Revista Art-emis
Generalul Eremia Grigorescu - simbol al vitejiei românilor PDF Imprimare Email
General mr. (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan   
Duminică, 29 Octombrie 2017 16:32

General Eremia GrigorescuRăzboiul, definit de teoreticianul german Clausevitz ca o „continuare a politicii cu alte mijloace", este una din marile grozăvii ale omenirii, care au produs perturbări și mutații esențiale în evoluția societății și, cu atât mai grav, victime umane și pagube materiale incomensurabile. Prima conflagrație mondială (1914-1919), prin amploarea și consecințele sale, a rămas adânc încrustată în memoria omenirii. Perioada celor cinci ani de război, care a prilejuit desfășurarea unor ample acțiuni militare pe spații terestre, maritime și aeriene imense, precum și angajarea unor resurse materiale și umane deosebite, a avut ca efect profunde transformări în viața economică și socială, în ordinea și ierarhia internațională[1].

România, ca parte beligerantă începând cu 4 august 1916, a fost pe rând câștigătoare (pentru puțină vreme), dar și victimă (cu toate grozăviile specifice acestei situații) în perioada 23 noiembrie 1916-11 noiembrie 1918, când a cunoscut regimul opresiv al ocupației Puterilor Centrale. Așa cum afirmă Constantin Kirițescu, „România a avut marele ei război. Prinsă în vârtejul de foc al războiului mondial, ea l-a cunoscut pe toate fețele, a trecut prin toate încercările. A trăit puține clipe de entuziasm și multe zile de deznădejde. A câștigat izbânzi glorioase și a suferit înfrângeri dureroase. A fost umilită și a triumfat. A coborât povârnișurile prăpăstioase ale catastrofei, dar s-a înălțat la sfârșit pe culmile izbânzii"[2].

În timpul acestui război, s-au evidențiat pe câmpul de luptă numeroase personalități militare care, prin faptele lor de arme, au contribuit decisiv la gloria și onoarea armatei române și, implicit, a României în cadrul celor 33 de state participante la război. Una dintre figurile luminoase, care au înscris pagini de nepieritoare glorie în istoria neamului românesc, a fost generalul Eremia Grigorescu. Născut la 28 noiembrie 1863 în comuna Bujoru (jud. Galați), într-o familie de învățători, a urmat cursurile școlii primare și ale celei gimnaziale la Galați, iar liceul la Iași, evidențiindu-se pe timpul școlii prin înclinația deosebită pentru matematică și istorie.

După liceu, a optat pentru cariera militară, pe care a început-o la Școala de ofițeri și la Școala de aplicație din București între anii 1882-1886. Ulterior, timp de doi ani (1886-1888) a îndeplinit funcția de atașat pe lângă Centrul de instrucție al artileriei franceze din Paris unde s-a remarcat printr-o „înaltă pregătire profesională, printr-un dezvoltat simț al datoriei și prin remarcabile calități organizatorice"[3]. După acest stagiu de doi ani, a început cercetarea științifică, efort în urma căruia i-au fost publicate două cărți de specialitate: Calculul probabilităților cu aplicare la gurile de foc și Studiul ballistic al armei Mannlicher model 1893, contribuind astfel la îmbogățirea fondului de carte cu specific militar.

A ocupat diverse funcții la eșaloane și structuri militare diferite, și anume: profesor și director al Școlii de artilerie, geniu și marină, director al Pulberăriei statului, director al artileriei și director al personalului în Ministerul de Război, comandant de divizie, reprezentant al armatei române în calitate de observator la marile manevre ale unor state europene[4]. A parcurs toate gradele militare până la cel de general, care i-a fost acordat în anul 1915, când a și primit comanda Diviziei 15 Infanterie, cu care, în preajma intrării României în război, se găsea în zona Periș, în rezerva Marelui Cartier General. În fruntea acestei divizii a participat la luptele din Dobrogea, în anul 1916, unde faptele sale de arme au fost memorabile, motiv pentru care Divizia 15 Infanterie și-a căpătat renumele de „divizia de fier", iar comandantul ei a fost primul general român decorat cu ordinul „Mihai Viteazul" clasa a III-a[5].

Și pentru că inamicul își propusese să pătrundă în Moldova, generalul Grigorescu a primit ordin să apere Valea Oituzului unde avea ca inamic cinci divizii conduse de generalul Schmettov. La 9 octombrie 1916, comandantul Armatei de Nord, generalul Constantin Prezan, i-a arătat lui Grigorescu implicațiile deosebit de grave ale unei eventuale retrageri în această zonă. Eremia Grigorescu i-a dat un răspuns care a devenit un adevărat crez al armatei române: „Cunosc situația, domnule general. Pe aici inamicul nu va trece"[6]. Și, într-adevăr, între 11-27 octombrie 1916, Divizia 15 Infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, și-a făcut cu prisosință datoria, soldații luptând cu o îndârjire greu de descris în cuvinte și respingând atacurile inamicului, îndârjire inoculată în inimile lor de către însuși comandantul diviziei. Confirmă acest fapt următorul aspect din timpul bătăliei: un colonel șovăia să intre într-o luptă inegală. Grigorescu îl admonestează cu cuvintele „Colonele, mă voi pune eu în capul regimentului și voi intra în foc, iar d-tale îți voi aplica articolul din lege care glăsuiește să te împușc. Alege !" Evident, colonelul a ales calea luptei[7].

Faptele de vitejie ale generalului Eremia Grigorescu au fost apreciate de generalul Constantin Prezan, care, reliefând contribuția lui Grigorescu la obținerea victoriei de la Oituz, scria: „Generalul Eremia Grigorescu, comandantul Diviziei 15 Infanterie, de când a intrat sub comanda Armatei de Nord, s-a distins susținând zilnic lupte îndârjite în valea Oituzului. Prin dispozițiuni judicioase date în ordinele de operațiuni, prin energia și curajul personal a indus ofițerilor și trupei de sub comanda sa o desăvârșită încredere în victorie, punându-i astfel în măsură de a susține dese și impetuoase atacuri și contraatacuri cu rezultate strălucite în contra unui inamic mult superior ca număr"[8]. După retragerea armatei române în Moldova, în urma ocupării României de către Puterile Centrale, Eremia Grigorescu a primit pentru scurtă vreme comanda Armatei de Nord (din care mai rămăseseră doar trei mari unități), care, la rândul ei, a fost trecută, la sfârșitul lunii decembrie 1916, în subordinea Armatei a II-a comandată de generalul Alexandru Averescu, sub numele de Grupul Oituz-Vrancea.

În fruntea acestui grup, generalul Grigorescu a reușit să respingă încă o dată atacurile inamicului în perioada 22 decembrie 1916-18 ianuarie 1917, generalul făcând din nou dovada unor calități deosebite și reale însușiri de vitejie în încleștarea cu inamicul. În ianuarie 1917, generalul Grigorescu a fost numit comandantul Corpului IV Armată, nou creat în procesul de reorganizare a armatei desfășurat în Moldova în primele șase luni ale anului 1917. După începerea bătăliei de la Mărășești în noaptea de 5/6 august 1917 (generalul Grigorescu fusese numit la 29 iunie comandantul Corpului VI Armată, în subordinea Armatei a I-a comandată de generalul Constantin Cristescu), generalul Grigorescu a trecut la apărare, manifestând același curaj și aceeași dârzenie ca și în precedentele bătălii, trăsături pe care le-a transmis și subordonaților săi. Apreciind că nu putea rezista ofensivei inamicului, generalul Cristescu i-a propus generalului Constantin Prezan (fusese numit, între timp, șef al Marelui Cartier General), la 11 august, să retragă armata la nord de Trotuș. Prezan i-a cerut părerea și lui Grigorescu, al cărui răspuns este fără echivoc privind voința sa de neclintit de a-și apăra țara până la ultima picătură de sânge: „După șase zile de luptă, inamicul, dacă nu-i mai obosit ca mine este tot atât de obosit și mai uzat decât mine. Trebuie să rezistăm cu orice preț pe frontul pe care ne găsim. A ne retrage înseamnă a ceda și restul Moldovei, a pierde toată artileria grea și o mare parte din restul artileriei noastre. De aceea, cu tot pesimismul unora, voi ține frontul cu forțele actuale și cu cele ce vor sosi în zonă[9]".

Apreciind poziția generalului Grigorescu, în ziua de 12 august, Marele Cartier General l-a numit în funcția de commandant al Armatei a I-a, instituindu-se, în aceeași zi, un comandament unic sub conducerea generalului Ragoza, structură militară ce cuprindea Armata I și Armata a IV-a rusă[10]. Din cauza succeselor obținute de trupele germane, aflate în ofensivă, generalul Ragoza a ordonat retragerea la 6 km în spatele Mărășeștilor. Generalul Grigorescu n-a fost de accord cu acest ordin și i-a cerut permisiunea generalului Prezan să continue apărarea pe frontul pe care se găseau trupele române și ruse, opinie pe care a împărtășit-o și generalul Scerbacev, comandantul adjunct al trupelor ruso-române de pe frontul din Moldova (comandantul suprem era regele Ferdinand)[11]. În acest context, generalul Eremia Grigorescu a fost numit șef al comandamentului unic în locul generalului Ragoza.

În final, rezistența exemplară a românilor sub comanda generalului Grigorescu și-a spus cuvântul, pentru că pe 21 august 1917, bătălia de la Mărășești a luat sfârșit, această bătălie reprezentând cea mai importantă acțiune militară executată de armata română în campania anului 1917 și una dintre cele mai strălucite victorii din istoria luptelor pentru independența țării. Despre această bătălie, Mihail Sadoveanu scria: „După două săptămâni, inamicul s-a oprit. Și-a lăsat brațele în jos și bărbia în piept a descurajare. Gâfâind, s-a tras ca o fiară în cotlon ca să-și lingă rănile. Mareșalul von Mackensen a privit cu îndoială și cu tristețe harta, și-a închis ochii gândindu-se la hecatombele pe care le-a înălțat pe Siret. Zece până la douăsprezece divizii germane s-au topit în această bătălie[12]".

În ziarul lui, „Neamul românesc", Nicolae Iorga scria: „Din întâia zi de mobilizare până azi, generalul Grigorescu n-a cunoscut repaosul, liniștea sufletească; el n-a avut ca mângâiere decât concertul ghiulelelor și freamătul oștilor și al armatelor. Deciziunile lui sănătoase și pline de tact au dat naștere la cuvintele istorice « pe aici nu se trece! ». Încrederea ce soldații și ofițerii au într-însul a făcut să se zică despre el că e ostașul victoriilor și că acolo unde comandă el nu se poate să nu învingem"[13].

Generalul Eremia Grigorescu a avut fericirea să vadă împlinit visul de unire a românilor la 1 Decembrie 1918, dar n-a apucat să se bucure prea mult de efectele lui, întrucât la 21 iunie 1919 a încetat din viață la doar 56 de ani, fiind înmormântat, așa cum ceruse pe patul de suferință, în mijlocul acelor soldați care au durat, cu prețul vieții lor, o pagină nepieritoare în istoria poporului român. Își doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărășești.

------------------------------------------------
[1] Vicențiu Cojan, Primul război mondial-repere de cronologie militară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p.5.
[2] Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol.I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p.23.
[3] Ioan Scurtu, Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi, Editura Albatros, București, 1978, p.116.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p.117.
[6] Constantin Kirițescu, op.cit., p.403-409.
[7] Ioan Scurtu, op.cit., p.119.
[8] Ibidem, p.121.
[9] Ibidem, p.125.
[10] Colectiv de autori, Istoria militară a poporului român, Editura Militară, București, 1988, p. 593-594.
[11] Ibidem, p.596.
[12] Ioan Scurtu, op.cit., p.128.
[13] Ibidem, p.130.

footer