Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
  
Miercuri, 10 Ianuarie 2018 19:30

N.Iorga-St?nciulescu Bârda - 5Alexandru Predescu - Scriitor, Bucure?ti

Iorga ?i Vrâncioaia

„Pentru cei afla?i sub ocupa?ie du?man?, prim?vara lui 1918 aducea zvon de pace, în care lacrimile bucuriei se amestecau cu cele ale durerii. Urmau s? se întoarc? ai no?tri de pe front, dar nem?ii r?mâneau. Pe chipurile b?trânilor citeam o adânc? mâhnire, auzindu-i vorbind uneori despre nu ?tiu ce mi?elie urzit? de vr?jma?, la Bucure?ti, cu hotarele ??rii. Poate c? nici ei nu ?tiau prea mult, sau, poate c?, la cei cinci ani ai mei, m? socoteau prea necopt pentru în?elegerea marilor dureri. R?mâneam doar cu cele pe care le tr?iam zi de zi. „Komandatura" ne luase pân? ?i clo?ca din cuibar, iar „feldvebelul", tot c?utând cu spanga grâu ?i porumb dosit, f?cuse ciur din bietele noastre perne ?i saltele. Ca s? le mai cârpeasc?, mama plecase prin sat dup? ceva fire de bumbac, întrucât a?a era doar o amintire. Tocmai atunci, un str?in d?du buzna în cas?, speriindu-ne. Am aflat c? e tata, când i-am z?rit lacrimi în ochi, ?i când un glas ?optit sugrumat de emo?ie:
- Copiii mei dragi!...

În naivitatea mea mi-l închipuisem un fel de F?t-Frumos, plecat s? fac? minuni la r?zboi. Dar acum, cu ?easta lui ras? ?i musta?a aproape alb?, slab ca o trestie ?i cu nici o umbr? din vlaga celui ce dobora zmeii, ucidea dureros imaginea cuceritorului erou al basmelor noastre. Încercam, ?i nu izbuteam, s? reconstitui în memorie ceva din figura celui plecat de acas? cu aproape doi ani în urm? ?i nu-mi aminteam decât înfiorare ciudat?, de o toamn? mohorât? ?i rece ?i c? o z?risem pe mama pentru prima oar? l?crimând. În rani?a aruncat? pe un scaun, al?turi de ni?te biscui?i cazoni, ce mi s-au p?rut o bun?tate a p?mântului, am dat peste câteva numere din ,,Neamul Românesc", într-un format mic, tip?rit cu liter? ?tears?, pe hârtie g?lbuie ?i groas?, cu fa?a p?tat? ici-acolo de câte o fibr? lucioas? de pai. Ele au fost primul meu abecedar. Pe foile aspre ?i pale am început a sloveni, ca, în scurt timp, s? pot citi u?or.

Cu toat? fr?gezimea vârstei, coapt? îns? prematur în suferin?a celor aproape doi ani de aspr? st?pânire german? sub care tr?isem, sim?eam în articolele semnate ,,N. Iorga", o înfiorare ciudat?, pornit? parc? dintr-o vibra?ie uria??, în care tr?iau laolalt? b?rb??ia ?i speran?a unui „neam p?r?sit la r?scrucea furtunilor, care bat totdeauna în aceste locuri de ispititor bel?ug". De?i, uneori, nu le în?elegeam întreg tâlcul, patosul lor trezeau în mine un fel de vraj?, în care se înv?lm??eau dureri, revolte ?i elanuri eroice. Înc?rcate de un patriotism viguros, în care clocoteau toate încerc?rile prin care trecuse ?i trecea acest neam ?i petecul s?u de p?mânt, articolele lui îmi umezeau adeseori ochii, mai ales când prin negurile crunte fulgerau încrederea într-un destin luminos. Înv??asem pe dinafar? pasaje întregi, cu toate frazele lor lungi, scrise îns? emo?ionant ?i simplu, pentru cei mul?i din tran?eele mor?ii. Auzindu-m?, tata m-a mângâiat bucuros, fiindc? avea un adev?rat cult pentru marele nostru istoric ?i patriot:
- Bravo, b?ie?a?!
Mi-am amintit atunci, ca prin vis, un glas de demult, care sunase tot a?a de blând, dar, care, acum m? fascina ascultându-l cum deap?n? întâmpl?ri ciudate, petrecute undeva, departe, într-o lume ce-mi p?rea ireal? ?i în care oamenii mergeau cot la cot cu moartea, f?r? spaim?, ca într-o ursit? a firii.

- Cine-i Iorga, tat??
- Greu s?-n?elegi, copile! E o fiin??, care, pe fa?a p?mântului, se na?te poate una la o sut? de ani. ?i a scris atâtea c?r?i, câte nu pot înc?pea în biblioteca mea, a popii Che?c? ?i a ?colii. Sunt fericit c? l-am cunoscut, avându-l vecin în Ia?ul r?zboiului, pe care-l sufocau pribegii ?i-l doborau foametea, tifosul ?i frigul.
- Spune-mi, te rog, tat?! m? tot alintam, fermecat de felul s?u de a povesti cu privirea pierdut? într-o lume ce se trezea din amintiri.
- Fiind trecut de vârsta frontului, fusesem mobilizat la „Crucea Ro?ie". Duceam c-o dub? saci cu pansamente ?i damigene cu tinctur? de iod pe la spitale. Câ?iva c?r?u?i pieriser? de tifos înaintea mea ?i-mi a?teptam din ceas în ceas acela?i sfâr?it. Am sc?pat ?i datorit? norocului, dar ?i pentru c? ocoleam casele ticsite de refugia?i. Îmi încropisem singur un ad?post cât chilia lui Daniil Sihastrul, în grajdul unei cur?i boiere?ti, al c?rui st?pân fugise la mo?ie de teama molimei. Tr?sesem un perete din împletitura unui grad doborât de vânt, pe care-l bulg?risem zdrav?n ca s? ?in? de cald. ??nd?risem ieslea ?i st?noagele, stivuindu-le în od?i??. Cu economie, am putut s? înfrunt gerul uneia dintre cele mai cumplite ierni din câte mi-a fost dat s? tr?iesc.

În chilia mea îi aveam musafiri aproape zilnic, m?car la înc?lzit, pe Cusin ?i Pavel Suru, care se îngrijeau de apari?ia ziarului „Neamul Românesc" al lui Iorga, fiindc? ei locuiau cu al?i refugia?i în casa boiereasc?, mare, întunecoas?, ?i, mai ales, rece. Când din depozitul „Crucii Ro?ii" porneau la m?cinat cereale, ori cartofi ?i fasole spre spitale, de prin sacii ro?i de ?oareci mai curgea câte ceva în fa?a magaziei. Adunam cu m?tura semin?e de tot soiul ori bob cu bob de pe luciul z?pezii. Acas? le sp?lam ?i le puneam la uscat pe sobi?a de tuci, pân? ce m-am trezit cu aproape jum?tate de sac amestec?tur? de grâu, orz, porumb ?i ov?z, dar ?i cu câ?iva pumni de fasole ?i vreo trei-patru kilograme de cartofi, t?inui?i într-o cutiu?? sub patul de campanie. Eram, în foametea de atunci a Ia?ului, un om bogat. Pisam semin?ele într-o piuli??, f?când ni?te turte, pe care le coceam pe plit?. Uneori, seara, la zile mari, un cartof scos din spuz? pl?tea cât odinioar? o friptur? de purcel, la gr?tar, iar o ciorb? lung?, cu trei boabe de fasole, „cât un clapon la frigare, savurat într-un separeu la Cap?a", cum o aprecia Pavel Suru, sorbindu-o lacom. Pe sobi?? fierbea ibricul cu ceai de tei, am?git cu pu?in? miere, scoas? din ?tiubeiul s?lbatic al unei scorburi. Din ceaiul acesta a sorbit ?i Iorga, când l-am avut oaspete, într-o noapte pe care n-o pot uita.

Ninsese s?lbatic vreo dou?-trei zile în ?ir. Ora?ul gemea sub om?t. Pe uli?ele pustii trecea din când în când câte o sanie, cu boii gâfâind, purtând stive macabre spre cimitire. ?i b?tea un vânt turbat, de parc? toate se îndârjeau împotriva unor bie?i oameni. M? întorsesem de la Spitalul Golia ?i, rebegit, t?if?suiam cu Suru la u?a sobei. Pe o asemenea vreme câinoas?, b?t?i disperate au zguduit u?a. Mi-a trecut pragul, c-o pal? de vifor, Iorga, la fel de viforos:
- Ce-i cu ziarul, Domnule Suru? N-am primit ?palturile pentru corectur?, iar pe Cusin parc? l-a spulberat Criv??ul acesta nebun!
- N-avem cerneal?, Domnule Profesor! Am cerut celor de la „România" (gazeta oficial? - n.n.- A. P.), dar nici ei n-au. S-au înz?pezit trenurile ?i drumurile, dar nu v? fr?mânta?i! Mâine ave?i corecturile. Cerneala fierbe!
Ochii mari ?i rotunzi ai lui Iorga parc? se dublaser?.
- Cum, adic?, fierbe? V? purta?i to?i de parc? v-ar fi ciupit p?duchii exantematici ?i a?i avea febr?!
Glasul de b?n??ean blajin al lui Suru potoli pentru câteva clipe furia savantului:
- Domnule Profesor, prietenul acesta al meu a g?sit o boiangioaic?. Sub ?opronul din fundul cur?ii încrope?te acum un fel de cerneal? din funigine ?i buruieni. Am încercat-o. Ne facem treaba cu ea!

Neîncrez?tor, Iorga a s?rit ca mu?cat de ?arpe. Cu pa?ii lui mari porni parc? s? m?soare n?me?ii spre ?opronul din fundul cur?ii, unde se pl?m?dea soarta „Neamului Românesc". A dat peste o b?trân? cu p?rul ca neaua. Noi de abia ne puteam ?ine dup? el, poticnindu-ne ?i f?când m?t?nii prin z?pada pân? la brâu, ajungându-l când o întreba iritat:
- Crezi dumneata, c? se va scrie cu asemenea ciorb??"
Mestecând cu b??ul o zoaie întunecat?, într-un c?z?nel de fiert rufe, b?trâna-i r?spunse lini?tit:
- De scris, nu, dar de tip?rit, da!
S?-l conving?, îi întinse un ?palt de prob?, continuând vorba tot a?a de lini?tit?:
- E pu?in cam sp?l?cit? zeama, dar o mai leg ?i o s? v? plac?!
- ?i cât ceri pentru munca dumitale?
Cât era de înalt? ?i b?trân?, femeia a s?rit cu sprinteneala pe care i-o d?duse o neb?nuit? revolt?, fulgerându-l cu privirea:
- Domnule Iorga, am pe front trei b?ie?i! ?tiu c? foaia Dumneavoastr? merge-n tran?ee spre mângâierea ?i îmb?rb?tarea unor suflete chinuite, dar umbl? din mân?-n mân? ?i pentru alinarea inimilor noastre, ale celorlal?i n?p?stui?i. Asta mi-e plata!

Lui Iorga i s-au umezit ochii. A înm?rmurit o clip?, pân? ce i s-a dezlegat glasul:
- S? tr?ie?ti, m?icu??, ?i s?-?i vezi s?n?to?i acas? to?i copiii!
Emo?ia nu i se risipise înc?, iar noi t?ceam, ca s? nu-l stânjenim. L-am auzit apoi, trezit din tulburarea-i adânc?:
- Dumneata, m?icu??, ai auzit de întâmplarea de demult al Vrâncioaiei?
- La noi o ?tiu ?i copiii, c? ne e drag? tuturora!
- Uite, pân? azi nu mi-am închipuit cum va fi ar?tat acea stra?nic? femeie din vremea lui ?tefan cel Mare. Acum ?tiu! A?a ca dumneata!
Iorga a strâns mâna murdar? de funigine a boiangioaicei, pornind cu pa?ii s?i uria?i spre poart?. De abia am putut s?-l oprim:
- Domnule Profesor, sunte?i ud leoarc? ?i dârdâi?i de frig! V? rug?m s? intra?i pu?in aici în c?m?ru??, s? be?i un ceai ?i s? v? înc?lzi?i!
În?untru am dat de Cusin ?i de poetul Gheorghe Cair, care, stând pe butucii ce ?ineau loc de scaune, aproape c? mângâiau soba cu mâinile înghe?ate. Au s?rit amândoi, înclinându-se.
- V? c?utam s? v? informez de motivul întârzierii! îl întâmpin? Cusin.
- Bine, bine! ?tiu c? e?ti inimos!

Iorga sorbea încet din ceaiul de tei, minunându-se de „pr?jiturile" mele, pe care le ridicam de pe plit?, ungându-le cu pu?in? miere.
- Ei, dumneata ai asemenea bun?t??i în vreme ce acum câteva zile am g?sit pe primul-ministru mâncând m?m?lig? pr?jit?, cu ceai!
Când a aflat din ce aluat complicat sunt f?cute turtele mele, mai c? nu-i venea s? cread?. Am omis îns? ca s?-i dest?inui ?i modul în care recoltam gr?un?ele.
- Ce mai ?ti?i de la Bucure?ti, Domnule Iorga? întreab?, pe nea?teptate, uitatul poet Gheorghe Cair.
- Foamete, boal?, intern?ri de ostateci, întuneric ?i frig. Str?nepo?ii lui Goethe taie platanii din Ci?migiu ?i de pe bulevarde. Ora?ul parc? st? s? moar?, iar suferin?a oamenilor e îngrozitoare!
- S?rmanul Bucure?ti! îl c?in? Cair, apoi, cu ochii tri?ti, începu s? ?opteasc? aproape câteva versuri ce sunau atât de dureros în acea cumplit? iarn? ie?ean?, în care îl evoca:
Î?i pomenim cu o durere vie,/ Chivu?ele cu flori ?i ochii buni,/ Oltenii cu cire?i ?i cu c?p?uni/ ?i vuietul acel de veselie!"

Versurile ne picuraser? în suflet un fel de pâcl?, care venea de departe cu gust am?rui, dar care, parc? niciodat? nu risipise dintr-un col? al inimii noastre, nici leg?natul colibi?elor, nici florile chivu?elor cu ochii buni. Se p?rea c? ?i Iorga era prins de acelea?i mreje ca ?i noi, când rupse t?cerea:
- Domnule Cair, nu de nostalgie avem acum nevoie, ci de b?rb??ie! Chivu?ele dumitale au ast?zi ochii plân?i, oltenii sunt pe front, iar vuietul de veselie s-a stins!

Eram ului?i. Profesorul strângea îns? cu atâta t?rie c?nu?a de p?mânt ars din care sorbise ceaiul, încât credeam c-o sparge. Ne-am dat seama c?-?i înfrânge sl?biciunea din convingerea c? un popor doborât de atâtea nemeritate dureri trebuie încurajat oriunde ?i oricum, chiar în fa?a câtorva in?i, apar?inând îns? aceluia?i destin. A doua zi l-am v?zut pe marele Dasc?l corectând ?palturile în cabina unui teatru de variet??i, pe masa casierului. Pu?ini sunt îns? cei care ?tiu c? multe numere din ziarul „Neamul Românesc" au fost imprimate cu „ciorba" boiangioaicei ?i c? Sadoveanu, care conducea oficialul „România", a folosit o vreme aceea?i cerneal?.

Impresionat de cele povestite de Iorga, primul-ministru a dat dispozi?ie s? fie cump?rate câteva mii de exemplare din ziarul lui spre a fi trimise pe front ?i, în acela?i timp, Ministerul de R?zboi s? demobilizeze pe unul dintre fiii boiangioaicei, iar ceilal?i s? primeasc? concediu. N-a mai fost g?sit în via?? decât cel mai mic dintre feciorii acesteia, care, sosit acas? în cârje, nu ?i-a mai putut vedea mama, moart? între timp de tifos"[1].

Barb? de mitropolit

Copil, aveam s?-l z?resc prima oar? pe Iorga la târgul care se ?inea anual la V?lenii de Munte, în ziua de Sfânta Maria mare, pe locul unde e ast?zi parcul ora?ului. Coborau de la munte ciobani cu lân? ?i burdufuri de brânz?, s? le schimbe pe grâul ?i porumbul adus de „cojani", cum erau numi?i oamenii câmpiei. Veneau ?i t?ietori de lemne, cu marfa stivuit? în sferturi, ori cu ?i?? ?i bârne pentru case. „Butarii" î?i aveau rânduit col?ul lor cu vase din doag?, iar „delenii", alt col?, cu vase pline de licoarea podgoriilor ?i a livezilor de pruni. Deodat?, tata îmi adun? privirile ce-mi r?t?ceau peste viermuiala bâlciului:
- Uite-l pe Iorga!
Un om înalt, cu p?l?rie imens? ?i barb? de mitropolit, c?uta, oprindu-se printre lemnari, trei stâlpi de stejar pentru pridvorul casei. Cum i se p?rea ceva potrivit, dulgherul care-l înso?ea îl împiedica cu înd?r?tnicie:
- Ne trebuie stejar uscat vreme de câ?iva ani la ad?post. Altfel crap?!
- Am eu asemenea stâlpi! spuse tata.
- Bine, negustorule, unde-s?
- Vi-i trimit mâine acas?!
- Mâine-s la Bucure?ti. Poimâine!
A doua zi au fost du?i la V?leni ?i trânti?i în curte.
- Ce-s stâlpii ??tia? întreab? oarecum înciudat? coana Catinca Iorga.
- I-a cump?rat ieri de la târg Domnul Iorga! min?ii eu, a?a cum fusesem înv??at.
- Domnul Iorga, Domnul Iorga!... psalmodie nemul?umit? dumneaei.
- Cât trebuie s? v? dau?
- Sunt pl?ti?i, doamn?!

Am observat uimire pe figura-i distins?. Era bucuroas? c?, de?i i se înc?lcaser? atribu?iile gospod?re?ti, soldate uneori cu boroboa?e, când ilustrul ei so? avea asemenea ini?iative, de data aceasta f?cuse o treab? bun?. Priveam îndelung cl?direa veche, în cel mai pur stil românesc, despre care auzisem c?, drept r?zbunare, nem?ii o transformaser?, în timpul r?zboiului, în cârn???rie ?i grajd, barbarie care l?sase urme ce se cereau ?terse. Câteodat?, întâmpl?ri din via?a oamenilor cad prad? unor coinciden?e atât de bizare, încât par ticluite de un hazard, dispus s? amuze. O asemenea întâmplare avea s? se petreac? sub acoperi?ul casei noastre din apropierea V?lenilor de Munte, prin anul 1924"[2].

Cu Istoria mori de foame!

Pe malul drept al Teleajenului, în mijlocul unui parc de stejari seculari, parte din fostul domeniu Plopeni al lui Friederich Bosell, cel cu celebra sal? de baluri, concerte ?i teatru de pe Podul Mogo?oaiei a veacului trecut, î?i ridicase o vil? academicianul Gheorghe Bal?, membru pasionat al Comisiei Monumentelor Istorice ?i apropiat colaborator al lui Iorga, cu care scrisese, în colaborare, Histoire de l?Art Roumaine, ap?rut? la Paris cu doi ani mai înainte. Pe cel?lalt mal se z?rea mân?stirea Zamfira, necropola familiei Iorga. Prim?vara fusese ploioas?. Apele n?valnice ale Teleajenului rupseser? podul de lemn, ridicat în prip?, la retragerea din 1916 a o?tirii noastre spre Moldova. Acum se trecea prin vad ca în vremurile de demult. La fel trecuse ?i ma?ina lui Bal?, aducându-l pe Iorga de la V?lenii de Munte, într-o s?rb?toare, ca invitat în tihna vilei de pe malul gârlei.

Plecat din Sinaia spre Bucure?ti, primul-ministru Ionel Br?tianu se ab?tuse din drum s?-i fac? o surpriz? cumnatului s?u Gheorghe Bal?, unde avu ?i el surpriza s?-l întâlneasc? pe Iorga, temutul adversar al liberalilor în dezbaterile parlamentare. Cum Camera Deputa?ilor nu se mutase în Dealul Patriarhiei, amândoi s-au bucurat de un „armisti?iu" nea?teptat, în r?coarea imensului parc. Ba, primul-ministru a fost încântat s?-?i conduc? „du?manul" la V?lenii de Munte, urmând s?-?i continue apoi drumul spre Capital?, cât mai grabnic, fiindc? dinspre Cica? ?i Muntele Ro?u se buluceau nori, iar ?oseaua Ploie?ti-Bucure?ti r?m?sese acela?i drum pr?fuit ca-n vremea când îl croise vod? Bibescu, sau, în caz de ploaie, o albie de noroi. Teleajenul î?i anticipa viiturile c-un vuiet care înfiora luncile, chemându-ne pe malurile lui, în care se zb?tea cu furie oarb?. Noi, copiii, priveam ului?i rostogolirea s?lbatic? a apelor ?i cu incon?tien?a unei naive cruzimi, f?ceam haz, încercând s? tragem cu pr?jina câte-un cote? furat cine ?tie de unde, în care, uneori, mai auzeam cârâind vreo or?tanie, sc?pat? ca prin minune, ori ca atunci când o ?atr? de rudari, aciuat?-n lunc?, pescuise un porc înecat, savurându-l lâng? vetrele încinse. În acea zi, îns?, Teleajenul adunase aproape tot copiletul satului la un spectacol neobi?nuit: prinsese în chingile lui de ap?, nisip ?i n?mol un automobil. Amenin?area ploii m? sechestrase în cas? prin voin?a autoritar? a mamei. Fierbeam. Atunci se auzir? b?t?i la u?? ?i mo? Constandin Parmac, vecinul nostru cel mai apropiat intr? gr?bit, adresându-se tatii:
- Coane Grigore, a r?mas?r? ni?te boieri cu otomobila-n Teleajen. N-am putut s-o urnesc c-o singur? pereche de boi. D?-mi-i ?i pe-ai dumitale!
- Ia-i, Constandine! Vezi c? am ?i-o tânjeal? zdrav?n? lâng? iesle!
Am ?â?nit pe lâng? b?trân ?i-ntr-un suflet eram pe malul apei. Ma?ina se împotmolise la vreo dou?zeci-treizeci de metri de ??rm. Apa b?tea îns? aici într-un cot, învârtejindu-se, încât n-a fost u?or s? fie tras? la mal „otomobila" lui mo? Constandin.
Primul care a pus piciorul pe p?mânt era un b?rbat înalt, b?rbos ?i foarte agitat. L-am recunoscut uluit pe Iorga. Al doilea, mai scund, purta „?ilindru" ?i redinglot?, cum am v?zut îmbr?ca?i mini?trii, în pozele de prin „Universul". În umbra s?lciilor de pe mal nu mi se p?rea mai b?trân decât Iorga, dar, când ?i-a scos jobenul s?-?i tamponeze fruntea cu batista, i-am z?rit p?rul alb.
Ridicând capota ma?inii, ?oferul ?i-a pus mâinile-n cap:
- Domnul prim-ministru, - se adres? el boierului cu ?ilindru -, a intrat atâta ap?, n?mol ?i nisip la motor, c?-mi trebuie ceasuri întregi ca s?-l cur??!
A?a m-am dumirit c? necunoscutul era Ionel Br?tianu.
- Profesore, s? ne întoarcem la cumnatul meu!

Iorga încuviin?? din cap. Parc?-i pierise glasul. Cine ?tie câte treburi era silit s? lase în p?r?sire! Ce mald?re de c?r?i necitite, ce manuscrise a?teptau punctul final pe masa de lucru!
- V? duc eu pe o scurt?tur?, Domnule Iorga! spusei cu îndr?zneal?, ie?ind în fa??.
- Ajungem mai repede, c? se apropie ploaia!
- Da? de unde m? cuno?ti tu, b?iete? întreab? Profesorul.
- Am fost la Universitatea dumneavoastr? din V?leni, când a?i vorbit despre r?zboiul de reîntregire, apoi la lec?iile domnilor profesori Bogdan ?i Lupa?!
- Î?i place istoria?
- Da! Vreau s? m? fac ?i eu istoric!
- Cu istoria o s? mori de foame, b?iete! replic? scurt prim-ministrul, amuzat, probabil, de hot?rârea pe care o manifestasem, dar, în acela?i timp, s?-l ?i provoace pe ilustrul savant.
- Desigur, nu-i o profesie b?noas?. Dac? vrei s? tr?ie?ti bine, când vei fi mare s? te înscrii la Partidul Liberal. O s? m?nânci numai cozonac!

Ca ?i cum ar fi vrut s?-l contrazic?, în clipa aceea un fulger lumin? ascunzi?urile luncii, iar când tr?znetul zgudui v?zduhul, ploaia se rev?rs? tumultuos, de parc? cerul s-ar fi r?sturnat subit peste lume. Mai sprinten decât mi-a? fi imaginat, Iorga alerga cu pasul s?u uria? în urma mea, pe sub râpa spre care m? îndreptam. Prim-ministrul gâfâia. Am ajuns curând la porti?a dinspre lunc?, dar curtea noastr? era lung?, iar casa departe, în cel?lalt cap?t. Am poposit o clip? sub strea?ina grajdului, apoi am împins u?a, fiindc? vântul se înc?p??âna s? bat? spre noi, udându-ne cumplit. Dou? vaci rumegau lini?tit, m?surându-ne cu ochii lor blânzi.
- Uite ce priviri bovine au, domnule Br?tianu! Parc?-i Iuca în parlament, când i-am cerut invalidarea alegerilor din Vla?ca!
?eful liberalilor râdea. Se vede c? era de acord, de?i Iuca apar?inea partidului s?u, dup? cum am aflat. Atunci a intrat tata, cu dou? umbrele. Ne z?riser? pe fereastr?.

Ne-a întâmpinat mama în prag. Olteanc? îndr?znea?? ?i iute, care nu se pierdea cu firea nici în fa?a unor asemenea simandicoase figuri, dup? ce m? trimise la buc?t?rie s? m? schimb, le vorbi musafirilor ca unor oaspe?i obi?nui?i:
- V?d c? sunte?i uzi pân? la piele ?i o s? v? îmboln?vi?i. Trebuie s? v? schimba?i, pân? v? usuc hainele!
Glasul sunase ca o porunc? f?r? replic?.
Dup? vreo zece minute, prim-ministrul a intrat în sufragerie în hainele albe de dril, pe care tata le purtase la târgul de la V?lenii de Munte, nu cu mult înainte. I se potriveau. Numai gulerul c?m??ii era prea strâmt, r?mânând desf?cut ?i f?r? cravat?. Când ap?ru, îns?, Iorga, în odaie se dezl?n?uir? hohote de râs ale ?efului liberal. Era îmbr?cat într-un capot de molton al mamei, pus peste ni?te haine de iarn? ?i tot tremura de frig. Mânecile abia-i treceau peste cot, iar pantalonii tatei poposeau numai la o palm? sub genunchi ca un fel de „pecheur".
- Regret, domnule Iorga, c? n-am un aparat de fotografiat. Pentru un afi? electoral, imaginea de acum ar constitui cea mai teribil? propagand? anti-iorghist?!

N-am apucat s? aud replica, fiindc?, v?zându-ne c? tragem cu urechea prin u?a întredeschis?, mama ne-a alungat:
- Nu v? e ru?ine, diavolilor, s? asculta?i pe la u?i?
Râsetele din?untru m? atr?geau ca un magnet irezistibil. Nu se cuvenea, dar am deschis din nou u?a, cât s? privesc ?i s? ascult. Era o ocazie unic?, pentru o scen? unic?.
?eful guvernului a mâncat cu poft? din puiul fript oltene?te, în ?est de aram? ?i-a l?udat vinul.
- De unde-l ai? E excelent!
- De la cumnatul dvs... Eu am plantat viile de la Buftea ale prin?ului ?tirbei!
- Ce soi ai?
- Soi r?u, dac?-i vorba de ?tirbei! replic? Iorga ?i râsetele continuar? cu în?ep?turi ?i de o parte ?i de alta. Savantul a preferat m?m?ligu?? cu brânz? ?i smântân?, apoi a cerut un ceai de tei, fiindc? tot îi era frig ?i se temea de r?ceal?.
- Se vede c? a?i r?mas cu gustul lui din timpul r?zboiului, de la Ia?i, Domnule Profesor! observ? tata.
- Ei, da, f?cea minuni!
- Mai ales pe viforni??, când umbla?i dup? cerneal? de ziar!
- De unde ?tii? Ia stai! Nu cumva?... Ochii dumitale de gâscan (tata avea ochii alba?tri, b?tând în verde) îmi spun ceva!
- V? spun c? atunci, într-o noapte pe viforni?? cumplit?, îl c?uta?i pe Suru ?i l-a?i g?sit în od?i?a mea...
- Da, da! Dumneata ai g?sit boiangioaica aceea! Totu?i, te-am mai v?zut undeva! Acum de curând. ?in minte ochii dumitale.
- În târg, la V?leni!
- E?ti p?c?tosul acela, care mi-a vândut stâlpii de pridvor, min?indu-mi nevasta c? i-am pl?tit, ca s? m? ia la rost de unde am avut banii!
Râsetele au zguduit iar??i înc?perea.
- Cât v? datoreaz? neamul acesta al nostru, minciuna mea am rupt-o din recuno?tin?a pe care el a uitat-o fa?? de Dumneavoastr?. Am cinci copii ?i vreau s? ?tie c? am pus ?i eu un stâlp la casa Profesorului Iorga!

Cât p?rea de tare, savantul era de o mare sensibilitate. L-a b?tut pe tata pe um?r, lini?tindu-?i înduio?area:
- Î?i mul?umesc, ochi de gâscan!
Scena a fost întrerupt? de glasul prim-ministrului:
- Unde-i b?trânul care ne-a scos din Teleajen? Nici nu i-am mul?umit!
L-am adus pe mo? Constandin, cu opincile ?i sumanul mustind de apa spre care mama privea cu strângere de inim? cum i se scurgea pe covor.
- Î?i mul?umesc, mo?ule! Ne-ai sc?pat de la mare necaz! îi spuse Br?tianu, întinzându-i câteva hârtii nou-nou?e de câte dou?zeci de lei, spre uluiala b?trânului.
- Nu se c?dea, boierule, s? v? las în mijlocul puhoiului, c? de când a venit?r? liberalii ??tia la putere, nici poduri nu mai avem!
Tata f?cea fe?e-fe?e, în vreme ce Iorga se scutura de râs.
- Domnule Br?tianu, vox populi, vox Dei! Observa?ia b?trânului face cât zece interpel?ri în parlament asupra guvernului liberal!...
În timp ce vorbea, savantul se tot scotocea prin buzunare s?-i dea ceva lui mo? Constandin. C?uta îns? în zadar, fiindc? n-avea o l?scaie.
- Iar m-a l?sat Catinca f?r? un ban! A?a se întâmpl? ori de câte ori îmi schimb? hainele!
- Nu v? fie cu sup?rare! M-a cinstit boierul. Te-i ruga pentru p?catele mele, sfin?ia-ta! r?spunse mo? Constandin, care, v?zându-l cu barb? ?i îmbr?cat în negru, îl luase drept un pop? f?r? anteriu, a?a cum începuser? s? umble de la o vreme, pe la ora?, fe?ele biserice?ti.

Întâmplarea n-a r?mas f?r? urm?ri. În toamna aceea, uneori, când îl întâlnea pe savant pe culoarele Camerei ori Senatului, prim-ministrul i se adresa cu titulatura „Sfin?ia-ta!" spre hazul parlamentarilor. Iorga nu era îns? omul care s? r?mân? dator. Ridicându-se împotriva unui proiect liberal privind impozitul agricol, care afecta pe ??rani, Iorga î?i începu discursul la tribuna Camerei:
- Domnule prim-ministru! Mi te adresezi mereu cu „Sfin?ia-ta!", fiindc? dumneavoastr? liberalii nu ave?i nimic sfânt în tot ceea ce face?i!... Mi-a relatat întâmplarea b?trânul H. Stahl, pe atunci stenograf al Camerei Deputa?ilor, care a primit dispozi?ie s? omit? introducerea discursului din Dezbaterile parlamentare, ce urmau s? fie publicate în „Monitorul Oficial.
S-o fi gândit, oare, bietul mo? Constandin, c? nevinovata lui confuzie va ajunge un t?ios argument politic în parlamentul ??rii, mânuit de fenomenalul N. Iorga?...[3].

Desp?r?irea de mam?

„?i, totu?i, cât? sensibilitate t?inuia sufletul acestui titan! El, care tr?ise intens durerea unui neam întreg în clipe grele ale crudei sale istorii, mi-a ap?rut ca un pisc cutremurat, în aprilie 1934, la mân?stirea Zamfira, când, în paji?tea din jurul bisericii, cobora în mormânt sicriul mamei sale, Zulnia Iorga. Pân? ?i acest zguduitor moment din via?a oric?rui muritor îl tr?ia în propor?ii homerice"[4].

-------------------------------------------------
[1] Scrisoare din 24 ianuarie 1987, Fond Pr. Al. St?nciulescu-Bârda, vol. LXXVIII, doc. 8.838, 13 file.
[2] Ibid.
[3] Ibid..
[4] Ibid.

footer