Țările apărute după 1918 au fost, inclusiv, rezultate ale reinterpretării geografiei și a reprezentării ei, a suprapunerii vechilor hărți și a noilor metode de trasare a spațiilor culturale. Tratatele de pace de după 1918 s-au încheiat pe baza câtorva tipare de hărți mentale, politice, fizice, etnografice, în care cele din urmă au cântărit cel mai greu în deciziile finale ale actorilor politici. Politica a avut nevoie de știință, iar intelectualii, mai ales istoricii și geografii, au devenit actori politici la rândul lor prin oferirea de expertiză pentru argumente și opinii influente. La Conferinţa care şi-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, România venea ca stat naţional unitar, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români.

Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut erau hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie şi decembrie 1918, precum şi convenţiile încheiate în august 1916 cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale[26]. În ceea ce priveşte Basarabia, recunoaşterea ei ca provincie românească nu trezea nici o îndoială României, dacă luăm în consideraţie atitudinea Aliaţilor. Astfel, consimţământul Franţei privind alipirea Basarabiei a existat încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau afirma, în ajunul deschiderii Conferinţei, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat"[27].

La rândul lor, reprezentanții SUA, care s-au prezentat la Paris cu o impunătoare delegaţie, au opinat în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei etnic"[28]. Concluzia în cauză venea în urma cercetărilor efectuate de Inquiry Commision şi memorandumului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoşteau caracterul românesc al Basarabiei[29].

Un interes deosebit îl reprezintă şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, în data de 10 februarie 1919. Acesta recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România", invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componenţa Moldovei; Sfatul Ţării, ca instanţă aleasă în mod democratic, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populaţia Basarabiei[30].Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile diplomatice aliate, însă evoluţia tratativelor de la Paris au arătat că aceste concluzii favorabile veneau deseori în contradicţie cu principiile oportunismului politic. Atitudinea contradictorie şi, uneori, duplicitară în politica Marilor Aliaţi va genera multiple fluctuaţii.

Pe plan diplomatic, problema Basarabiei a fost pusă pentru prima oară în discuţie la Conferinţa de Pace de la Paris în ziua de 8 februarie 1919, în Comisia pentru drepturile româneşti, unde şi-au expus punctele de vedere delegaţii britanic (Sir Eyre Crowe), francez (Jules Laroche) şi american (Clive Hart Day)[31]. Cel dintâi a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic şi naţional, excluzându-se orice altă formulare. J. Laroche a subliniat, la rândul său, caracterul istoric şi etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România, răpită de ruşi la 1812 prin forţa armelor, fiind în concordanţă cu afirmaţia premierului Ion I.C. Brătianu: „Nu putem concepe existenţa neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre şi Tisa, ca să ne separe de elementul slav [...]. Basarabia reprezintă, pentru noi, intrarea casei noastre – în mâna altora, ea ne-ar periclita însuşi căminul"[32].

Delegatul american, Clive Hart Day, a stăruit pentru introducerea în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităţilor. În cele din urmă, comitetul a convenit să se pronunţe pentru recunoaşterea provizorie a alipirii Basarabiei la România, la 5 martie, propunere acceptată și de reprezentantul Italiei.Proiectul a fost dat publicităţii în data de 11 martie 1919, având următoarea formulare: „Comisia, luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru Unirea Basarabiei cu România"[33]. În mod straniu, însă, când recomandările comisiei au fost aduse la cunoştinţa Consiliului miniştrilor de externe ai Puterilor Aliate de la Paris, la 8 mai 1919, secretarul de stat al S.U.A., Robert Lansing, a obiectat că nu se pot aduce modificări teritoriului Rusiei, fără asentimentul unui guvern legal al acestei ţări, pronunţându-se, arbitrar, pentru recunoaşterea regimului amiralului Kolceak, invitat să trimită un reprezentant în capitala Franţei.

Rezerva diplomatului american era neîntemeiată, deoarece problema Basarabiei nu depindea de Kolceak sau de oricare alt guvern rus, „alb" sau bolşevic, deoarece Basarabia îşi declarase independenţa încă de la 24 ianuarie/6 februarie 1918 şi se realipise României prin votul reprezentanţilor Sfatului Ţării la 27 martie/9 aprilie al aceluiași an. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, un distins jurist american, Brown Scott, aprecia că: „Precedentul pentru naşterea Republicii Basarabia era declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său şi fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării preşedintelui Wilson"[34].

Comisia pentru problemele româneşti va aborda, din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acest prilej, J. Laroche a propus o formulă care a fost acceptată şi de reprezentanţii britanic, italian şi american. Câteva zile mai târziu, la în data de 11 martie, Comisia pentru problemele română şi iugoslavă a adoptat un proiect în legătură cu această problemă, a cărui conținut era următorul: „Comisia, luând în consideraţie aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru Unirea Basarabiei cu România[35].

Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, au fost supuse atenţiei Consiliului miniştrilor de externe la în data de 8 mai 1919, la o lună după ce experţii îşi sfârşiseră lucrările. Secretarul de stat american, R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului, obiectând la atribuirea Basarabiei, chiar în condiţiile în care experţii americani le aprobaseră[36]. Diplomatul american a insistat să nu se facă modificări în teritoriul rus, fără consimţământul unui guvern rus recunoscut, şi a repetat observaţiile lui W. Wilson, din aceeaşi zi, privitoare la posibilitatea regimului „alb" al lui Kolceak, drept guvern legal pentru a reprezenta Moscova la Conferinţa de Pace. Kolceak, deşi era adeptul integrităţii teritoriale a fostului Imperiu Țarist, era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. R. Lansing a subliniat că forumul păcii nu putea decide asupra teritoriului care aparţinea unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război[37].

În ceea ce priveşte fundamentul moral şi juridic al Unirii Basarabiei cu România şi a caracterului reprezentativ al Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău, unii reprezentanţi dintre cei mai autorizaţi ai dreptului internaţional şi-au dat avizul. Între aceştia, şi americanul Brown Scott care scria: „Precedentul pentru naşterea Republicii Basarabiei era declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său şi fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării preşedintelui Wilson"[38]. Problema Basarabiei s-a pus din nou, în timpul şedinţelor Consiliului Suprem din 1 şi 2 iulie 1919, când s-a discutat configuraţia frontierelor orientale ale României. Delegaţia Bucureştilor cuprindea pe I.I.C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandi şi I. Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J. Balfour, H. Nicolson, A.W.A. Leeper şi H. Temperley. Reprezentantul Franţei, A. Tardieu, a dat citire raportului „Comitetului pentru probleme teritoriale", care, conform principiului autodeterminării naţionale a popoarelor, recunoştea desăvârşirea statală a României şi garantarea de către aceasta a drepturilor minorităţilor, în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Naţiunilor[39]. Au fost audiaţi, separat, B. Maklakov şi I.I.C. Brătianu. Prim-ministrul român a subliniat că Actele de Unire din martie, noiembrie şi decembrie 1918 au exprimat voinţa naţiunii române, într-un mod asemănător cu „consiliile din Polonia, Cehoslovacia şi în alte părţi"[40].

Prin scrisori, memorii şi discuţii purtate cu membri ai delegaţiei americane care negociau pacea de la Paris, sau cu alţi diplomaţi aliaţi, reprezentanţi ai fostului Imperiu Ţarist - Maklakov, Lvov, Sazonov, Ciaikovski, Krupenski - au căutat să pună sub semnul îndoielii caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Ţării de la Chişinău, din martie 1918, eforturile lor nereuşind să-i convingă, în totalitate, pe aceştia.

La 26 iulie 1919, Leland Harrison, împreună cu dr. James Brown Scott, Col. U.S. Grant, Douglas Johnson, fraţii John şi Allen Foster Dulles, au abordat - în cadrul unei întruniri americane - problema Dobrogei şi a Basarabiei. Cu acest prilej, Johnson a sugerat că drepturile României în Basarabia ar putea fi rezolvate prin „anumite" concesii în Dobrogea. Intervenind, Harrison a considerat că ar fi fost utilă o consultare a lui Henry White. Delegaţii englezi, A.W.A. Leeper, Eyre Crowe şi Harold Nicolson, nu au fost convinşi de „argumentele" unor delegaţi americani privind un eventual compromis, prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România. În consecinţă, comisia americană pentru negocierea păcii va adopta, într-un document din 14 noiembrie 1919, în legătură cu chestiunea de mai sus, o poziţie similară Angliei şi Franţei[41].

Chestiunea Basarabiei se va afla în centrul preocupărilor Conferinţei Puterilor Aliate şi Asociate de la Londra din 3 martie 1920. Participând la discuţii, David Lloyd George a observat că Puterile Aliate întotdeauna au fost de acord cu „unirea Basarabiei cu România, argumentele etnice, geografice, ca şi politice îndreptându-se în aceeaşi direcţie"[42]. Rezoluţia întâlnirii consemna acceptul Puterilor Aliate şi Asociate la dorinţa României, subliniindu-se declaraţia reprezentanţilor Sfatului Ţării, şi făcea cunoscut faptul că recunoaşterea unirii se va face printr-un tratat, de îndată ce condiţiile vor fi prielnice[43].

La 28 octombrie 1920, Take Ionescu a fost de acord să semneze Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoaşterea graniţelor comune între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia şi Polonia, i-a prezentat lui Take Ionescu tratatul care menţiona recunoaşterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. A fost inserat un nou articol în speranţa că Tratatul va fi semnat şi de S.U.A. Acesta prevedea că Rusia va semna Tratatul, de îndată ce un guvern al acestei ţări, recunoscut de Aliaţi, va ajunge la putere [44]. Tratatul a fost semnat de Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi România, la 28 octombrie, iar peste câteva zile şi de reprezentantul Japoniei[44], care, în acel moment, se afla la Bruxelles. În Tratat se recunoştea suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei[45].

- Va urma -

-----------------------------------------------------
[26] Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane în „Patrimoniu", Nr. 4, 1991, p. 150.
[27] "1918 la Români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională", Vol. III, Bucureşti, 1986, doc. 500.
[28] Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane în „Patrimoniu", Nr. 4, 1991, p. 147.
[29] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 78.
[30] Valeriu-Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de la Paris, Editura Junimea, Iaşi, 1993, p. 78.
[31] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 125 și urm.
[32] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1939, p. 52.
[33] Ibidem.
[34] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 79-81.
[35] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu, Editura „Cartea Românească", Bucureşti, 1939, p. 52.
[36] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 80.
[37] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p.128 și urm.
[38] N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 51.
[39] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 81.
[40] Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, Bucureşti, 1940, p. 55.
[41] Valeriu-Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 81.
[42] Ibidem.
[43] V.V. Tilea, Acţiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919 – martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 217-218.
[44] Sherman David Spector, România și Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 226.
[45] N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 57.