Revista Art-emis
Steaua maestrului Ion Ungureanu (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Mătcaş, Chişinău   
Duminică, 16 Iulie 2017 20:09

Ion UngureanuIon Ungureanu (n. 02.08.1935, Opaci-Căușeni, actualmente Republica Moldova - d. 28.01.2017, București).

Ministrul Ungureanu ne-a adus acasă un muzeu de istorie cu adevărat românească, iar în faţa lui ne-a înveşnicit în bronz Lupoaica de pe Capitoliu cu cei doi gemeni, Romulus şi Remus, întemeietorii Romei, precum şi demnitatea şi mândria dăltuite în bronzul istoriei de către apostolul veşniciei neamului românesc Mihai Eminescu: „Noi de la Roma venim. Din Dacia Traiană".

Chiar dacă azi unii pretinşi patrioți de pe malurile Bâcului sau ale Dâmboviţei încearcă să minimalizeze, bagatelizând-o, semnificaţia podurilor de flori şi de suflet dintre cele două maluri ale Prutului într-o perioadă când încă mai exista U.R.S.S. şi cordonul de sârmă ghimpată, noi, cei cu suflet, simţire şi gândire românească, nu uităm euforia, dar şi disperarea cu care se aruncaseră românii de o parte şi de alta în blestematele ape reci ale râului despărţirii noastre, de teama că nu vor reuşi să mai treacă pe celălalt mal pe podul străjuit de grănicerii sovietici pentru a se îmbrăţişa, frate cu frate, şi a-şi exprima bucuria că încă n-au murit, că încă mai sunt în viaţă, că încă mai speră să smulgă, odată şi pentru totdeauna, afurisita sârmă ghimpată care-i desparte şi li se înfige în suflet. Nu uităm că la constituirea acestor punţi se află artizanii sfântului şi măreţului ideal de unire-n cuget şi-n simţiri, basarabeanul Ion Ungureanu din partea stângă şi basarabeanul Victor Crăciun - din partea dreaptă a Prutului.

Prin fondarea bibliotecii româneşti „Onisifor Ghibu" (azi - „Onisifor şi Octavian Ghibu") şi amplasarea ei în sediul fostului Palat „Prietenie" (azi - Palatul Republicii) din Chişinău, alături de teatrul „Eugène Ionesco", cu toată reticenţa voalată iniţial şi chiar ostilitatea făţişă de mai târziu din partea conducerii republicii, pornită să izgonească o bibliotecă românească şi un teatru românesc, ce le stă ca un ghimpe în ochi, din incinta unui templu pe care şi-l atribuie; prin faptul că ministrul Ion Ungureanu împreună cu primăria oraşului Chişinău au pus piatra de temelie a unor biblioteci de carte românească de mai târziu precum „Transilvania", „Alba-Iulia", „Târgovişte", „Ovidius", „Maramureş", „Târgu-Mureş" etc., cartea românescă vine, în sfârșit, în toată plinătatea ei la cititorul basarabean dornic de o gură de aer nepoluat, original, național.

Monumentul-stelă înălţat în memoria iluştrilor cărturari ardeleni şi mari luptători pentru unirea și reunirea Basarabiei cu Patria-mamă Onisifor şi Octavian Ghibu este de asemenea o materializare întârziată a ideii lui Ion Ungureanu. Este şi un ultim omagiu adus de românul basarabean Ion Ungureanu românului ardelean Onisifor Ghibu şi feciorului acestuia, Octavian Ghibu, pe care l-a cunoscut personal, l-a consultat în cele mai acute şi spinoase probleme de readucere acasă a elementului românesc pierdut, l-a venerat cu dragoste de fiu până la trecerea acestuia din urmă în împărăţia lui Dumnezeu.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu", renovat şi renăscut din paragină ca pasărea Phoenix din cenușă, teatrele "Eugène Ionesco", "Alexei Mateevici" sunt de asemenea monumente şi mărturii vii ale eforturilor pentru revigorarea spiritului naţional, depuse de domnul ministru Ion Ungureanu. Pe perioada ministeriatului şi prin contribuţia directă a dlui Ungureanu a fost adus de la Paris pentru prima oară pe pământ basarabean, în fața însetaților de muzică și simțire românească spectatori chișinăuieni, renumitul naist de talie internațională Gheorghe Zamfir, (cu sprijinul subsemnatului) a luat fiinţă Facultatea de Teologie, biblioteca facultăţii a fost completată cu literatură de specialitate prin donaţiile Patriarhiei şi mitropoliilor din România, s-au pus temeliile unor noi biserici, au fost trimişi la studii în România, la seminare şi facultăţi de teologie, zeci de tineri recomandaţi de feţe bisericeşti din republică. Au fost stabilite şi sprijinite colaborările dintre bibliotecile, teatrele, muzeele, instituţiile duhovniceşti din cele două state româneşti. Este pentru prima dată când au fost puse bazele reale ale unei colaborări la organizarea unor manifestări culturale comune: reciclare obligatorie a regizorilor din Chișinău la instituțiile de profil din Țară, montare de spectacole cu participarea unor regizori de pe ambele maluri de Prut, premiere, festivaluri, recitaluri, concursuri cu prezenţa participanţilor din ambele state etc.

„Să facem cât putem, ba chiar mai mult decât putem, şi cât mai repede unirea spirituală. Să facem unirea prin cultură, simţire şi cuget, era în perioada 1990-1994, ca la 1859, crezul ministrului moldovean Ion Ungureanu și al camarazilor săi de luptă. Cealaltă mare unire se va produce de la sine". Şi Ion Ungureanu a făcut cât a putut. Ba chiar şi mai mult. Mărturie ne stă dârzenia cu care se opune vitregiilor vremurilor post-renaştere opera ministrului Ungureanu: Teatrul Naţional „Mihai Eminescu", teatrul „Eugène Ionesco", Teatrul „Alexei Mateevici", Biblioteca „Onisifor şi Octavian Ghibu", bibliotecile româneşti din capitală şi din alte centre, mitropolia Basarabiei, legalizată, Lupoaica, monumentul renovat și amplasat la locul inițial al lui Ştefan cel Mare și Sfânt din capitală, Aleea Extinsă a Clasicilor din Grădina Publică din Chișinău, monumentele marelui voievod și ale altor personalități din istoria și cultura națională din centrele raionale, copiii din Piaţa Marii Adunări Naţionale, care au ieşit cu miile să apere, cu nevinovăţia sufletelor lor candide, adevărul de care le-au fost privaţi părinţii: limba română, cartea românească, istoria românilor, biserica neamului basarabean. Care și astăzi sunt nevoiți să-și apere identitatea de români și dreptul la istorie românească în fața dodonilor și altor herostrați ai neamului.

Unirea cea mare nu s-a produs. Nici unirea cea mică n-a prins rădăcini durabile peste tot. A venit revanşa din 1994 a militanţilor pentru cauza lui Lenin şi pentru huzurul lor de slugoi fideli ai imperiului de carton. După care vor urma "domniile" de pomină ale lui Voronin, Dodon... Ion Ungureanu a fost primul în istorie, ministru cu legitimaţie de... şomer (semnatarul acestor rânduri, de asemenea scos din pâine din cauza „românizării învățământului și a tinerelor generații de moldoveni" și căruia i s-a îngrădit dreptul la profesie, nu a avut curajul să se... legitimeze). Negăsindu-şi un loc de muncă în republică, în 1995 este nevoit să se autoexileze din nou. De astă dată, ca o replică dată „moldoveniştilor fundamentalişti primitivi", în propria ţară, România. Este angajat la Fundaţia Culturală Română ca vicepreşedinte. Acesta este terenul în care s-au manifestat din plin capacităţile organizatorice, manageriale şi de mare român ale maestrului. Cred că nu există asociaţie, organizaţie, redacţie, cenaclu, grup coral, şcoală de pictură, artă, muzică, director de editură, personalitate de creaţie etc. din Basarabia şi de pretutindeni, care să nu fi beneficiat de audienţa, bunăvoinţa, sfatul şi susţinerea maestrului. Cabinetul dlui ministru moldovean Ungureanu parcă ar fi fost statul-major al românilor de gândire şi de simţire românească de pretutindeni.
- Sărbătorirea zilelor Basarabiei; sprijinul financiar al publicaţiilor de limbă română din Basarabia şi Bucovina („Limba Română", „Destin românesc", „Alfa şi omega", „Cugetul", „Luminătorul", „Contrafort", „Literatura şi Arta", „Semn", „Sud-Est", „Clipa siderală", „Atelier", „Glasul Bucovinei" etc.);
- donaţie de literatură pentru bibliotecile din Republica Moldova şi din alte comunităţi de români; editarea unor cărţi ale autorilor basarabeni;
- achiziţionare şi donare de material audio-vizual (casete, filme);
- organizarea unor cursuri de perfecţionare de limba română, precum şi de cultură şi civilizaţie românească pentru profesorii de limba română, ziariştii din comunităţile româneşti din afara graniţelor; lansări de carte, festivităţi de premiere; organizare de simpozioane internaţionale, festivaluri comune; expoziţii de pictură, fotografie artistică; ateliere de lucru, seminare; seri de creaţie de autor; concerte de creaţie ale copiilor talentaţi etc. - toate acestea şi multe altele s-au desfășurat din grija domnului Ungureanu.

Domnia sa era omniprezent la acţiunile organizate de propria instituţie, dar şi la manifestările culturale, artistice, comemorative din capitală şi din ţară, a depus atâta suflet şi pasiune în tot ce înfăptuia încât a ars ca o stea din galactică. Iată, bunăoară, ce-i scria în 1995 proaspătul vicepreşedinte al Fundaţiei domnului ministru al culturii şi cultelor din România, căruia îi solicita sprijin într-o problemă ardentă: „Eu ard ca pe o tigaie încinsă. Ajutor! Bătălia pentru limbă (limba română din Basarabia - n.n.) trebuie câştigată, înfrângerea este exclusă!". Indiferenţa unor funcţionari din birocraţia românească îl indignează la culme, facându-l să i se adreseze în septembrie 1995 preşedintelui Camerei Deputaţilor: „Vă adresez, disperat, Nota alăturată, care a fost întocmită încă în luna mai, a bătut multe praguri, dar, din păcate, fără nici un rezultat". L-am văzut în repetate rânduri cum se zbătea pentru soluţionarea problemelor în audienţă la domnul preşedinte al României, Ia domnul ministru al culturii, la domnul preşedinte al Fundaţiei Culturale.

Prezent la premierele şi festivalurile de teatru şi de film din Țară, făcând parte, adeseori, din componenţa juriului, pronunţându-se competent, profesionist, asupra mesajului ideatic şi a măiestriei actoriceşti. A fost şi a rămas un bun prieten cu confraţii săi de meserie din ţară: Ion Caramitru, Adriana Trandafir, Mircea Albulescu, Dida Drăgan, Tatiana Popa, regretaţii Marin Sorescu şi Nicoleta Toia. Nu există manifestare cu caracter patriotic naţional la care maestrul să nu fi participat şi nu-și fi spus răspicat cuvântul. Nu există apeluri, adrese, adeziuni în apărarea cauzei naţionale sub care să nu aflăm şi numele Domniei sale. Nu există interviu, discurs sau intervenţie din partea maestrului - zeci, ba chiar sute, toate fulminante prin arhitectonica lor, prin patosul cu care sunt rostite, prin verva şi spiritul lor polemist, prin logica argumentelor zdrobitoare, - care să nu spargă zidul de beton al indiferenţei căpătuiţilor şi ghiftuiţilor de moment. Aparent lejere, curgătoare, improvizate ad-hoc, în realitate ele ascund o riguroasă pregătire prealabilă, aşa cum o demonstrează brulioanele care s-au mai păstrat. Păcat că n-a reușit să le adune sub un generic (cum și-a înveșnicit o parte din activitatea actoricească în cele două volume, "Teatrul vieții mele"), ar fi constituit o mostră de măiestrie pentru actualii și viitorii gazetari și un ghid de nădejde pentru dreaptă orientare prin hățișurile politicii de pe Bâc, Bahlui, Dâmbovița. Este de datoria istoricilor literari și a prietenilor să le scotocească prin publicațiile timpului și brulioanele tribunului și să le imortalizeze într-o carte a verticalității și demnității noastre.

Omul de cultură Ungureanu a fost şi un veritabil analist politic. A ştiut să convingă oamenii puterii de la București că nu este neapărat a semna un tratat învechit şi umilitor cu Federaţia Rusă, ba nici chiar cu străina de istoria, cultura, limba neamului putere românofobă de la Chişinău. A regretat mult că nu a reușit să-i convingă nici pe ministrul de externe Adrian Severin şi nici pe Emil Constantinescu, preşedintele de atunci al României, că nu e cazul să se recurgă la „sacrificii istorice" şi nici la cedări benevole de teritorii cucerite de un alt ocupant, și care, la descompunerea „imperiului răului", s-au pomenit în componenţa Ucrainei, numai de dragul semnării unui tratat umilitor cu aceasta din urmă. În sutele de interviuri pe care le-a risipit prin periodica de la Chişinău, din România şi din alte părţi şi care, după cum menționam ceva mai sus, adunate la un loc, ar constitui o contribuţie Ia ilustrarea genului, Ion Ungureanu s-a pronunţat în problemele abordate deschis, franc, nevoalat, fără menajamente sau convenţii diplomatice, cu un curaj de a cărui existenţă mulţi de la noi nu mai au ştire în iepurăria noastră generalizată:
- observaţii şi concluzii dure de felul: „Mitropolia Moldovei este Armata a XV-a a Rusiei la Chişinău'';
- „Putin aplică porunca lui Stalin pentru refacerea Imperiului Rus";
- „Astăzi Rusia, machiată democratic, se dă bine pe lângă O.S.C.E., pe lângă guvernele occidentale şi se vrea lup la stână în Basarabia";
- „Occidentul şi S.U.A., care nu văd cu ochi buni bazele militare ruseşti din Transnistria, se lasă adormiţi şi cedează în faţa dulcii arii a lui Putin despre federalizarea Republicii Moldova";
- „Eu nu doresc Rusiei ca tătara să fie impusă ca limbă oficială sau ucraineana. Fiindcă Moscova e plină de tătari şi ucraineni. Nu le-aş dori ruşilor să fie nevoiţi s-arate paşaportul şi 500 de euro, ca să se poată închina la mormântul lui Puşkin, aşa cum am ajuns noi, dacă vrem să ne închinăm la mormântul lui Eminescu";
- „România merge în vârful degetelor în propria casă'' ş.a. din interviurile date de Ion Ungureanu au intrat în vogă şi au devenit un fel de expresii înaripate în limbajul românilor instruiţi de pe ambele maluri ale Prutului. Sunt convins că ele nu le gâdilă urechile nici conducătorilor la care s-a făcut aluzie sau trimitere directă şi nici împăunaţilor din metropolă sau din provincie/gubernie. Însă dacă nu s-ar fi exprimat astfel, dacă nu ar fi fost incisiv ca Tăunul din renumitul roman omonim al lui Etel Lilian Voinici şi necruţător ca Eminescu-publicistul, acesta nu ar mai fi fost inconfundabiful, irepetabilul, intransigentul om liber Ion Ungureanu.

O, cât de mult a râvnit creatorul acest dulce cuvânt: libertate!... Mândru, sobru, aparent distant, solitar în frământurile sale şi în durerea trădării din partea alor săi, Ion Ungureanu a fost, în realitate, o fire deschisă, extrem de sociabilă, comunicativă, sinceră, credulă chiar şi deci vulnerabilă, caracteristici de care au profitat nu o dată şi care i-au adus neplăceri din partea unor invidioşi şi răuvoitori. Maestrul nu s-a temut de aceştia din urmă, din contra, i-a jelit că-şi irosesc forţele pentru lucruri de nimic. Ştia să tăinuiască în sine durerile neîmplinirilor, care îi răvăşeau sufletul în clipele de singurătate. Îl rodea la inimă trădarea oamenilor din preajmă, în care a crezut, răutatea unor confrați, învățăcei. Despre aceasta îmi vorbea cu durere maestrul în lungile noastre întâlniri din ultimele patru luni de viață de la Spitalul Militar Central și de la spitalul „Colțea" din București...

Om de mare omenie, săritor la nevoie (deja angajat la Fundația Culturală Română, mi-a întins o mână de ajutor pentru a mă angaja ca expert la Serviciul Relații cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Educației de la București), gata să împartă bucăţica de pâine cu cei suferinzi (scriitorul Vlad Zbârciog, el însuşi un exemplu clasic de devotament şi sacrificiu faţă de un om de care ţi-ai legat destinul, ar putea confirma cât de mult s-a zbătut maestrul pentru apariţia cărţii Luciei Purice atunci când aceasta mai era în viaţă, cu câtă grijă îi procura la Bucureşti medicamentele lipsă la Chişinău în anii de suferinţă a talentatei eseiste, cu ce dragoste i-a vizitat într-un amurg înzăpezit de Crăciun şi le-a alinat tristeţea şi suferinţa cu un monospectacol-recital din poemul lui Martin Opitz „Zlatna, sau Cumpăna dorului" în traducerea lui Mihai Gavril). În anii de la urmă s-a consacrat totalmente pentru îngrijirea consoartei, atacată de o boală cruntă, țintuită la pat, văzându-și mai puțin de propria sănătate. Nu credea că moartea proprie îl va smulge de lângă ea. La fel cum nici Basarabia care mai
gândește și mai simte românește nu se gândea că ar putea rămâne mai orfană...

S-a stins îndelung, ca o lumânare, lucid, cu cei doi fii nalți ca niște brazi, leiți taică-lor la chip, la umblet și la fapte, Ștefan și Dan, cu inimoasa și grijulia ca o mamă nepoțică Lenuța și cu cei mai intimi prieteni lângă el, îndurerat, ca și fratele său de crez Grigore Vieru, și de tristețea de a nu mai apuca sfânta zi a Reîntregirii Țării, în care credea cu toată suflarea sa. Singura consolare, după plecare, e că Marea Reîntregire a Neamului și a Țării se va înfăptui neapărat, iar de aci înainte va fi vecin cu bunul său prieten de crez și suferință în casa de veci din Cimitirul Central de pe strada Armenească din Chișinău. La observatorul astronomic din Crimeea, acum câţiva ani buni, savanţii au descoperit în galactică o nouă stea, căreia, ca un omagiu pentru contribuţia compatriotului nostru din Giurgiuleşti Eugeniu Grebenicov la dezvoltarea ştiinţei, i-au dat numele savantului basarabean.

Pe firmamentul culturii noastre materiale şi spirituale din spaţiul românesc comun va arde, sus-sus de tot, orbitor de strălucitoare şi dumnezeiește de frumoasă, steaua maestrului Ion Ungureanu.

footer