Revista Art-emis
Basarabia în preocupările științifice ale marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chișinău & Drd George V. Ursu, Suceava   
Miercuri, 11 Aprilie 2018 18:06

Emmanuel de Martonne 1„La Roumanie Nouvelle montre que les régions naturelles ne sont plus mutilées par le tracé des frontières. Nous avons affaire à un État bien conditionné, un pays complet, possédant à la fois des montagnes, des plaines, des collines, des régions forestières et découvertes, agricoles, pastorales et industrielles". (Emmanuel de Martonne, La terre Roumaine - 1919)[1].

La 27 martie (stil vechi)/9 aprilie (stil nou) 2018 se împlinesc 100 de ani din ziua istorică în care Sfatul Țării - organul suprem legislativ reprezentativ și electiv al Basarabiei, constituit la 20 octombrie 1917 prin delegarea reprezentanților partidelor politice, păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc.[2] - a proclamat, „în numele poporului Basarabiei", că „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România"[3] . În acest mod, „după un veac și mai bine de iobăgie sufletească și politică a românilor dintre Prut și Nistru, la 27 martie (st. v.) 1918, printr-un act spontan și plin de netăgăduită conștiință românească, prin voința unanimă a norodului basarabean și prin votul reprezentanților săi legali din Sfatul Țării, Moldova dintre Prut și Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită"[4] .

Chiar dacă nu figurase pe agenda priorităților factorilor de decizie politică de la București, fiind amintită doar în treacăt de liderii decizionali, Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominația străină, unindu-se cu Vechiul Regat al României. A urmat, pe această cale, o logică proprie a evenimentelor, proclamându-și, inițial, la 2 decembrie 1917 autonomia, la 24 ianuarie 1918 independența iar la 27 martie 1918 unirea cu România[5].

Câteva luni mai târziu (15/28 noiembrie), Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiționată a Bucovinei cu România, iar la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, constituindu-se astfel statul național unitar român. La 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand I și Regina Maria, însoțiți de generalul Henri Berthelot, au intrat triumfal în București, pe fondul bucuriei generată de faptul că, în Basarabia, Bucovina și Transilvania, consiliile naționale au declarat unirea acestor provincii cu Vechiul Regat[6]. Astfel s-a constituit Noua Românie, stat național unitar cu o suprafață de 295.641 km2 și cu o populație de circa 16 milioane de locuitori, față de suprafața de 137.000 km2 și populația de 7.250.000 de locuitori pe care le avea Vechiul Regat înainte de 1918. În acest mod, în anul 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania, provincii aflate sub dominație străină, prin adunări plebiscitare, s-au pronunțat, conform principiului autodeterminării popoarelor, pentru
Unirea cu România. Ideea autodeterminării naționale punea astfel bazele juridice indestructibile ale noului stat român unitar[7].

Sensul istoric și de drept public al Adunărilor Naționale din provinciile aflate până atunci sub dominație străină (Sfatul Țării de la Chișinău, Congresul Național al Bucovinei de la Cernăuți și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia) a fost acela de a fi concretizat voința colectivă, considerată, în drept, ca un fundament al principiului naționalităților, cu aspirațiile sale la desăvârșirea unității naționale. Din punct de vedere juridic, Adunările Naționale, care au adoptat Deciziile de Unire din 1918, au reprezentat plebiscite spontane ale națiunii române, neprevăzute în vreun tratat internațional și superioare, din punct de vedere juridic, plebiscitului organizat. Deciziile exprimau, de fapt, clar și definitiv, voința colectivă a națiunii în vederea unirii provinciilor istorice cu Vechiul Regat. Noul stat unitar român își dobândea, astfel, fizionomia sa juridico-politică, grație sacrificiilor din timpul războiului pentru triumful ideii de drept și a principiului naționalităților. Desăvârșirea unității național-statale apărea ca naturală și drept rezultat al unui îndelung proces istoric al evoluției națiunii române[8].

Meditând asupra semnificației anului 1918 pentru români, marele istoric Alexandru D. Xenopol - autorul primei sinteze moderne de istorie națională a românilor, în împrejurările politico-militare interne și externe extraordinare din anii 1917-1919, când se întregea statul național român și erau înlăturate ocupațiile străine care au grevat asupra teritoriului național până atunci, - aprecia faptul că, în istoria românilor, există două mari acte care ne-au definit: cucerirea Daciei de către romani și Unirea din 1918. Primul dintre ele i-au definitivat ființa etnică, structura de esență romanică, latină a poporului și limbii pe care o vorbește, în calitate de comunitate umană de atunci încoace. Prin cel de al doilea mare moment s-a definitivat statul național unitar român, cadrul politico-statal cuprinzător al masei românești și teritoriul locuit de acesta, în interiorul căruia și-a desfășurat ulterior existența[9].

După 1918, România reprezenta 2,52% din suprafața Europei, ocupând locul 10 între țările continentului[10]. România era mai mică decât Germania (470.714 km2), Franța (550.986 km2), Polonia (388.635 km2), dar mai mare decât Cehoslovacia (140.499 km2), Ungaria (93.061 km2), Bulgaria (103.146 km2), Iugoslavia (249.468 km2), Grecia (130.199 km2)[11]. În acest mod, România Întregită își consolidase poziția în sud-estul Europei, beneficiind de o suprafață semnificativ mai mare decât a celorlalte state, fiind depășită doar de Polonia și, evident, de U.R.S.S. Cadrul geografic – variat, armonios și echilibrat, comparat de Emmanuel de Martonne cu petalele unei roze – a oferit românilor liniile de convergență ale existenței lor istorice. Carpații, Dunărea și Marea Neagră s-au legat strâns de ființarea lor. Unitatea românilor în moravuri, obiceiuri și, mai ales, în limbă, s-a menținut și consolidat după 1918 pe aria lor de formare, cu unele deosebiri, firești, de la o provincie istorică la alta, precumpănind, însă, elementele de unitate[12]. Așa cum, pe bună dreptate, menționa geograful francez Emmanuel de Martonne, „a tous les points de vue, la nouvelle Roumanie n'est nouvelle que par son extension, double de celle de l'ancien Royaume. Elle se présente à nous, non pas comme un État né de la fantaisie des diplomates, non pas comme un État fabriqué en vertu d'un principe abstrait, mais en quel que sorte comme le terme logique d'une évolution. [...] L'État qui perpétue son nom est sensiblement plus grand, mieux équilibré. Aussi rapproché que possible de l'idéal national, il réunit à peu prés tous les Roumains, dans des frontières en quel que sortes idéales, autour de cette citadelle carpatique qui a toujours été le coeur de
la nation roumaine"[13].

România Întregită, creată prin forțele și sacrificiile poporului român într-un context internațional favorabil, va fi recunoscută oficial de întreaga comunitate mondială la Conferința de Pace de la Versailles - Paris, care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, în prezența reprezentanților a 32 de state, cu delegații formate din 1-5 membri, însoțite de numeroși experți. Istoria nu mai cunoscuse, până la acea dată, o altă conferință de pace de o asemenea amploare: la Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați - oameni politici, diplomați, consilieri, experți etc., deciși ca, punând capăt pustiitorului măcel, să instaureze justiția și armonia între toate națiunile lumii[14]. Opera grandioasă, căreia i s-a dedicat acel veritabil „Tribunal al popoarelor", a fost așezată pe principiile formulate de către președintele S.U.A., Woodrow Wilson, în cunoscutele sale „14 puncte". Conform acestora, pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor [...]; pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice - pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare"[15].

Lucrările Conferinței de Pace de la Paris au fost deschise în data de 18 ianuarie 1919, de către președintele Franței, Raymond Poincaré (1860-1934). Pentru coordonarea lucrărilor Conferinței, a fost creat un Consiliu Suprem, format din reprezentanții celor cinci mari puteri aliate (Franța, Marea Britanie, S.U.A., Italia și Japonia), pus sub președinția autoritarului jurist francez Georges Clemenceau (1841-1929). Consiliul a creat 58 de comisii și subcomisii pe probleme, compuse din juriști, economiști, militari, publiciști, geografi, industriași și experți financiari. La lucrările sale, Consiliul Suprem era ajutat de Consiliul celor zece, format din șefii de guverne și miniștrii de externe ai celor cinci mari aliați[16].

Delegațiile cele mai numeroase au fost cele ale Marilor Puteri. Punând capăt tradiției ce interzicea șefului executivului american să părăsească teritoriului țării, președintele Woodrow Wilson (1856-1924) s-a deplasat în capitala Franței în fruntea unei delegații în care erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice, științifice și militare americane[17]. Același lucru se poate spune și despre delegațiile Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de lucru ale Conferinței.

Guvernul francez, în special, a organizat, în decembrie 1918, un grup de intelectuali care să formuleze un „program de pace[18] ce va căpăta denumirea de „Comité d'études". Acest comitet a prezentat Quai d'Orsay-ului un plan alcătuit de André Tardieu și de Emmanuel de Martonne, ultimul un recunoscut specialist în geografia Europei central-estice și de sud, cu privire la România. Astfel, cu privire la Transilvania și Crișana, în particular, planul francez a fost mai favorabil României. De altfel, De Martonne aprecia că România intrase în război pentru Transilvania. Studiile sale referitoare la topografia și etnografia regiunii Carpaților erau apreciate de întreaga lume științifică. Deloc întâmplător, colonelul House, cel care coordona activitatea Comisiei Inquiry, i-a cerut concursul în alcătuirea documentelor cu privire la România. În studiul "La Transylvanie", întocmit în august 1917, de Martonne sublinia că poporul român din această provincie este, „incontestabil, elementul cel mai vechi și cel mai viabil al populației" și că el dorește „unirea cu România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii[19]. Cunoscutul savant francez anticipa magistral, în acest mod, ceea ce, de fapt, avea să se producă la 1 decembrie 1918.

După aproape o jumătate de an de dezbateri, la 28 iunie 1919 s-a semnat Tratatul de la Versailles de către reprezentanții Puterilor Aliate și Asociate cu puterile învinse, Germania și Austro-Ungaria, acestea fiind făcute răspunzătoare pentru declanșarea războiului[20]. Pe baza acelui tratat, considerat ca un cadru general, s-au încheiat apoi, pe rând, tratatele separate cu Austria (la Saint-Germain, în 10 septembrie 1919/18 decembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, în 17 noiembrie 1919), cu Ungaria (la Trianon, în 4 iunie 1920) și cu Turcia (la Sèvres, în 10 august 1920). Cu privire la acelaşi context, mai amintim Tratatul semnat la Paris între România, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, din 28 octombrie 1920, pentru granița României de răsărit, și Tratatul naționalităților semnat în același cadru, al Sistemului de la Versailles, la 9 decembrie 1919[21].

Puterile Aliate și Asociate semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, nu au găsit necesar și oportun, la acea dată, intrarea în tratative directe cu Rusia Sovietică pe această temă, deși Gh. Cicerin, comisarul pentru afacerile străine ale Rusiei, înștiințase guvernul român că acceptă calea tratativelor pentru reglementarea problemei teritoriale dintre România și Rusia. Chiar și în acea formă, Tratatul privind Basarabia se integra ansamblului de tratate internaționale de la Versailles – Paris din 1919-1920, care au consfințit desăvârșirea statului național unitar român prin voința liber exprimată a întregii națiuni române[22].

Urmând cadrul general al Tratatului de la Versailles, tratatele de pace de la Saint-Germain, Neuilly și Trianon – care interesau nemijlocit România - cuprindeau o suită de clauze teritoriale și politice, militare și de granițe, clauze morale, economice și financiare. Drepturile României în fața Conferinței de Pace au fost susținute de o importantă delegație condusă de Ion I.C. Brătianu (1864-1927), președintele Consiliului de Miniștri respectiv, mai târziu, de Nicolae Titulescu (1882-1941). În componența ei se mai aflau N. Mișu (1893-1973), ambasadorul României la Londra, V. Antonescu (1871-1947), ambasadorul de la Paris, generalul C. Coandă (1857-1932), Alexandru Vaida-Voievod (1872-1950), C. Diamandi (1868-1931), fost ambasador la Petrograd, cărora li s-au adăugat în calitate de consilieri și experți: Alexandru Lapedatu (1876-1950), Ion Pelivan (1876-1954), Vasile Stoica (1889-1959), Neagoe Flondor (1901-1952), Gh. Crișan (1887-1935), C. Danielopol și Constantin Brătianu (1866-1950), ca secretar al delegației[23].

Așadar, tratatele de pace de la Paris, încheiate în anii 1919-1920, au consemnat, pe de o parte, victoria puterilor Antantei, iar pe de altă parte, prăbușirea imperiilor otoman, austro-ungar și țarist și crearea, ca urmare a luptei popoarelor asuprite de către aceste imperii, a unor state naționale unitare și independente. În centrul și sud-estul Europei, prin prăbușirea țarismului și a monarhiei austro-ungare, s-a creat Republica Cehoslovacă, a avut loc unirea, într-un singur stat, a Regatului Serbiei și Croației, Sloveniei, Bosniei și Herțegovinei, s-a reconstituit statul independent polonez, Austria s-a transformat în Republică și a luat naștere Republica Ungară independentă; România, la rândul său, și-a desăvârșit unitatea național-statală[24].

Statele învinse în război vor semna respectivele tratate cu o vădită sau aparentă resemnare, în timp ce cele învingătoare cu mari speranțe pentru viitorul lor. Harta Europei arăta acum altfel, datorită acestora și a lucrărilor Consiliilor Speciale constituite în cadrul Conferinței de Pace. Spiritul de dreptate a învins. Statele naționale întregite sau nou formate își arborează drapelul. De aici decurge, în chip firesc, necesitatea ca toate acțiunile duse pe plan extern să izvorască și să fie purtate în numele și spre apărarea intereselor și integrității statelor naționale. Nimic nu putea fi pus și nici nu a fost pus înaintea acestui mare deziderat. De aici decurge trăsătura cea mai importantă a politicii externe a tuturor statelor ce-și legau existența sau integritatea de anul 1918: apărarea intereselor naționale și integritatea statală[25].

- Va urma -

-------------------------------------------
[1] Studiu introductiv la volumul „Emmanuel de Martonne - l'avocat de la Roumanie à la Conférence de Paix à Paris en 1919-1920 en matière de Bessarabie", Éditions Universitaires Européennes, 2018, 230p.
[2] Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, Editura Civitas, Chișinău, 1998, p. 7-8, 9-19; Valeriu Popovschi, Biroul de organizare al Sfatului Țării (27 octombrie – 21 noiembrie 1917) / Republica Democratică Moldovenească (Formarea și evoluția. 1917-1918), Editura Academiei Române, Muzeul Brăilei „Carol I", Editura Istros, București-Brăila, 2017, p. 13-20.
[3] „Monitorul Oficial", nr. 309, 30 martie/12 aprilie 1918. Partea oficială, Iași, 29 martie 1918, p. 3769-3770.
[4] Gh. V. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Monitorul Oficial și Imprimeria Statului, Chișinău, 1933, p. 7.
[5] Gheorghe Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unității românești (1917-1918), în "Marea Unire din 1918 în context european" Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 109-139.
[6] O Istorie a Românilor. Studii critice Coordonatori: Stephen Fischer-Galați, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Fundația Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 226.
[7] Istoria românilor. Vol. VIII: România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 5.
[8] Ibidem, p. 5-6.
[9] Nicolae Edroiu, Semnificațiile istorice ale Unirii românești din 1918, în "Marea Unire din 1918 în context european", Coord.: Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 437-438.
[10] S. Manuilă, D.C. Georgescu, Populația României, Monitorul Oficial și Imprimeria Națională, București, 1937, p. 9.
[11] Bréviaire statistique de la Roumanie - 1940, Institut Central de Statistique, Bucarest, 1940, p. 10.
[12] Ioan Scurtu (Coord.), Marea Unire din 1918 în context european, Editura Enciclopedică, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 6.
[13] Emmanuel de Martonne, La Nouvelle Roumanie dans la Nouvelle Europe, Tipografia Curții Regale, București, 1922, p. 19.
[14] Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în "Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național", îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press", Cluj-Napoca, 1993, p. 237.
[15] Pierre Renouvin, Le traité de Versailles, Paris, 1969, p. 14.
[16] Istoria Românilor, Vol. VIII - România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 3 și urm.
[17] Printre aceștia figurau patru comisionari plenipotențiari - Robert Lansing, pentru problemele responsabilității războiului; Henry White, pentru problemele porturilor și căilor de comunicație; Edward House, pentru Comisia Ligii Națiunilor și generalul Tasker Bliss, pentru Consiliul Suprem de război (A se vedea: România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Coordonator: Viorica Moisuc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 278-279).
[18] Istoria românilor, Vol. VIII - România Întregită (1918-1940). Coord.: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 5.
[19] Ibidem, p. 5.
[20] Vezi: "Tratat de pace între Puterile Aliate și Asociate și Germania și Protocol", semnate la Versailles la 28 iunie 1919, Imprimeria Statului, București, 1920.
[21] Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939, Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, 1994, p. 3.
[22] Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național. Volum îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press", Cluj-Napoca, 1993, p. 246.
[23] Ibidem, p. 238.
[24] L'affirmation des états nationaux indépendants et unitaires du centre et du sud-est de l'Europe (1821-1923), Coordonnateurs: Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Editura Academiei Române, București, 1980, passim.
[25] Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939. Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, 1994, p. 3.

footer