Revista Art-emis
Cinstirea Sfintei Cruci PDF Imprimare Email
Constantin Padureanu   
Miercuri, 10 Noiembrie 2010 22:55
Padureanu ConstantinCreştinul dreptmăritor vede şi cinsteşte în Sfânta Cruce, deodată: jertfa Fiului lui Dumnezeu „Care s-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire..."; lemnul crucii pe care s-a răstignit Domnul, deci altarul Său de jertfă; semnul crucii, semn al „Fiului Omului" şi al creştinului în acelaşi timp, cu care însemnându-se ca şi cu o pecete, arătăm participarea noastră la jertfa sfinţitoare a lui Hristos. Păstrând cu sfiinţenie acest întreg „dreptar al cuvintelor sănătoase", cum ne învaţă Sfântul Pavel (2 Timotei 1, 8-12) în cele ce urmează vom expune pe fiecare dintre cele trei înţelesuri ale Sfintei Cruci şi cel duhovnicesc şi cel de altar şi cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este şi trebuie să fie întru totul şi dreapta credinţă şi plinătatea credinţei; unitate a întregii credinţe. Că Domnul ne-a învăţat: „Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor" (Matei 5, 19). Iar Apostolul previne: „Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile" (Iacob 2, 10). Se înţelege că este de ajuns greşirea sau călcarea uneia ca să pierd curăţia şi întregimea adevărului. Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiască faţă de noi. E o adâncă legătură între iubirea dumnezeiască şi cruce.

Aici în extrema umilire şi suferinţă a crucii s-a descoperit negrăita iubire şi slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit Om. S-a descoperit acea iubire care iubeşte şi pe cruce sau până la cruce şi se roagă pentru iertarea, mântuirea şi a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne neschimbată, ca a Tatălui, care „răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi" (Matei 5, 45); care rămâne aceeaşi în orice condiţie, chiar când este răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru că „Iubirea e mai tare ca moartea". Este iubire a lui Dumnezeu, a unei conştiinţe nelimitate, libere şi care se dăruieşte numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru că nu are nevoie de nimic, aşa cum numai Dumnezeu este şi poate fi. Dar este şi iubire umană descoperită prin om şi de aceea aici, în acest „exemplar" divin-uman Hristos Iisus Domnul a învins radical şi definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea. Cunoşteau şi cei vechi iubirea, aşa cum o cunoaştem şi mulţi dintre noi. Era vorba însă de iubirea-dorinţă, eros, iubire care-şi caută împlinire dincolo de sine, în altul, şi poartă prin aceasta, în ea şi ceva egoism, pentru sine; se gustă atunci pe sine. Păcatul nu e învins aici în rădăcina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: „Aşa să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan 4, 12). Fiul este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care este numai slujire. „Fiul omului, spune Iisus, n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20, 28). Aceasta este calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii lui şi pe care o descoperă crucea.

Această slujire prin cruce a Domnului este mântuitoare. Sfântul Apostol Petru spune: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn". (1 Petru 2, 4) El, fără de păcat, poartă, suferă pentru păcate. Arhiereul Legii vechi, când aducea jertfa pentru păcat şi împăcare, punea mâna pe capul victimei, punea păcatele asupra ei, pentru a dobândi (Luca 17, 39). Desigur nu este vorba aici de pierdere, de desfinţare a fiinţei, a conştiinţei, a chipului din noi, căci „Fiul Omului n-a venit să piardă, ci să mântuiască" (Luca 19, 55) Este vorba de lepădare şi de pierdere a iubirii pătimaşe de sine; a răului, a ceea ce a devenit stricăcios în noi, „pentru că ceea ce e muritor să fie înghiţit de viaţă" (2 Corinteni 4, 4). Este vorba de răstignirea unei lumi şi firi vechi pentru a obţine în schimb, cum spune Mântuitorul, „o dovadă", un „câştig", mai multă „viaţă", un plus de existenţă. „A muri este un câştig" zice Sfântul Pavel (Filip 1, 21). „Grăuntele de grâu dacă moare, multă roadă aduce" (Ioan 12, 24). Învierea este deci o îmbogăţire a persoanei, a vieţii; este o nouă stare şi calitate; a fiinţei, a făpturii, a trupului, care în Hristos cel înviat devine „duhovnicesc, nestricăcios, nemuritor" (1 Corinteni 15, 3-4). Iar crucea e calea şi uşa spre această nouă viaţă. De aceea, Biserica o preamăreşte: „Bucură-te cruce vistierul vieţii; bucură-te cruce vasul lumii; bucură-te cruce uşa tainelor...!" În timpul răstignirii, Domnul este supus ultimei ispitiri: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu coboară-Te de pe cruce" (Matei 27, 42-43). Dar „tocmai pentru aceasta nu se coboară de pe cruce, pentru că este Fiul lui Dumnezeu" tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur. El pentru cruce a venit!" Şi, „a învia e cu mult mai mult decât a se coborî de pe cruce", a coborî şi a se întoarce la un trecut depăşit. Crucea ca „pom al vieţii poartă şi odrăsleşte viţa". Iar învierea vesteşte o nouă dimineaţă, „a opta zi" a creaţiei.

Cuvântul crucii este prezent în Evanghelie, în propovăduirea Mântuitorului încă înainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă. Iisus le zicea ucenicilor Săi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie" (Matei 16, 24). Este vorba, desigur, în aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastră duhovnicească, dar în legătură cu crucea Sa în care e înrădăcinată crucea creştinului. Pentru că înainte de a adresa această chemare, Mântuitorul arată „ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze" (Matei 16, 21). Aici Domnul vesteşte direct pătimirea şi moartea Sa pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus îi chema pe ucenici să-L urmeze. Iar la puţină vreme, adică după şase zile, suindu-Se pe muntele Taborului să se roage, apar împreună, în slava Schimbării la faţă, Moise şi Ilie, care vorbeau cu El despre „sfârşitul Lui pe care avea să-L împlinească în Ierusalim" (Luca 9, 31); deci iarăşi despre cruce. Şi acolo pe Tabor, primind de mai înainte, de bunăvoie, răstignirea, jertfa Sa, cunoaşte strălucirea slavei firii omeneşti ca o arvună a învierii. Astfel, în amândouă aceste mărturii se descoperă încă din timpul propovăduirii Sale, locul şi rostul proniator şi nu întâmplător al crucii, în lucrarea mântuirii noastre.

Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite şi sinoptice, de la Sfinţii Matei, Marcu şi Luca o amintesc pe calea spre Golgota. „Şi au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui" (Matei 27, 32; Marcu 15, 2; Luca 23, 26). Încă şi mai direct o evocă Sfântul Ioan în momentul răstignirii: „Şi stau lângă crucea lui Iisus, mama lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena" (Ioan 19, 25) Astfel, „lemnul pe care Sfântul Petru spune că „Domnul a purtat păcatele noastre", unealta răstignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului „Crucea lui Iisus". Urmează limpede de aici că potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu „pentru a noastră mântuire" Cel ce este deodată Arhiereu şi jertfă, şi-a pregătit şi altarul său pe care prăznuieşte paştile Noului Legământ. Paştile nostru Hristos a fost jertfit pentru noi", zice Sfântul Pavel (1 Corinteni 5, 7). Iar această jertfă se săvârşea tocmai în timpul când la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. Şi în acel moment lua fiinţă Noua jertfă, cea a Noului Testament şi pe un alt altar. Cum ne explică şi învaţă acelaşi Apostol când spune: „Avem altar dintru care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului" (Evrei 12, 13). Altar nou pentru ca Iisus să sfiinţească poporul cu sîngele Său a pătimit afară din poartă". Pentru care şi îndeamnă iarăşi Sfântul Pavel: „Să ieşim dar la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui" (Evrei 13, 13). Luând deci purtând „ocara lui", adică crucea Lui, întrucât El, Iisus „Începătorul şi plinitorul credinţei, care pentru bucuria pusă înainte-I, a învierii, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu." (Evrei 12, 21). Împreună cu Mântuitorul, se înţelegea că şi Sfinţii Apostoli vor gândi şi vor propovădui despre cruce în acelaşi duh. Pentru Sfântul Pavel, crucea este aproape unica cinste, unica lui laudă: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume". Nu ignoră nici Sfinţii Apostoli: ocara, umilinţa crucii. Dar pentru ei ca şi pentru orice creştin, umilinţa, implicit umilinţa crucii, este virtute dumnezeiască şi cale a slavei: „Cel ce se smereşte va fi înălţat", a spus Mântuitorul. footer