La Nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos a săvârşit prima minune. Pentru că nuntaşii rămăseseră fără vin, la rugămintea mamei Sale, Iisus preface apa din cele şase vase în vin. Şi ce vin!! Pentru că după ce nunul (naşul) a gustat din el, l-a chemat pe mire şi l-a mustrat: „Orice om pune întâi vinul cel bun şi, numai când au băut mai mult, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum." Din aceasta învăţăm că ceea ce ne dăruieşte Dumnezeu este de cea mai bună calitate; şi ca să obţinem ce dorim, trebuie să facem ceea ce ne porunceşte El. „Mama Lui a zis celor ce slujeau: faceţi ceea ce vă va spune." Sau în altă traducere: „faceţi orice vă va spune!". Adică, orice ne spune Dumnezeu este spre binele nostru. Aici avem şi argumentul că Maica Domnului poate mijloci prin rugăciunile ei către Fiul său pentru cererile noastre. Revenind la Taina Cununiei, pe masa din mijlocul Bisericii sunt aduse şi un pahar cu vin şi pâine (sau cozonac - pişcot). După ce preotul binecuvintează paharul cu vin „luând pâinea şi paharul cu vin, dă mirelui de gustă din ele de trei ori; aşişderea şi miresei." „Fundul cupelor nupţiale de altă dată îl reprezenta pe Hristos ţinând două cununi deasupra soţilor, principiu divin al reintegrării în ordinea iniţială."[1]

După ce mirii gustă din vin şi pâine, se prind de mâini ca într-o horă împreună cu naşii şi cu preotul, făcând ocolirea mesei de trei ori, în timp ce se cântă troparele: „Isaie, dănţuieşte...", „Sfinţilor mucenici..." şi „Slavă Ţie Hristoase..." După ocolire, mirele se închină şi, plecându-şi capul, pune mâinile pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, stând cu toată evlavia (de obicei în genunchi); iar preotul, apucând cununa de o parte şi naşul de alta, zice: „Mărit să-ţi fie mire ca Avram, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu". Preotul împreună cu nunul, ia cununia, o dă mirelui de o sărută şi o aşează pe Sfânta Evanghelie. Apoi, îndată vine mireasa şi făcând la fel, preotul zice: „Şi tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu". După ce sărută cununa, Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, mirii, (după Tradiţie) sărută şi mâinile naşilor, care au devenit părinţi spirituali. Apoi preotul, zice către miri: „Iată fiilor duhovniceşti, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, aţi săvârşit jurământ înaintea sfântului altar că veţi păzi legătura dragostei şi a unirii între voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită, şi că nu vă veţi abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor".

De recomandat ca acest text să fie rostit foarte răspicat, pentru ca mirii să priceapă importanţa şi greutatea pe care o are. Mai ales că acest text vine într-un moment când în Biserică, se produce uneori un fel de rumoare atunci când mirii sărută mâinile naşilor, aşa cum se întâmplă şi când preotul le dă mirilor să guste din vin şi pişcot...!!

Doamne, cât de solemne sunt aceste momente, cât de solemne! Şi cât de dureros este să vezi câtă indiferenţă este uneori în comportarea tinerilor care vin să se cunune!
- Cum adică să sărut eu mâna naşului?! Se întreabă uneori mirele. La naşe mai merge, dar la un bărbat...
Ei bine, iubite mire, acel bărbat este NAŞU', este părinte spiritual! Omul modern, omul zilelor noastre nu mai poate înţelege profunda semnificaţie a sărutării mâinilor părinteşti. „Sărut mâna tatăl meu/ Sărut mâna mama mea"... („Rugă pentru părinţi", A. Păunescu)

Îmi amintesc de confesiunea pe care o face undeva Camil Petrescu. Povesteşte că era student şi când a venit acasă în prima vacanţă, a venit însoţit de câţiva colegi. Tatăl lui Camil i-a întâmpinat cu bucurie, dar în momentul când l-a simţit stingherit pe Camil pentru o clipă (că ar săruta mâna faţă de colegii săi, el, student şi bărbat în toată firea acum) i s-a adresat: „Nu-ţi fie ruşine Camil să săruţi mâna tatălui tău!" Iar Camil, repliindu-se fulgerător, şi-a îmbrăţişat tatăl şi i-a sărutat mâna, ca întotdeauna, cu cea mai mare căldură. Cât de frumoase, cât de emoţionante erau aceste obiceiuri, aceste gesturi!! Una dintre cele zece porunci spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta...!" Unde mai este respectul faţă de părinţi? Sunt foarte mulţi (destul de mulţi) tineri care se căsătoresc şi care nu mai au nici cea mai mică idee despre ce înseamnă responsabilitatea de a fi soţ, tată, soţie sau mamă. Emoţia, solemnitatea momentului?! Să fim serioşi!

Iată un exemplu incredibil: Eram la săvârşirea unei cununii, în Biserica Olari. În momentul când am pus mâna pe cunună şi m-am întors să i-o pun mirelui pe cap, nu mai era lângă mireasă, dispăruse... Nevenindu-mi să cred, am întrebat unde a dispărut? Mi-au spus că i-a sunat telefonul şi a ieşit să răspundă! În sfârşit, a apărut şi i-am spus să închidă telefonul. Ştiţi ce mi-a răspuns? Că el este lăutar şi trebuie să ţină telefonul permanent deschis, că poate primeşte vreo comandă. I-am spus să-mi dea telefonul; bineînţeles că n-a vrut şi i-am zis că trebuie să se hotărască dacă vrea să se cunune sau nu; apoi au intervenit naşii, care l-au potolit. Sau altă dată, aşteptam o cununie şi mă tot uitam la ceas pentru că întârziaseră... L-am sunat pe mire:
- Tu eşti Cristi?
- Eu, dar tu cine eşti?
- Păi... sunt preotu', vă aştept la Cununie...
- Aada! I-am dat papucii părinte, nu mai facem...
- Şi acum, ce faci...?
- Ce să fac, sunt într-un bar cu nişte prieteni.

Sau, într-o vineri seara, eram în Biserică şi au intrat doi tineri.
- Nu ne-nţelegem părinte, a zis el. Erau căsătoriţi de câteva luni. Te rugăm să ne citeşti ceva. Le-am spus să stea în genunchi şi am început să le citesc, punându-le epitrahilul pe cap. După 5-6 minute, (în nici un caz mai mult) am văzut că el se foieşte.
- Ai obosit? L-am întrebat.
- Păi da... ne ţii cam mult părinte. Am scurtat-o şi apoi i-am invitat să ia loc în strană pentru ca să mai stăm de vorbă. Privindu-l, am început să-i descifrez faţa. Din cauza băuturii, era aşa de „zdrenţuit" fizic încât nu-l recunoscusem.
- Ştiu cine eşti tinere; te-am recunoscut! Am văzut că nu poţi rezista prea mult la rugăciune dar, ai o foarte mare rezistenţă prin cârciumi. Dacă vrei continua tot aşa, nu peste mult timp vei fi îngenuncheat, vei fi strivit. Ţi-ai pierdut serviciul din cauza băuturii. Ai o mamă deosebită, ai o bunică deosebită, ai o soţie care încă mai rezistă alături de cel care i-a jurat că o iubeşte până la mormânt.
- V-a bătut de multe ori doamnă? Tânăra femeie se uită speriată întâi la mine, apoi la el, şi-şi plecă privirea tristă...!
Doamne, câte căsnicii s-au sfărâmat din cauza acestei patimi! Nu peste multă vreme am aflat că s-au despărţit. Nimic nu s-a mai putut face; l-am căutat de mai multe ori, am vorbit cu mama, cu bunica lui, cu naşii. Zadarnic!
Cum mai pot fi salvaţi astfel de oameni? Cred că tot prin iubire!

„Nu cei desăvârşiţi, ci cei cu defecte, au nevoie de iubire". (Oscar Wilde)

Desigur, am avut şi cazuri care s-au sfârşit cu bine! De pildă, am fost chemat într-o familie unde actele pentru divorţ erau pregătite; peste câteva zile trebuiau să se prezinte la tribunal. Hotărârea o luase el. Numai el. Decretase scurt:
- Ne despărţim! Iar soţia lui, încerca disperată să salveze familia. Bineînţeles fusesem chemat, de dânsa. Doamne, ce soţie, ce doamnă, ce femeie! M-a rugat să facem în casă o slujbă şi apoi să stăm de vorbă. Şi am stat câteva ore, îndelung. Cu toate defectele, sau mai bine zis păcatele pe care le avea, acest bărbat avea şi calităţi. Una dintre ele era sinceritatea, o sinceritate dezarmantă. A recunoscut de la început:
- Da, părinte, am o slăbiciune pentru femei; recunosc, am o soţie excepţională, dar, vreau să mă despart; faptul că discutăm, sunt de acord, dar, este pierdere de timp. Aici s-a înşelat. Dialogul a fost o adevărată bătălie care s-a sfârşit cu o mare victorie. I-am lăsat plângând şi îmbrăţişaţi!! Atunci aveau cinci ani de căsătorie, iar acum vreo zece. E o familie fericită. Iubirea a învins!
- Astăzi mi-aţi făcut cel mai mare dar părinte, mi-a spus bărbatul la despărţire.
- Dumnezeu V-a făcut cel mai mare dar domnule, dându-vă ca partener de viaţă această fiinţă deosebită!

Darurile femeii.

„Am privit femeia ca pe un dar dumnezeiesc. În lumea noastră, femeile sunt venite cu darurile dragostei şi ale puterii de transfigurare. Femeile ne insuflă setea de adevăr şi bunătate, de încântare a vieţii, de imn al creaţiei în lumea aceasta trudită".[2]

- va urma -
-----------------------------------------------------------------
[1] Paul Evdakimov - „Taina iubirii" - Editura „Christiana", Buc. 1994, p.152
[2] Ernest Bernea - „Meditaţii filosofice" - Editura „Scrisul Românesc" 1944, p.12