat» pe când acum, în Betleem, El este, prin întrupare Dumnezeu adevărat şi om adevărat" (Valeriu Anania)
Tot Înaltul Bartolomeu Anania grăieşte adânc: „Dar, iubiţii mei, dacă Ziditorul a devenit Ziditor, a încetat El oare să mai fie Ziditor? Aş putea să umblu prin multe pagini de teologie spre a vă arăta că, prin întrupare, cuvântul lui Dumnezeu a creat lumea din nou". Dar, iată ce spune o colindă transilvană:
„De când Domnul S-a născut,/ Tot pământul l-o făcut/ Şi cerul l-o ridicat/ Între stâlpuri de argint/ Şi frumos l-o-mpodobit/ Tot cu stele mărunţele/ Pe de lături mai mărele".
Vă asigur că în această strofă superbă se află mai multă teologie decât în toate tratatele noastre academice.

Obiceiuri.

Bradul. Cine nu-şi aminteşte de cuvintele şi de melodia acestui cântec: „O, brad frumos, o brad frumos/ Cu cetina tot verde.../ Tu eşti copacul credincios/ Ce frunza nu şi-o pierde..." Ce reprezintă bradul cel veşnic verde? Toţi copacii ştim că „mor" toamna, dar el este tot verde, aşa cum toţi oamenii mor, dar Dumnezeu rămâne în veac.
Aşadar, bradul am putea să-l asemănăm cu un dumnezeu al copacilor. Are vreo legătură bradul cu Naşterea lui Hristos? Poate steaua din vârf care simbolizează steaua care i-a călăuzit pe magi. Să facem pom de Crăciun, sau să nu facem? Să facem, dar să nu ne închinăm lui.

Cadourile. Nu-i nimic rău în a face cadouri altora, dar să facem deosebirea între cadourile pe care le aduce Moş Crăciun şi darurile date pruncului Iisus de către magi. Ei nu şi-au dat darurile unul altuia, ci le-au dat lui Iisus, fapt care ne aminteşte de cerinţa biblică de a aduce daruri lui Dumnezeu.

Colindele. Spre deosebire de alte popoare, românii se pot mândri cu un adevărat tezaur de colinde şi tradiţii ale Naşterii Domnului.
„În seara de Moş Ajun/ Toţi copiii se adun/ Şi ascultă cu folos/ Ce se spune de Hristos".
Câte colinde minunate avem!!! O, ce veste minunată, Trei crai de la Răsărit, Mare-i seara de-astă seară.
Amintim fragmente din câteva pentru adâncimea teologică şi frumuseţea literară.
Mare-i seara de-astă seară/ Dar nu-i seara de-astă seara,/ Ci e seara lui Crăciun,/ Lui Crăciun celui bătrân,/ Când S-a născut Fiul Sfânt/ Fiul Sfânt pe-acest pământ."
Parcă auzim glasul copiilor care răsună de departe: „Sculaţi, sculaţi boieri mari,/ Sculaţi voi, români plugari,/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători".
Se deschid uşile, dar se deschid şi inimile, satul se trezeşte: „Sus, boieri, nu mai dormiţi/ Vremea e să vă treziţi,/ Casa să v-o măturaţi,/ Şi masa s-o încărcaţi".
Sunt multe ţări în Occident în care această sărbătoare este foarte frumos decorată pe dinafară. Am convingerea că noi românii încă mai trăim şi simţim sensul profund al acestei mari sărbători care întotdeauna vine cu o mireasmă aparte pe care începem să o simţim de pe la Sfântul Nicolae că se înfiripă în magazine, pe uliţi, pe străzi, în curţile şi casele oamenilor.
Trăind aceste evenimente, să-L rugăm pe Pruncul Iisus să coboare în viaţa noastră, în familiile şi-n sufletele noastre pacea Sa dumnezeiască!
„...Şi-acum, te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun,/ Dar nu uita când eşti voios,/ Române, să fii bun!" footer