Revista Art-emis
Profesorul de Drept public Gheorghe Alexianu PDF Imprimare Email
Şerban Alexianu & Conf. Univ. Dr. Maria Orlov, Chişinău   
Sâmbătă, 05 Mai 2012 20:19
Prof. Univ. dr. Gheorghe Alexianu
Aspecte din activitatea universitară a Profesorului de Drept Public, Gheorghe Alexianu, de la Facultatea de Drept din Cernăuţi, înainte şi după începerea războiului

Este bine să ne cunoaştem înaintaşii care ne-au lăsat comori nesecate în diferite domenii ale ştiinţei. Doar aşa vom putea construi un viitor luminos copiilor noştri. Scopul acestei expuneri este acela de a scoate la lumină adevărul despre cel ce a fost profesorul universitar Gheorghe Alexianu. Până acum nimeni nu s-a încumetat să facă o cercetare sau analiză riguroasă, cu exceptia cărţi lui Olivian Verenca intitulată „Administraţia civilă Română în Transnistria 1941-1944"[1], care printre altele vorbeşte despre viaţa, activitatea profesională şi a muncii creatoare depuse de profesorul universitar de drept public Gheorghe Alexianu. Sub patronajul Institutului de Ştiinţe Administrative din Republica Moldova a fost tipărită şi distribuită bibliotecilor cea de-a doua lucrare[2] care conţine fapte şi documente din viaţa Profesorului. Vom încerca în cele ce urmează, să arătăm câteva aspecte din activitatea profesorală şi a muncii creatoare a distinsului profeosr de drept public din perioada interbelică, Gheorghe Alexianu. Viaţa sa a fost compusă dintr-o multitudine de amănunte obişnuite, nesemnificative acelor timpuri, mulţumindu-se doar cu activitatea juridică şi profesorală, lucrări de specialitate, călătorii de studii cu studenţii, activitate administrativă, participarea în diverse corpuri legiuitoare, întâlniri cu oameni de aceeaşi valoare profesorală şi intelectuală, care l-au influenţat profesional şi pe care, la rândul, lui i-a influenţat. Din această perspectivă, viaţa lui este un exemplu edificator de trăire într-o ţară în care acum a ajuns să domnească lehamitea.

Aceste rânduri vor deranja, probabil, o serie de persoane, componente atât ale societăţii politice cât şi civile, pentru că simplul fapt că niciuna dintre ele nu este dispusă şi nici capabilă să se smulgă din făgaşul confortului intelectual pe care-şi sprijină existenţa şi bunăstarea, pentru a vedea realitatea. Obişnuiţi cu tutela şi cu „adevărurile" fabricate de măsluitorii interesaţi, ambele refuză să-şi asume răspunderea pe care o implică independenţa unei corecte judecăţi, preferând în locul emancipării, schimbarea tutorelui şi a libertăţii de gândire, a noilor şabloane prin care fabricanţii discursului politic folosesc în continuare clişeele gândirii marxiste. Aşa numiţii analişti de la noi, în marea lor majoritate răstălmăcesc faptele pentru a le adapta noilor „adevăruri" agreate sau impuse. Menirea acestor rânduri este de a pune la dispoziţia celor interesaţi realitatea aşa cum a fost, de a reconstitui o serie întreagă de pagini din jocul complex şi dramatic al secolului trecut şi mai ales perioada care a precedat cel de-Al Doilea Război Mondial.

Ca profesor, atât la catedra din Cernăuţi cât şi la cea din Bucureşti, după 1940, dascălul a propovăduit permanent studenţilor săi, faptul că importanţa majoră în viaţa studenţească o reprezintă acumularea a cât mai multe cunoştinţe folositoare pentru desăvârşirea pregătirii profesionale. Întotdeauna îşi susţinea, transmiţând studenţilor săi, unul din crezurile sale de-o viaţă: „Adevărata învăţătură, care este şi o mare cultură, nu este aceea formată dintr-o sumă de informaţii învăţate şcolastic; învăţătura reală este acea care se poate transmite celuilalt, fiind în primul rând un act de mare înţelegere, fiindcă cine are şi ştie să transmită, acela educă, modelează şi formează. Nu învăţaţi suficient ascultându-mi doar prelegerile, veţi fi cu adevărat învăţaţi atunci doar când le veţi aplica în practică". A susţinut că legea trebuie să fie nu doar oglinda realităţilor existente şi interpretarea lor, ci, mai ales protecţia idealurilor fiinţei umane în descătuşarea ei de orice contingent, printr-o libertate înţeleasă ca o datorie asumată. În acest sens, spunea: „Mă refer la necesitatea intimă şi elementară a egalităţii în faţa legilor. Doresc a mă ţine deoparte de cei ce nu văd în relaţiile umane decât raporturi ierahice sau dând întâietate acestor raporturi. Mă refer şi la calitatea de exprimare a părerilor". Aşa cum a fost cunoscut şi considerat, la el s-au relevat trei trăsături: independenţa de gândire, onestitatea caracterului şi profunda seriozitate în pregătirea sa, ca şi în întreaga-i activitate. Niciodată nu a fost atras de fascinaţia puterii politice şi nu a făcut politică! Nu cred să mai existe un destin asemănător. El mărturisea studenţilor săi: „Nu am făcut nici un fel de politică decât acea care a fost în folosul şi pentru binele ţării, politica catedrei mele". Acesta a fost crezul său pe care l-a respectat şi aplicat permanent în viaţă.

Opera profesorului universitar George Alexianu stă sub semnul rigorii, al pasiunii şi al convingerii în finalitatea utilităţilor, nu doar ştiinţifice ci şi sociale şi civice. Ceea ce a scris profesorul în lucrările sale înseamnă mai mult decât o suită de observaţii despre misiunea sa, constituie o mărturisire profundă şi deplin angajată, graţie căreia, trecând prin momente grele, a ieşit în cele din urmă la liman. Cursul său, sub aparenţa unui studiu informal, ascunde concepţia unui teoretician, profesor şi practician - un profesionist al dreptului - despre dreptate, lege, practica judiciară, pedagogia dreptului, sociologia, cu specială privire asupra dreptului constituţional. El are calitatea de a prezenta un drept constituţional comparat, nu doar teorii străine cum se uzita pe atunci, ci şi româneşti - autorul reţinând teoriile profesorilor C. Dissescu, Paul Negulescu şi Anibal Teodorescu şi proiectele constituţionale ale lui R. Boila, C. Berariu şi C. Stere.

Ceea ce a supravieţuit chiar şi regimului criminal pro-sovietic instaurat după 23 august 1944, sunt lucrările publicate de către profesorul George Alexianu în perioada interbelică, studii de mare actualitate şi în zilele noastre, utile celor ce doresc cu adevărat să guverneze democratic. Vom menţiona doar câteva dintre ele: Curs de drept constituţional, cinci ediţii între anii 1927-1938; Curs de economie politică - traducere după Charles Gide în 1924-1925 şi Principii de economie politică, tradus şi publicat în 1928; Răspunderea Puterii Publice, Bucureşti, 1926; Contenciosul administrativ, Bucureşti, 1927; Studii de drept public, Bucureşti, 1930; Codul Administrativ adnotat, în colaborare cu P. Negulescu şi R. Boilă, Bucureşti, 1930; Codul Învăţământului, în colaborare cu P. Negulescu, I. Dumitrescu, R. Dragoş şi O. Dumitrescu, Bucureşti, 1930. A scris nenumărate articole, publicate în mare parte în Revista de drept public, editată de Institutul de Ştiinţe Administrative, co-fondator al căruia a fost şi prof. Gh. Alexianu alături de prof. Paul Negulescu, prof. Anibal Teodorescu, prof. E.D. Tarangul şi alţi mari profesori de drept public din acea perioadă. După conţinutul acestor lucrări ne dăm seama că suntem în faţa unui autor care se află la acea stăpânire a mijloacelor de exprimare în Drept, de la înălţimea căreia ideile se ordonează firesc într-o coerenţă clară, lapidară, precisă şi convingătoare. „A trăit şi gândit într-un spirit democratic cu o vocaţie specială pentru dreptate, pentru onestitate şi buna credinţă şi pentru o atitudine corectă şi fără rabat. Acesta era profesorul Gheorghe Alexianu - spune unul dintre studenţii săi - căruia noi cei de astăzi nu suntem vrednici să-i stăm înainte."

Întreg, cinstit, exigent, avid de adevăr şi dreptate, plin de avânt şi credinţă în tot ce a făcut, suflet care era în stare să răscolească adâncurile pentru a îndeplini o chemare. Un om de o înaltă ţinută morală cu o vastă cultură atât profesională cât şi generală, care l-a ajutat să străbată treptele consacrării ajungând în materia dreptului constituţional un svant de talie internaţională. Întreprinde în timpul activităţii profesorale, împreună cu studenţii săi, frecvente călătorii de studii în Franţa, Italia, Austria şi Cehoslovacia. La facultatea de drept din Cernăuţi, cuvântul său era precumpănitor în rezolvarea problemelor mai importante ce se puneau în faţa Consiluiului Profesoral. Cât priveşte prelegerile sale, ele nu aveau nimic din răceala expunerilor făcute de la înălţimea catedrei, ci erau calde, directe, frumos expuse. Chiar problemele cele mai aride erau infăţişate documentat, într-o formă simplă şi atrăgătoare. Era apropiat de studenţii săi, nu numai la cursuri şi seminare, regăsind-se alături de ei, interesându-se de nevoile şi aspiraţiile lor. Cu multă căldură arată: „Trebuie să dăm tineretului posibilitatea de a se ridica acolo unde suntem noi căci şi noi am fost tineri şi am fost ajutaţi, trebuie sa ajutăm la rândul nostru pe alţii". Spre exemplu, în 1932, când studenţii au infiinţat „Societatea Tinerimea Universitară" al cărei scop era, printre altele, cunoaşterea şi cercetarea organizării juridice din alte state, a fost ales Preşedinte de Onoare. Pentru realizarea scopului acestei structuri universitare, s-au organizat diverse călătorii de studii, iar la stăruinţa şi cu sprijinul Preşedintelui de Onoare, s-au strâns fondurile necesare creându-se posibilitatea unei interesante şi valoroase călătorii de studii în Franţa şi Italia.

Profesorul Gheorghe Alexianu a ştiut să îmbine, de o manieră excelentă, teoria cu practica administraţiei publice. Încă din 1925, când, în virtutea legii de unificare administrativă, prin decret regal s-a aplicat noua împărţire teritorial-administrativă a Ţării, în judeţe, cu municipii, oraşe, plase, comune şi sate, a avut o contribuţie clară la această nouă şi modernă organizare, aflată sub îndrumarea prof. Paul Negulescu. În anul 1936, în timp ce profesa la catedra din Cernăuţi, devine, la solicitarea Mitropolitului Visarion Puiu al Bucovinei, consilier juridic al Fondului Bisericesc din Bucovina, undea a contribuit esenţial la redresarea stării dezastruase în care ajunsese Mitropolia. Numele profesorului Alexianu este legat şi de construirea Palatului Cultural din inima Cernăuţilor, operă a ilustrului arhitect Horia Creangă, care a lăsat Ţării un nestemat, o adevărată podoabă arhitectonică. Fiind apreciat ca specialist în drept public, a participat la elaborarea Legii administrative din 14 august 1938, iar mai târziu a luat parte la realizarea Constituţiei României din 1938 şi prima descentralizare a ţării, fiind numit - pentru a pune în practică ideile din noua Constituţie - mai întâi Rezident Regal al Ţinutului Suceava, apoi la conducerea celui mai mare ţinut al ţării, Ţinutul Bucegi. Prin numirea în aceste funcţii, profesorul George Alexianu, a ajuns să poată traduce în fapte, să aplice practic în viaţa administrativă principiile care au stat la baza acestor legi, fiind înalt apreciat de guvernul în exerciţiu. Astfel, Armand Călinescu, pe atunci Ministru de Interne, menţiona cu prilejul instaurării profesorului ca Rezident Regal al Ţinutului Suceava: „Domnul Alexianu, este un distins profesor, care, de la catedra Universităţii din Cernăuţi, ani de zile a pregătit serii după serii de tineri bucovineni, câştigându-şi simpatia şi prestigiul în acest Ţinut. Domnul Alexianu este de asemenea unul din tehnicienii care au contribuit la toate legiuirile administrative din ultimii ani. În asemenea condiţii, domnia sa prezintă o chezăşie de reuşită în greua şi însemnata misiune ce i s-a încredinţat". La rândul său, dr. N. Marinescu, Ministrul Sănătăţii Publice şi al Asistenţei Sociale remarca în discursul său: „Pentru Ţinutul Suceava, demnitatea de Rezident Regal a revenit domnului profesor Alexianu, ale cărui înalte calităţi sufleteşti, intelectuale şi morale, sunt tot atâtea garanţii pentru prestigiul pe care va trebui să-l aibă în noua şi înalta demnitate ce i s-a încredinţat". Prim-Preşedintele Curţii de Apel din Cernăuţi, dr. Constantin Brumă, în numele magistraturii Ţinutului Suceava, menţiona: „Domnul Alexianu, fiind răpit de la bara justiţiei, magistratura din Bucovina pierde pe unul din cei mai distinşi colaboratori ai ei, căci natura, pe cât de vitregă este cu alţii, pe atât de darnică a fost cu dl. profesor Alexianu; tot ce a avut mai bun mai curat, mai select, i-a dăruit; înţelepciune sclipitoare, cultură generală profundă, neobosit de harnic, blând, corect şi cuviincios".

Printre primele preocupări ale profesorului Alexianu în această funcţie, după crearea serviciilor, întocmirea bugetelor şi punerea în funcţiune a organismului nou creat, a fost cea a unificării legislative, adică a extinderii după 20 de ani de la Unire, cu începere de la 14 august 1938 în tot cuprinsul Bucovinei, a Codului Civil Român din 1864, Codului de procedură civilă din 1900, Codului Comercial din 1887, fiind abrogate din acel moment toate legile austriece ce se aplicau în cele cinci judeţe din Bucovina. Profesorul Alexianu a manifestat o grijă deosebită pentru tineretul universitar din Cernăuţi, asigurându-l că talentul, valoarea, energia şi munca îşi vor găsi cuvenita răsplată în noua societate şi pe care-l va sprijini cu toată dragostea. Astfel, a acordat din bugetul Ţinutului, elementelor tinere, sârguincioase şi capabile de la Universitatea Cernăuţeană, burse şi ajutoare pentru a-şi desăvârşi studiile în străinătate, printre care şi burse unor eminenţi licenţiaţi, spre a-şi lua doctoratul în Franţa, achitându-le şi costul biletelor până la Paris sau Bordeaux. Şi-a luat colaboratori numai din rândul foştilor săi studenţi. În calitatea de Rezident Regal al Ţinutului Suceava, a numit 21 de licenţiaţi ai facultăţii în posturile vacante existente, 19 licenţiaţi ca notari publici, 3 în conducerea directă a Ţinutului şi alţi foşti studenţi de la facultate în Administraţiile Finaciare. Şirul activităţilor administrative înfăptuite cu profesionalism şi dăruire exemplară în scurta perioadă de Rezident Regal, poate fi continuat, însă, venirea legionarilor la putere, în 6 septembrie 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea, a însemnat alunecarea ţării spre prăpastia haosului şi a terorii. Profesorul Alexianu a avut de suferit, atât din cauza atentatului legionar, care i-a afectat grav sănătatea, cât şi din cauza revenirii la vechea Constituţie, când activitatea sa administrativă a încetat, revenind la profesarea învăţământului universitar.

Odată cu începerea războiului în răsărit, a fost solicitat de generalul Ion Antonescu să preia administrarea Transnistriei în calitate de Guvernator Civil. Generalul Antonescu a gândit, înfiinţând Administraţia în Transnistria, neimplicarea factorului militar, care era complet canalizat spre efortul de război, în activitatea civilă, problemele militare fiind puse în sarcina comandamentului militar, al comandamentului Jandarmeriei precum şi a pretoratelor cu caracter militar. În noua sa calitate, intrând în teritoriu, profesorul Alexianu a luat cunoştinţă, de grozăviile războiului şi de distrugerile comise premeditat de către sovietici, pentru ca cei care intrau în acest teritoriu să nu poată beneficia de nimica. Se lua pentru prima oară, contact direct cu unul dintre fenomenele cele mai cumplite din istoria omenirii, oroarea comunismului sub toate aspectele lui. În aceste condiţii a început munca de refacere a administraţiei teritoriului dintre Nistru şi Bug. Începându-şi activitatea în Transnistria, profesorul Alexianu, pentru a nu irosi timp cu o reorganizare greoaie şi rigidă propusă de germani, a lăsat şi folosit pentru început structurile administrative sovietice modificându-le şi aducându-le treptat la standardele româneşti. Prin strălucirea minţii şi a înţelepciunii sale a înţeles cum nu se poate mai profund tragedia vieţii oamenilor sub puterea sovietică, menţionând într-un raport preliminar înaintat conducerii statului următoarele: „În acest teritoriu se vădeşte clar cum se trăieşte într-o lume în mod intenţionat rău alcătuită, în numele unei ideologii strâmbe, nereale şi criminale. Dacă acolo ai îndrăzneala să vrei să încerci să crezi în altceva în afara canoanelor prescrise, în mod precis, vei fi suspectat, arestat, judecat şi chiar expus la a primi pedeapsa cu moartea. Au fost aduşi să participe la teroare prin frica de teroare. Frica a fost, este şi va fi necesară ideologiei comuniste, mai mult ca orice alt instrument de tortură... Dacă ar schingiui permanent, puterea lor ar fi din ce în ce mai slabă. De aceea au socotit necesar ca toţi să participe la puterea lor prin teama care i-a făcut să le preia ideile. În felul acesta, regimul lor nu mai reprezintă o simplă poliţie izolată de cei pe care-i înfricoşează. Ea ajunge să reprezinte un mod de a gândi... Mai exact spus, acest regim, cu un instinct diabolic, s-a priceput că pentru a-ţi mutila sufletul nu mai este obligatoriu să-ţi smulgă unghiile, este de ajuns să te facă să-ţi fie frică să spui altceva decât ceea ce este îngăduit. Apoi încetul cu încetul, au ajuns de bună voie să spună ceea ce regimului îi plăcea să audă... Ideea de a fi sincer, curajos, cinstit şi drept într-o lume ca a lor, în care doar ipocrizia este răsplătită, ajunge să pară o nebunie şi o prostie".[3]

Nu ştim dacă până astăzi, la mai mult de douăzeci de ani de la căderea imperiului sovietic, a mai descris cineva atât de exact, filosofic şi pe înţelesul tuturor acele transformări diabolice ale creierului şi sufletului unor întregi generaţii care au avut acest destin tragic, din care facem parte şi noi, de a trăi sub un regim comunist. Poate că nici nu s-a schimbat decât denumirea regimului şi instrumentul folosit, adică, înlocuită fiind teama cu sărăcia, şi acesta poate fi un instrument care să impună omului, ipocrizia şi laşitatea pentru a putea supravieţui. Întorcându-ne la acele timpuri, ţinem să menţionăm că în pofida situaţiei pe care a găsit-o în Transnistria, profesorul Alexianu, a rămas la fel de optimist şi plin de energie cum a fost întreaga-i viaţă. Greutăţile nu l-au descurajat, din contra, l-au mobilizat şi mai mult să aplice toate cunoştinţele, aptitudinile şi bogata practică administrativă în interesul populaţiei locale, pentru a aduce la normalitate, pe cât era de posibil în timp de război, viaţa economică şi social-culturală a regiunii încredinţate. O deosebită grijă a avut-o Profesorul faţă de sistemul de învăţământ general, reorganizându-l după modelul celui din ţară. Dragostea nemărginită pe care o avea faţă de tineretul studios, indiferent de locul unde se află, limba pe care o vorbeşte sau convingerile pe care le are, a făcut să redeschidă, chiar din 1941, cursurile Universităţii din Odesa. Cu ocazia redeschiderii cursurilor anului universitar, Profesorul, de data aceasta, nu Guvernatorul, a spus printre altele:

„În aceste zile grele, care contrar dorinţelor noastre s-au năpustit ca un blestem asupra lumii, din cauza lipsei credinţei în adevăr şi Dumnezeu, ca pedeapsă pentru tot răul care l-au adus omenirii, duşmanii culturii, ordinii şi dragostei, unica consolare o vedem acum, astăzi, aici în renaşterea ştiinţei, acest veşnic adevăr, baza vieţii şi dezvoltării... Uşile universităţii se deschid azi pentru tot tineretul Transnistriei, chiar dacă în depărtare se mai aud bubuituri de tun, ca măcar cu un minut mai devreme din adâncul cerurilor zguduite, să coboare în sufletele şi minţile voastre noua credinţă.
Voi, tinerii sunteţi chemaţi să creaţi bazele acestei vieţi noi, care urmăreşte alinarea celor care au trecut prin atâtea greutăţi.
Vouă vă aparţine această sfântă datorie în faţa dascălilor voştri care vă ajută pe noul drum pornit, în faţa poporului vostru şi a istoriei voastre.
Fiţi corecţi şi buni, fiţi credincioşi, iubiţi oamenii, credeţi în dreptate şi adevăr.
Munciţi, învăţaţi ca din adâncul sufletului şi raţiunii să se nască lumina şi idealul unei vieţi noi.
Eu deosebesc şi apreciez adânca înţelepciune a bătrâneţii adusă în viaţă de anii de experienţe, împliniri şi realizări. Dar geniul constructiv al tinereţii cu nesecata putere de creaţie, de idei, de inovaţii, lor le este destinat viitorul pentru a purta viaţa înainte. Astăzi, ca şi în toate timpurile, indiferent de greutăţile zilelor, voi trebuie să priviţi cu curaj spre viitor. Trebuie să fiţi conştienţi de faptul că omenirea îşi leagă viitorul de talentul, mintea şi sufletul vostru.
Deschidem uşile acestui nou an universitar, ca să veniţi la altarul ştiinţei şi ca împreună cu profesorii dragi vouă, să lucraţi pentru ştiinţă, pentru perfecţionarea cunoştinţelor şi înnobilarea sufletului dat de natură...
De la altarul înţelepciunii profesorilor voştri, aprindeţi făclia sufletelor voastre care va pătrunde în adâncimile întunecate, luminând pentru găsirea căii spre dreptate şi adevăr...".

Această atitudine corectă, de mare înţelegere şi multă demnitate a profesorului Alexianu, a cucerit atât întreg corpul profesoral, cât şi pe studenţi. Drept recunoştinţă, la data încetării administraţiei civile în Transnistria, cu riscul de a fi persecutaţi ulterior, corpul profesoral al Universităţii i-a conferit profesorului o Diplomă de Doctor Honoris Causa a Universităţii din Odesa[4], în care i se aduc mulţumiri pentru activitatea desfăşurată în Transnistria şi grija arătată faţă de Universitate şi faţă de întreaga populaţie. Nu s-au putut abţine de la fireştile aprecieri a înţelepciunii Marelui Profesor nici chiar anchetatorii din temniţele de la Moscova şi Odesa, care având tradus în limba rusă discursul ţinut în 1941 la deschiderea cursurilor universitare, au spus: „Ne închinăm în faţa dumneavoastră, aţi vorbit şi procedat ca un om de mare înţelegere, ca un adevărat profesor rus". Odată cu începerea cursurilor la Universitatea din Odesa, s-a inaugurat şi stagiunea Operei din acest municipiu, precum şi a Teatrului Naţional, ambele cu aceeaşi pleiadă de actori. Văzând ceea ce a realizat administraţia românească acolo, întreaga populaţie locală a avut în permanenţă o comportare loaială şi demnă faţă de administraţia românească, sprijinind-o fără ezitare până în ultimul moment al funcţionării Guvernământului. Nici un act de împotrivire, de duşmănie sau de sabotaj nu a fost comis din partea populaţiei, spre deosebire de alte zone, unde opoziţia şi sabotajele au dat de furcă celor puşi să administreze. Iată care a fost răsplata grijii şi atenţiei faţă de populaţie pe care au arătat-o românii în acel teritoriu, metodele blânde şi generoase de conducere, încrederea şi apropierea sufletească create, cu timpul, faţă de localnici, cărora li s-a asigurat o viaţă liniştită, liberă şi lipsită de neajunsurile inerente stării de război.

O problemă specială a noii administraţii a fost redeschiderea tuturor bisericilor care mai existau, refacerea celor distruse şi completarea cu preoţi aduşi fie din Basarabia, fie din ţară. Germanii, observând deschiderea românească pentru toate religiile de ori ce fel, au atacat deosebit de dur partea românească, în special guvernământul, acuzându-l că a permis, inclusiv, deschiderea sinagogilor. Fostul rabin şef al Clujului, Moses Carmilly Weinbwerger, declara în 1988 când, revenit la Cluj, pentru a rememora figura emblematică a cardinalului Iuliu Hossu şi a profesorului Emil Haţieganu a afirmat: „În mod incontestabil, în spaţiul Europei centrale şi de Sud-est, a existat o singură posibilitate pentru evrei de a ieşi din cercul de foc al teroarei naziste, o singură speranţă de a se salva: România! Refugiaţii evrei ajunşi în România din întreaga Europă, au avut o singură şansă de a pleca spre Palestina, porturile româneşti. Atunci când lumea a privit insensibilă nimicirea evreilor europeni, România a fost singura ţară dispusă să primească refugiaţi evrei din toate colţurile Europei cărora le-a facilitat mai departe drumul spre libertate. Poporul român prin conducătorii săi a dorit şi a reuşit să-şi salveze credinţa în omenie, iar noi evreii îi suntem şi rămânem recunoscători pentru aceasta".

În acelaşi sens pledează rapoartele pe care la vremea respectivă le-au întocmit, în urma unor anchete amănunţite la faţa locului, în Transnistria Crucea Roşie Internaţională, Ambasada Elveţiei la Bucureşti, Ambasada Franţei şi Nunţiatura Apostolică Romană în România. Aceste rapoarte nu consemnează în nici un fel că evreii deportaţi în diferite zone din Transnistria, ar fi fost supuşi unui regim de exterminare, infirmând teza de azi a holocaustului. Şi în vremurile noastre asistăm la diferenţieri şocante între modul cum sunt sancţionate abaterile morale, chiar foarte grave în cadrul aceluiaşi sistem de valori, păstrând eternele diferenţieri între învinşi şi învingători, dar mai ales între interesele conjuncturale ale momentui. În urma vizitei întreprinse de reprezentanţii corpului diplomatic în Transnistria, aceştia au constatat cât de mult a fost refăcută provincia şi numeroasele rezultate benefice vizibile în toate domeniile. La propunerea mgr. Andreea Cassulo şi a Mitropolitului Partenie al Armatei s-a gândit că din Transnistria ar putea fi trimise ajutoare alimentare ţărilor în suferinţă. Astfel, cum Î.P.S. Partenie tocmai se înapoiase dintr-o călătorie la Muntele Athos unde constatase situaţia dramatică a populaţiei greceşti, s-a hotărât ca prin grija Armatei să se trimită ajutoare alimentare copiilor din Grecia. S-au trimis cinci vagoane cu ajutoare alimentare, care, din păcate şi din motive necunoscute, nu au ajuns la destinaţie. Apoi, cu aprobarea germanilor au fost trimise în Franţa ocupată 67 de vagoane pentru copiii din acea zonă şi alte 22 de vagoane în Franţa liberă. Dintre acestea 5 vagoane au fost destinate zonei Bordeaux iar, la dispoziţia guvernatorului, un vagon special a fost trimis pentru colegii şi profesorii Facultăţii de Drept din Bordeaux în numele prieteniei pe care profesorul a menţinut-o din totdeauna cu colegii săi.

Atât de la Paris cât şi de la Bordeaux s-au transmis cu recunoştinţă mulţumiri. Despre acest gest mărinimos al ţării noastre s-a vorbit mult şi după război, după reluarea legăturilor culturale cu Franţa şi mai ales cu ocazia întâlnirilor juridice româno-franceze, care se ţineau tot din doi în doi ani, după cum le organizase profesorul Alexianu, încă din 1938. Acest gest cu privire la vagonul special destinat facultăţii de drept, a fost ovaţionat şi la solemnitatea aniversării centenarului Facultăţii de Drept din Bordeaux (1975) de eminetul profesor H. Solus rectorul din acea vreme. Din partea oficialităţilor Franceze s-a transmis: „Cea mai mare glorie a dumneavoastră, se poate considera modul civilizat şi uman în care aţi administrat Transnistria".

Legile războiului au avut însă o altă direcţie şi ameninţarea trupelor ruseşti care se apropiau de acel ţinut a făcut ca administraţia română să ia sfârşit. Având în vedere acest lucru şi ştiind în ce hal a fost găsită această regiune, profesorul Alexianu cu aprobarea mareşalului Ion Antonescu a luat măsura de a preda cu acte în regulă, prin procese verbale, localnicilor, întreaga regiune. Generalul, maior de justiţie militară Ioan Dan, în lucrarea sa „«Procesul» Mareşalului Ion Antonescu", când analizează capitolul Transnistria, menţionează următoarele despre aceste procese verbale de predare către localnici: „Nu ştiu, dacă a mai existat în lume un asemenea cuceritor care să se comporte în acest mod cu populaţia ocupată şi care în retragerea sa să nu distrugă nimica dar să şi predea cu acte în regulă teritoriul pe care-l părăsea. Dacă a mai existat pe undeva în lume un asemenea cuceritor, cinste lui, dar noi românii însă, avem graţie profesorului Alexianu cu ce ne mândri din acest punct de vedere". Cu toate acestea, în timpul captivităţii, când după 1944 a fost predat ruşilor odată cu majoritatea membrilor guvernului Antonescu, profesorul a fost dus la Odesa unde la ordinul lui Stalin, Consiliul Comisarilor Poporului de pedepsire a „cotropitorilor" a cerut populaţiei locale să-l judece. Spre marea surprindere a ruşilor, profesorul Alexianu a fost singurul din cei 11 adiministratori ai diferitelor zone din Rusia pe care populaţia locală l-a găsit nevinovat, fiind achitat în acel proces.

Printr-o mascaradă de proces dictată de slugile aservite regimului pro-sovietic instaurat la 6 martie 1946, comuniştii şi acoliţii lor nu au ţinut cont de această hotărâre şi l-au condamnat la moarte alături de ceilalţi eroi-martiri ai neamului. Înainte de execuţia-măcel, când procurorul de serviciu i-a adus la cunoştinţă că cererea de graţiere i-a fost respinsă, de către cel pe care l-a slujit şi în numele cui a administrat Transnistria, întrebat care-i este ultima dorinţă, a răspuns simplu şi din inimă aşa cum i-a fost întreaga-i viaţă: „Doresc neamului românesc să-şi realizeze şi îndeplinească toate idealurile pentru care cad eu astăzi aici".

Fie ca neamul românesc pe care l-a slujit cu demnitate, dragoste şi credinţă să repare nedreptatea ce i s-a făcut şi să-l repună în istorie la locul ce i se cuvine. Fie ca tinerii noştri de azi, pe umerii cărora este aceeaşi povară - aceea de a construi o viaţă nouă, să-şi plece fruntea asupra monumentalelor lucrări de drept public ale profesorului Gheorghe Alexianu, scoţându-le la lumină şi urmându-i îndemnul: „De la altarul înţelepciunii profesorilor voştri, aprindeţi făclia sufletelor voastre care va pătrunde în adâncimile întunecate, luminând pentru găsirea căii spre dreptate şi adevăr".
--------------------------------------------------------
[1] Olvian Verenca, Administraţia civilă Română în Transnistria 1941-1944, ediţia a II-a îngrijită de Şerban Alexianu, Editura Vremea, Bucureşti, 2000
[2] Şerban Alexianu, File din viaţa tatălui meu, Tipogr. „Elena V.I."SRL, Chişinău, 2007
[3] Vezi pe deplin raportul în lucrarea, Şerban Alexianu, File din viaţa tatălui meu, Tipogr. „Elena V.I."SRL, Chişinău, 2007, p.99 şi urm.
[4] Diploma, care printr-un miracol s-a păstrat, este scrisă de mână, în limba rusă, semnată de Rector, Decani, Profesori, Docenţi şi Asistenţi footer