Revista Art-emis
România și marile ei simboluri din Primul Război Mondial - Slt. Ecaterina Teodoroiu PDF Imprimare Email
Valeriu Lupu, Dr. în ştiinţe medicale   
Duminică, 29 Aprilie 2018 13:07

Slt. erou Ecaterina Teodoroiu„Acum sunt bine, sunt sublocotenent și plec din nou să caut glonțul pe care va scrie glorie, sau...moarte pentru Țară". (Ecaterina Teodoroiu)

În vremuri de restriște, de care poporul nostru a avut parte cu asupra de măsură în istoria sa multimilenară, apar personalități de o asemenea anvergură încât reușesc prin devotamentul lor, prin dăruirea și identificarea lor cu aspirațiile cele mai intime ale poporului nostru, să întruchipeze un ideal, o speranță și cel mai adesea perspectiva unui viitor mai bun. Pentru Regatul României și pentru aspirațiile românilor de a se regăsi în granițele unui stat puternic, Primul Război Mondial părea să fie oportunitatea istorică cea mai potrivită în împlinirea acestui vis din totdeauna. Declinul Imperiului Otoman care agoniza, mișcările naționale care căpătau amploare și zguduiau din temelii Imperiul Austroungar, mișcarea bolșevică care zguduia la rândul ei imensitatea Imperiului Țarist, păreau un prilej favorabil împlinirii idealului nostru național, al Unirii și Reîntregirii Neamului. Pe de altă parte, succesul militar din campania celui de al II-lea Război Balcanic când armata română sub comanda generalului Alexandru Averescu ajunge la Sofia, ca și relațiile casei regale a României cu cele ale Greciei, Serbiei și Austriei (prin căsătoria celor trei fiice ale Regelui Ferdinand), alimentau aceleași speranțe de împlinire a idealului național.

Percepția acestei realități era însă diferită în societatea românească, profund divizată între cele două opțiuni; în a fi de partea Antantei - care promitea reîntregirea României (mai puțin Rusia), sau de partea Puterilor Centrale cu care Regatul României avea un tratat încă din 1883. Însăși Casa Regală era divizată, având în vedere originea germană a Domnitorului și originea anglorusă a Reginei Maria, care încerca să-și impună punctul ei de vedere antantofil. Moartea regelui Carol I și urcarea pe tron a Regelui Ferdinand la data de 11 octombrie 1914, va adânci și mai mult această criză, soldată până la urmă cu declarația de neutralitate care practic punea stavilă oricărei împliniri istorice pe care românii o așteptau. Idealul Unirii părea mai aproape ca oricând în 1916, când conflictul dintre cele două alianțe europene (Antanta și Puterile Centrale) intrase într-o fază de război de poziții și fiecare tabără era în căutare de aliați. De aceea declarația de război împotriva Austroungariei va stârni un entuziasm popular de nedescris, validat și de primele victorii ale Armatelor I-a, a II-a și a IV-a pe teritoriul Ardealului.

Replica Puterilor Centrale a fost de o duritate greu de imaginat, dizlocând pentru frontul românesc cele mai bune unități germane și aliate în ideea exterminării acestui popor, la care se asociau vecinii noștri de la sud care nu puteau uita umilința celui de al II-lea Război Balcanic. Dezastrul care a urmat, prin pierderea a 76,3% din teritoriul țării, retragerea armatelor din sud, vest și nord însoțite de valurile de refugiați către Moldova, represaliile de nedescris în teritoriile ocupate (mai ales în Transilvania și Oltenia) urmată de „toamna pătimirii noastre", restrângerea statului la dimensiunea „triunghiului morții", epidemia de tifos exantematic și degringolada care cuprinsese trupele rusești după revoluția bolșevică, au creat o imagine cataclismică pentru țară și popor, în care speranța nu-și mai avea locul, îndoiala și suspiciunea planau asupra oricui, viața și moartea erau la mâna hazardului și totul părea fără viitor.

În asemenea perioade de deznădejde pe care cu ipocrizie, dacă nu de-a dreptul cu cinism, unii istorici afirmă că "istoria este cea mai frumoasă poveste" când de fapt este o tragedie în care nimic din ceea ce ar trebui să însemne normalitate nu mai funcționează, poporul deznădăjduit caută cu înfrigurare un reazăm, o rază de speranță care să-l reprezinte în tot ceea ce el năzuiește. În acele vremuri tragice această speranță va fi întruchipată de trei personalități care aveau să devină idoli naționali, ai armatei și poporului în suferință. Este vorba de Ecaterina Teodoroiu supranumită „Eroina Neamului" sau „Eroina de la Jiu", Regina Maria supranumită „Mama Răniților", „Regina soldat sau „Regina Idealului Național" și generalul Alexandru Averescu supranumit „Tatăl armatei", „Taica țăranilor" sau „Eroul de la Mărăști și Oituz". Câteva trăsături comune îi vor reuni pe acești oameni care, prin dăruirea lor exemplară, vor deveni idolii unei națiuni ajunsă la disperare :
- un curaj ieșit din comun, până la uitarea de sine, în a se expune unor pericole, sau în a înfrunta situațiile cele mai riscante, chiar în linia I-a, în tranșee sau printre bolnavi și răniți,
- apropierea neîngrădită față de om, de suferința și durerea lui, de necazurile lui, îmbărbătându-l și ridicându-i moralul până la speranță,
- optimismul și încrederea pe care o iradiau în jur, alimentând convingător speranța într-o Româmie Mare și liberă care negreșit va veni,
- și mai presus de toate, puterea exemplului personal.

Aceste trăsături și multe altele de aceiași noblețe le vom regăsi la fiecare, indiferent de greutățile momentului, de disperarea situației și de lipsa de perspectivă care lesne pot cuprinde și doborâ un om obișnuit.

În căutarea glonțului „Eroina de la Jiu", sublocotenent Ecaterina Teodoroiu va mărșălui vitejește în fruntea plutonului său, împreună cu divizia a 11-a din care făcea parte, comandată de generalul Ernest Broșteanu, spre zona Vrancei unde aveau să aibă loc glorioasele bătălii de la Mărăști și Oituz. Olteancă prin naștere, Ecaterina Teodoroiu vede lumina zilei pe 14 ianuarie 1894 într-o familie de învățător cu opt copii (cinci băieți și trei fete), în comuna gorjană Vădeni, pe numele ei adevărat Cătălina Vasile Toderoiu. La școala primară din Vădeni va fi înmatriculată cu numele consacrat în istorie, Ecaterina Teodoroiu. După absolvirea școlii româno-germane din Târgu Jiu, va continua studiile liceale la București, pregătindu-se pentru a deveni învățătoare, dar va sfârși prin a se pregăti ca infirmieră, perioadă în care se înrolează în rândul cercetașilor din cohorta „Păstorul Bucur" din București, iar la mobilizarea din vara anului 1916 se va fi înrola în cohorta „Domnul Tudor" din Târgu Jiu. Dând dovadă de dăruire, angajare și devotament în calitatea sa de cercetașă, va fi chemată la București de Regina Maria, întâlnire care o va marca profund, mai ales prin legătura de suflet ce se va realiza în iarna anului 1916 și vara anului 1917.

Hotărârea de a lupta pe front o va lua după dezastrul care s-a abătut asupra familiei sale, când, tatăl său, sublocotenent în rezervă în regimentul 18 Gorj, cade prizonier, doi frați ofițeri în regimentul 7 Călărași, respectiv regimentul 5 Vânători cad pe câmpul de onoare și ultimul frate Nicolae, sergent în compania 8-a a regimentului 18 Gorj, pe care-l însoțea cu compania lui în calitate de cercetașă și infirmieră, cade lovit de un obuz după o întrevedere în care Ecaterina îi adusese ceva de ale gurii. „În ciuda interdicției de a activa pe linia frontului - își amintește căpitanul Liviu Teiușanu, fost comandant al Legiunii de Cercetași - Ecaterina a continuat să rămână în linia întâi, a îmbrăcat o manta soldățească, capelă, raniță și o pușcă găsită pe câmp, pe care o va purta cu sine chiar și în spital. Aceste mărturii sunt întărite de sergentul Safta Pavel din compania de mitraliere a aceluiași regiment pe timpul retragerii spre Moldova. Hotărârea nestrămutată de a lupta cu arma în mână o găsim într-o scrisoare adresată comandantului diviziei a 11-a în care își motiva gestul prin „faptul că am fost rănită în luptă de un dușman care mi-a desființat familia și totodată exprimându-vă curățenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-și dezrobească colțul de patrie cotropit".

Faptele o îndreptățeau într-adevăr, pentru că botezul focului îl primise deja în bătălia de la Podul Jiului când populația civilă a orașului, jandarmii și forțele de ordine ale orașului au reușit să împiedice pătrunderea în oraș a trupelor germane. O găsim aici în calitate de luptătoare, cercetașă și infirmieră. Din data de 7 octombrie 1916 (după pierderea fratelui său Nicolae), va lupta efectiv în tranșee. Documentele consemnează curajul, sângele rece și spiritul de sacrificiu de care dădea dovadă Ecaterina, între care consemnăm două momente extrem de relevante. Pe 18 octombrie 1916 la Bumbești cade prizonieră, dar reușește să împuște santinela cu un pistol ascuns în sân și deși rănită de două gloanțe trase asupra ei ajunge la companie și dezvăluie poziția inamicului.

Pe data de 6 noiembrie 1916, compania a 8-a comandată de locotenent Gheorghe Ghiorghițoiu în timp ce se afla în marș spre comuna gorjană Rășina, este încercuită de inamic. Ecaterina răspunde în nemțește somației inamicului și împușcă câțiva inamici, ceea ce va crea confuzie în rândul acestuia timp în care reușește să se salveze împreună cu 15 soldați și comandantul companiei. Nouă zile mai târziu este rănită de un obuz la ambele picioare și coapsă în luptele de la Bărbătești-Filiași. Pe toată perioada retragerii spre Moldova va fi spitalizată la Craiova, București și Iași. La Spitalul „Regina Maria" din Iași, unde fusese trimisă de Spitalul „Dimitrie Drăghici" din Vaslui, pentru că gloriosul regiment 18 Gorj a fost încartiruit aici, îl va cunoaște pe sublocotenentul Gheorghe Mănoiu comandantul companiei a 7-a din regimentul 43/59, căruia-i va cere protecție și ajutor pentru a continua lupta pe front. Va reuși să obțină doar dreptul de a îngriji răniții și bolnavii ca infirmieră în perioada de refacere a Diviziei a 11-a încartiruită în localitățile vasluiene Dănești și Codăiești.

Prin relația cu Regina Maria va reuși să obțină sare și țigări precum și alte lucruri trebuincioase soldaților, iar prin atitudine și comportament, prin abnegație și devotament, prin dăruire și spirit de sacrificiu va stârni admirația comandanților și soldaților, fiind citată și prezentată soldaților „ca un frumos exemplu de bravură militară". Dârzenia și cinstea acestei fecioare l-a determinat pe generalul Ernest Broșteanu (comandantul diviziei) să dispună printr-un ordin de zi „veți binevoi a cunoaște că domnișoara cercetașă Ecaterina Teodoroiu e autorizată a-și continua serviciul ce îndeplinește la Compania a 7-a comandată de sublocotenentul Gheorghe Mănoiu, va fi considerată și tratată cu cea mai mare îngrijire, astfel cum merită un suflet nobil, cinstit, demn și plin de sentimentul de sacrificiu al domniei sale".

Recunoașterea oficială avea să vină curând prin decorarea cu medalia de aur "Virtutea cercetășească" motivată prin faptul că „Ecaterina Teodoroiu a fost o domnișoară corectă, a dat dovadă de mult curaj, abnegație până la deznădejde, iubire familială, în plus convingerea îndeplinirii legii cercetașilor meritând toată admirația acestei Jeanne d'Arc a noastră". Va primi de asemenea medalia de război „Virtutea Militară" clasa a II-a „pentru vitejie și devotament pe câmpul de luptă, s-a distins în luptele Regimentului 18 Infanterie din 16 octombrie până în 6 noiembrie 1916 dând probe de vădită vitejie până a fost rănită de un obuz la ambele picioare în apropiere de Filiași". Prin decret regal va fi ridicată la gradul de sublocotenent al Armatei Române, intrând astfel în corpul ofițeresc la comanda unui pluton de infanterie din compania 7-a a regimentului 43/58 infanterie comandat de colonelul Constantin Pomponiu, care își va aminti de relația Ecaterinei cu Regina Maria de care beneficia tot regimentul, dar mai ales de dârzenia și comportamentul ei în fruntea plutonului pe care îl comanda „părea neobosită, deși purta carabină, 160 de gloanțe, grenade de mână și raniță".

În data de 4 august pleacă pe front "acum sunt bine, sunt sublocotenent și plec din nou să caut glonțul pe care scrie glorie, sau...moarte pentru Țară" Și l-a găsit. Și nu unul, ci două, care i-au străpuns pieptul ei viteaz din care slobozea cu încrâncenare îndemnul către camarazi „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !". Era strigătul pământului strămoșesc, era strigătul strămoșilor neamului, era strigătul unui popor care se găsea în cea mai năpraznică cumpănă a existenței sale, dincolo de care nu putea fi decât glorie sau moarte.

Pentru că în caz de înfrângere perspectiva nu putea fi decât dispariția statului român, înrobirea poporului care deja era efectivă pe 76,3% din suprafața regatului, rapturi teritoriale, exilul și dizolvarea Casei Regale, dizolvarea guvernului și a tuturor instituțiilor statului. Bună parte din aceste perspective sumbre vor fi incluse în armistițiul de la Focșani din noiembrie 1917 și mai apoi în "pacea punică" de la Buftea din aprilie 1918. Așa încât pentru o armată, pentru un popor și pentru un stat altă alternativă nu exista, decât glorie sau moarte. Și gloria a venit prin eroicele lupte din vara anului 1917 când soldatul român a surprins lumea prin vitejia sa izvorâtă din deznădejdea morții. Rugată să rămână la infirmerie, Ecaterina Teodoroiu va răspunde simplu „nu pot lăsa plutonul pe care l-am instruit, voi trece la Crucea Roșie după ce voi obține o biruință cu plutonul meu". Pe data de 20 august 1917 ocupă poziție pe Dealul Secului din Vrancea, în apropiere de localitatea Muncelu. Pe 22 august, după un atac prin surprindere a inamicului cu mitraliere, grenade de mână și bombardament de tranșee, generalul Ernest Broșteanu nota „la ora 21,30 atacul a fost pe deplin respins producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână și baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, cercetașa Ecaterina Teodoroiu care a căzut vitejește în capul plutonului înbărbătându-și soldații".

Va fi înmormântată cu paradă militară în Valea Zăbrăuciorului, cu o cruce mare de stejar la căpătâi din partea comandamentului diviziei a 11-a. „Lipsită de orice trufie, de orice deșartă ambiție, numai din dragostea de a apăra pământul Țării acesteia cotropită de dușman, Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai țării sale și i-a întrecut prin puterea cu care înfrângând slăbiciunea femeiască a știut să dovedească vigoarea bărbătească de trup și suflet și calitățile întregi ale unui ostaș îndrăzneț. Aceea care prin vitejia ei comunicativă a murit în clipa în care se descoperea spre ași îndemna ostașii cu vorbele - înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine - are drept din clipa aceea la cinstirea veșnică a unui neam neuitat de camarazi" suna ordinul de zi nr 1/23 august 1917 al Regimentului 43/58 comandat de colonelul Constantin Pomponiu.

Va fi reînhumată, patru ani mai târziu, într-un cavou special din fața Primăriei Târgu Jiu, deasupra căruia străjuiește statuia eroinei. Cortegiul funerar va însemna un vagon special, împodobit cu flori și verdeață, întâmpinat cu onoruri militare și ceremonii în principalele orașe; Focșani, Râmnicu Sărat, București, Craiova, Târgu jiu. Națiunea își cinstea eroina, poporul își venera idolul - simbolul curajului și vitejiei. Pentru că într-adevăr, Ecaterina Teodoroiu a fost și rămâne un exemplu de curaj, demnitate, dăruire, mândrie națională și dragoste de Neam și Țară.

Bibliografie

1. Argentoianu C., Memorii pentru cei de mâine, Bucureşti, Ed. Machiavelli, 1997;
2. Averescu Alexandru,Notițe zilnice de război, 1937;
3. Botez Dan, Alexandru Averescu Mareșalul Poporului, Ed. Scrisul, Românesc, Buc.
2013;
4. Constantinescu Richard, Grigore T Popa-medic pe frontul Primului Război Mondial, revista timpul.ro;
5. Gîju Dan, Istoria presei militare, Târgoviște, Ed. Biblioteca, 2012;
6. Kirițescu C, - Istoria Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919,ediția,III-a, Ed.
Științifică și Enciclopedică, Buc. 1989;
7. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1991;
8. Moșneagu Marian, Legenda Ecaterinei Teodoroiu:Ce spun Arhivele Militare,
Historia.ro, 2017;
9. Popa T Grigore, Pericolul neisprăviților, Iași, Ed. Gr T Popa, UMF, 2017;
10. Ravaru Dan, Centenarul Marii Uniri, vol 1,2,3,4, Iași, Ed. PIM, 2018;
11. Stamate Lucian, Prizonierul Traciei Occidentale, Bucureşti, Ed. Corint, 2007;
12. Teodorescu N, România în timpul războiului 1916-1918, seria I-a, nov.1919.

footer