Revista Art-emis
Ernest Bernea - gânditor creştin, promotor şi filozof al culturii româneşti autentice (2) PDF Imprimare Email
Dr. Stelian Gomboş   
Miercuri, 07 Iunie 2017 17:30

Dr. Stelian GomboșDespre noţiunea de timp şi determinare

A vorbi despre timp înseamnă a pătrunde în intimitatea fiinţei, dezvăluind resorturile ultime ale credinţei şi colectivităţii. Felul în care ne trăim timpul, ne înţelegem rostul şi trecerea prin lume ne dau adevăratul chip şi putere spirituală. Spre deosebire de timpul nostru, al experimentării unui prezent care ne scapă mereu, ţăranul român trăieşte într-un timp al profunzimii, ale cărui coordonate sunt trecutul, credinţa şi autoritatea tradiţiei. Asemenea spaţiului, timpul în gândirea populară este concret, calitativ şi eterogen, fiind trăit ca o dimensiune spirituală, nu fizică. Poate mai mult decât spaţiul, el ordonează întreaga existenţă: munca, anotimpurile şi ritualurile leagă omul şi satul de pământ; calendarul şi sărbătorile leagă natura, omul şi colectivitatea de Dumnezeu; ritualurile de trecere (botezul, nunta, moartea) apropie individul de comunitate şi Divinitate.

Existenţa ţăranului român se petrece atât în „veac", cât şi în eternitate. Veacul nu este însă un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau în reprezentările noastre despre timp. În satul românesc, curgerea firească a zilelor nu este decât o altă faţă a Timpului: „Pentru mentalitatea generală a satului tradiţional, timpul este o realitate care se consumă în alta, superioară. A fi în timp înseamnă aci a trăi într-un prezent continuu îmbogăţit de contactul cu lucrurile neschimbătoare. De aceea, timpul îl duce în mod firesc dincolo de trecător, adică în eternitate. Tristeţii curgerii tuturor lucrurilor, omul îi aduce o reparaţie: aceea că marea trecere este un proces firesc al permanenţei şi că timpul se desfăşoară în interiorul eternităţii". Ţăranul român nu cunoaşte „teroarea istoriei", absurdul existenţei sau revolta în faţa morţii. El învinge timpul prin credinţă, fiindcă a transfigurat tot ce e efemer, urâţenia şi moartea. Viaţa sa interioară se consumă sub semnul seninătăţii. Spre deosebire de omul zilelor noastre, a cărui „vârstă aspiraţională este adolescenţa", vârsta şi frumuseţea satului românesc este bătrâneţea.

Pentru sătean, calendarul este „punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale", fiind moştenit din bătrâni. Prin acest „dat care venea de dincolo, dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor", omul, colectivitatea şi natura participă la un timp sacru, revelat. Reforma calendarului din anul 1924 a arătat foarte bine caracterul calitativ, sufletesc şi organic al timpului trăit în satul românesc: „Poţi dumneata schimba calendarul cum vrei, dar zilele rămân tot acolo", după cum spun sătenii. Zilele şi sărbătorile nu sunt convenţii, ci fac parte dintr-un timp viu şi concret – iată de ce s-au împotrivit la a da calendarul cu 13 zile mai devreme, îndemnând ca „zilele să hie cum le-o lăsat Domnul nostru Iisus Hristos".

Sărbătorile în viaţa satului românesc nu implică doar omul şi Divinitatea, ci şi natura. Întreg cosmosul se regenerează în preajma unor sărbători. Unii pomi înfloresc în anumite zile sfinte din calendar, aşa cum unele păsări cântau doar de anumite sărbători. Acest lucru nu ar trebui să ne mire, fiindcă în gândirea populară „toate lucrurile merg laolaltă", nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Există „putere" de la Dumnezeu care rânduieşte lucrurile, există şi o „lege a firii şi a naturii", există „pricini" morale sau cotidiene ale lucrurilor şi comportamentelor, dar există şi „taine" pe care omul nu le înţelege. Toate acestea ne oferă tabloul unei gândiri cauzale organice, din care lipseşte hazardul. Cum spune un sătean din Zărneşti (Braşov), „vine moartea, da' ea nu biruie. Lucrurile sunt în aşa fel întocmite, că se leagă unu' de altu': când suferă într-un loc, suferă toate".

Alte multe şi variate influenţe în gândirea populară

Frumuseţea satului românesc şi a culturii populare este dată de ordinea ei, de „aşezarea" lucrurilor într-un sistem coerent de credinţe. Dacă gândirii moderne îi este specifică fragmentarea, cea ţărănească stă sub semnul unităţii: „Lumea pentru acest om este ceva ordonat, frumos rânduit, dar nu în înţelesul ştiinţelor fizice, ci mai sigur în înţelesul celor biologice şi morale. În filosofia populară, fenomenul de viaţă se situează între materie şi spirit, poate chiar în unitatea lor indestructibilă". Aşa cum „gândirea sălbatică" teoretizată de Claude Levi-Strauss nu era foarte ştiinţifică, însă „introducea un început de ordine în univers", ţăranul român „spaţializează ideea de bine şi de rău şi o introduce ca principiu nu numai în viaţa interioară, sufletească, ci şi în natură, în ordinea cosmică. Lucrurile par întocmite în aşa fel, încât ele răspund unor nevoi de ierarhie, echilibru şi armonie a lumii obiective". Gândirea noastră populară nu suportă ceea ce este obscur şi abstract, apropiindu-se de „ştiinţa concretului" specifică gândirii sălbatice, „pentru care viaţa era experienţa, încărcată cu o semnificaţie exactă şi precisă" (Levi-Strauss).

Omul satului românesc a moştenit însă şi tradiţia religioasă a Evului Mediu. Am văzut că gândirea se aventurează dincolo de graniţele vizibile ale lumii, dar nu pe un plan ştiinţific şi abstract, ci pe unul magic şi religios. Spaţiul începe şi se termină cu Dumnezeu, ca în viziunea specifică Evului Mediu descrisă de preotul şi filosoful italian Romano Guardini. Realităţile ultime, sacre prin excelenţă, în care omul se desăvârşeşte prin apropierea de Dumnezeu, sunt de fapt două locuri ale retragerii, dincolo de lumea fizică: în înălţimile cerului sau înlăuntrul omului.

O altă asemănare cu reprezentările Evului Mediu o reprezintă gândirea simbolică, atât de prezentă în cultura populară românească. Atât Bernea, cât mai ales Levi-Strauss discută raţiunea în termeni de cauză şi efect. Gândirea simbolică nu foloseşte însă relaţii cauzale, ci simboluri şi corespondenţe. Ernest Bernea aminteşte că „mentalitatea ţărănească nu operează cu mărimi şi cantităţi, ci cu chipuri şi sensuri. Ţăranul român vede lumea şi lucrurile într-un orizont spaţial îmbogăţit de orizontul creaţiei". Scopul acestui tip de gândire nu este explicarea fenomenelor, ci înălţarea lumii pe o treaptă superioară, îmbogăţirea cu semnificaţii a lucrurilor simple. Acest mod de reprezentare a fost ilustrat exemplar de istoricul şi eseistul olandez Johan Huizinga într-o lucrare clasică, „Amurgul Evului Mediu": „Simbolul a creat o imagine a lumii cu o şi mai strictă unitate şi cu o mai intimă înlănţuire decât ar fi putut s-o creeze gândirea cauzală bazată pe ştiinţele naturale. El creează o ordine inviolabilă, un ansamblu arhitectonic, o subordonare ierarhică. În orice raport trebuie să existe un termen inferior şi unul superior (...). Nici un lucru nu e prea umil pentru a desemna lucrurile supreme şi pentru a duce la glorificare. Nuca înseamnă Christos: miezul dulce este natura divină, coaja cărnoasă este natura omenească, iar coaja de lemn dintre ele este crucea. Toate lucrurile oferă sprijin şi reazim pentru ca gândul să urce spre veşnicie. Gândirea simbolică oferă o permanentă transfuzie a simţământului majestăţii şi eternităţii lui Dumnezeu în tot ce e perceptibil şi imaginabil".

Asemănător, există în cultura noastră populară o mare varietate de reprezentări simbolice, asupra plantelor de exemplu, care prin frumuseţea şi caracteristicile lor semnifică personaje sau întâmplări divine. Astfel, Maica Domnului este supranumită „Împărăteasa florilor", ea fiind cea care L-a născut şi purtat în braţe pe Iisus. De aceea, numeroase flori tămăduitoare îi poartă numele, cum ar fi „Palma Maicii Domnului" (salvia), „Lacrima Maicii Domnului" sau „Inima Maicii Precista", iar în cazul salciei, forma crengilor i-a atras denumirea populară de „salcie plângătoare", care a plâns şi s-a întristat după ce Iisus Christos a fost bătut cu ea. Aceste personificări sunt semne ale unei gândiri simbolice şi emoţionale de o mare frumuseţe, prin care satul românesc apropie tot ce este concret de marile taine ale existenţei.

Satul românesc poate supravieţui schimbului de generaţii şi ordinii globale în care trăim, nu însă şi cultura populară, care este o realitate spirituală, nu teritorială. Aşa cum scria Ernest Bernea încă din anul 1942 în lucrarea „Civilizaţia română sătească",„satul de azi nu mai este o realitate organică echilibrată, ci una intrată într-un puternic proces de destrămare (...). Vechea aşezare a satului cu toate orânduirile sale se schimbă astăzi năzuind către o aşezare de tip modern. Activităţile, formele, întreaga structură socială a satului iau o altă înfăţişare. Sensul colectiv al vieţii săteşti dispare, pentru a-i lua locul unul individual". Fiecare poate constata această evoluţie. În satul bunicilor mei, de exemplu, Fundeni (situat la 25 km de Bacău), depopularea a început în anii '80, când generaţia tânără a plecat în masă la oraş. Tendinţa a continuat şi în anii '90, până când şcoala a fost închisă din lipsă de copii. Bătrânii rămaşi sunt ultimii reprezentanţi ai culturii populare. Emanciparea faţă de tradiţii este vizibilă în forma şi orientarea noilor case, care aduc cu nişte vile şi nu mai sunt construite către Răsărit ori Miazăzi, ci spre orice direcţie. Un alt exemplu de declin al vieţii colective îl constituie fântâna. Altădată un simbol al satului, îngrijită de întreaga comunitate, de care se putea bucura oricine, astăzi a devenit un bun privat, majoritatea construindu-şi una în propria-i curte.

Între spirit şi tehnică

Punctul de plecare al criticii modernităţii la Ernest Bernea îl reprezintă cultura populară şi viziunea creştină asupra omului, domenii ale spiritului şi firescul de la care lumea s-a îndepărtat. Sub influenţa diverselor filosofii, ca pozitivismul sau abstracţionismul, epoca modernă a redus cunoaşterea şi realitatea la aspectele sale materiale şi cuantificabile, ignorând ceea ce ţine de spirit – de la religie şi morală la planul estetic şi intelectual. Sacrificând adevărul şi unitatea exactităţii ştiinţifice, „cunoaşterea şi omul se împuţinează, iar civilizaţia intră în derută. Criza lumii contemporane este o criză a omului şi a spiritului pe care îl generează" (Ernest Bernea, 2002, 12). Influenţat de gândirea lui Heidegger şi de cea a lui Ortega Y Gasset, Ernest Bernea denunţă pozitivismul şi caracterul experimental al ştiinţei care a luat locul religiei, „barbaria specializării" care a făcut din muncă şi om o anexă a maşinii sau cultura care şi-a pierdut sensul devenind tehnică: „Omul modern, în expresia sa ultimă, este în întregime tehnicizat, atât ca ideal, cât şi ca viaţă. Scopul vieţii sale este prins în tehnică, natura vieţii sale, condiţia umană este prinsă în tehnică. Tehnica a devenit un fenomen universal. [...] Filosofia a ajuns o ştiinţă a filosofiei, care la rândul ei a fost redusă la o tehnică de lucru, arta contemporană a devenit tehnică a cuvântului, a sunetului, a culorii. [...] Mentalitatea abstractă şi uniformizată a epocii moderne a desprins cultura de viaţă şi spirit" (Ernest Bernea, 2011, p. 81, 86). „Omul împuţinat" pe care l-a gândit ultimele două secole a fost redus succesiv la intelect sau la dimensiunile sale biologice, economice sau sociale: „Căile spiritului s-au închis. Omul-idee, trecând prin omul-funcţiune, a devenit omul – instrument, omul-lucru, stare care marchează spectacolul cel mai trist al istoriei spirituale" (Ernest Bernea, 2011, 52). Iar pe treapta următoarea stă „omul standard" al secolului XX, acel individ comun, mediu şi abstract „după care se construiesc toate aşezămintele noastre", materiale sau culturale.

Pentru filosoful şi etnograful român, individul este văzut ca „o unitate existenţială", neputând fi redus nici la natura sa biologică, nici la societate: „Natura şi societatea îi sunt condiţii, dar nu moduri de împlinire" (Ernest Bernea, 2010, 70). Precum în vechea civilizaţie sătească, doar prezenţa unei puteri spirituale ordonatoare - credinţa sau tradiţia – oferă sens şi plenitudine vieţii. „Omul este spirit întrupat" scrie de nenumărate ori Ernest Bernea, iar religia creştină este o „revelaţie a spiritului". În eseul „Crist şi condiţia umană", faptul întrupării lui Iisus este văzut ca aducând la viaţă noul om: „Dumnezeu-om a dat lumii calitatea de a exista în spirit, iar această lume a deschis principiului divin putinţa de a exista în trup [...]. Prin venirea lui Iisus omul în primul rând s-a definit, iar în al doilea rând s-a înălţat pe cele mai înalte trepte ale spiritului. Iisus a situat omul pe o poziţie care-l recunoaşte ca fiind apt de a exista în sfera eternului, făcând totodată din el un colaborator al lui Dumnezeu" (Ernest Bernea, 1996, 41-42).

Conştiinţa şi spiritul sunt, aşadar, adevăratele purtătoare ale însemnelor umanului. Răscumpărarea prin Iisus Hristos i-a dat omului duh şi libertate creatoare. În acest fel, nu numai religia, dar şi „cultura şi sensul ei devin tot o luptă pentru spirit şi un leac împotriva morţii. Cultura nu există ca o ornamentaţie pe trupul unei epoci sau societăţi; ea este o cale de a veni în contact cu permanenţele şi un act al salvării" (ibid., 91). Condiţia umană poartă însă o veşnică dualitate între interioritatea planului conştiinţei şi exterioritatea simţurilor. Individul trebuie să lupte pentru a se elibera de fondul său subuman. De aceea, sensul vieţii noastre trebuie să fie ascensional: „Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil [...]. Să învingem urâtul din noi şi din jurul nostru; e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că apare în lume, în societate sau în inima noastră. Viaţa noastră e un teren de luptă pentru spirit!" (Ernest Bernea, „Meditaţii filosofice", 2010, 31-32).

Despre timp şi forme exterioare de cultură

Ernest Bernea dezvoltă în lucrările sale o adevărată teorie a formelor exterioare de cultură. Spre deosebire de cultura populară, care este una a interiorităţii, oraşul a dezvoltat o „cultură periferică", a formelor exterioare, orientată spre bunuri şi plăceri: „Oamenii merg purtaţi de un demon nevăzut, merg să cucerească o lume de senzaţie, o lume de plăceri şi revărsat tumult. [...] Un om care trăieşte numai pe plan exterior se epuizează într-o lume de senzaţii şi aspiraţii periferice dezordonate, într-o lume întâmplătoare şi amorfă. Sensul vieţii noastre este mai mult spaţial, exterior, de aceea în cele mai multe cazuri trăim periferic". (Ernest Bernea, 2008, 68-71). Idealul de împlinire umană este bucuria. Aceasta nu se consumă însă pe planul simţurilor, precum plăcerea, „cântecul, nu rareori înşelător, al tuturor senzaţiilor uşoare şi satisfacţia unui suflet redus". Bucuria este „starea lucrurilor de adâncime, cântecul eliberator al împlinirii". (Ernest Bernea, „Treptele bucuriei", 2010, 11). Ea are anumite trepte, fiindcă ţine de plinătatea fiinţei, şi nu exclude singurătatea, tristeţea sau suferinţa. Omul se bucură pentru a fi în lume, pentru puritatea sa, pentru faptul de a fi în mijlocul celorlalţi, se bucură de cunoaştere şi puterea de a crea, dar mai ales de dragoste şi dăruire. Bucuria, aşadar, este apropierea de lucrurile durabile, experimentarea în plan interior a plenitudinii şi frumuseţii lumii, chiar şi în cele mai umile aspecte: „Ţăranii vechiului sat când muncesc cântă. Ei lasă ceva din fiinţa lor în fiece lucru, oricât de mărunt ar părea, lucru ce iese din mâna lor însetată" (Ernest Bernea, 2008, 72).

Asemenea vechii civilizaţii săteşti, modul în care ne apropiem timpul ne arată adevăratul chip. Am văzut că ţăranul român nu se despărţea niciodată de permanenţe, depăşind înţelesul fizic şi social al timpului printr-o participare mistică la eternitate. Timpul avea un sens spiritual, apropiind omul de Dumnezeu, prin ritualuri şi sărbători, dar şi prin „marea trecere". Spre deosebire de cultura populară, pentru noi timpul are o curgere uniformă, lineară şi ireversibilă, culminând cu moartea fiinţei. Dincolo este neantul, iar în locul seninătăţii, existenţa a căpătat un caracter convulsiv: „cel care există numai în limitele corporale ale naturii experimentează fenomenul morţii într-o grea suferinţă şi într-un coşmar distrugător anticipat. Totul e durere şi lichidare a datelor ultime ale conştiinţei" (Ernest Bernea, 1996, 87). Sociologul englez Zygmunt Bauman remarcă înclinaţia modernă spre viaţa instantanee, semnificaţiile metafizice ale timpului fiind proiectate pe un plan corporal şi al experienţei: „indiferenţa faţă de durată transformă nemurirea dintr-o idee într-o experienţă şi o face obiectul consumului imediat; felul în care trăieşti clipa face ca ea să devină o experienţă nemuritoare" (Zygmunt Bauman, 1999, 118).

Aşa cum scrie criticul şi regizorul francez Guy Debord în lucrarea sa „Societatea spectacolului", trăim într-un timp al mărfii şi pieţei mondiale, acelaşi pretutindeni - timpul spectacolului mondial. Omul încearcă să iasă din rutina cotidiană, însă nu printr-o angajare spirituală, ci mai degrabă prin evaziune. Expresii ca „a pierde vremea" sau „a ne omorî timpul" fac parte din vocabularul nostru, exprimând predilecţia pentru trăiri care se consumă departe de realitate sau chiar în afara conştiinţei noastre. Ca o ironie, kitsch-ul şi divertismentul chiar sunt moduri de a ne „ucide timpul", după cum remarcă Matei Călinescu în Introducerea sa la „Cinci feţe ale modernităţii": „Marele paradox al kitsch-ului este acela că, fiind produs de o civilizaţie foarte preocupată de temporal, dar cu toate acestea incapabilă de a atribui timpului vreo valoare mai amplă, kitsch-ul pare deopotrivă menit să economisească şi să ucidă timpul. Să-l economisească în sensul că produce o plăcere instantanee şi lipsită de efort; să-l ucidă în sensul că, precum un drog, îl eliberează temporar pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului, justificând estetic şi făcând suportabil un prezent altminteri gol şi lipsit de sens" (Matei Călinescu, 2005, 23).

Comparând frumoasele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou din satul românesc, atât de armonioase şi bogate în semnificaţii, cu peisajul trist al resturilor şi manifestărilor de la un Revelion în stradă, poate înţelegem de ce timpul nostru nu mai are anvergură spirituală, nemaiînsemnând ordine, plenitudine şi deschidere spre misterul existenţei, ci intensitate şi uitare de sine - adică un prezent care ne scapă mereu şi ne închide în biologic şi concret: „timpul s-a frânt; trecut şi viitor nu se mai leagă într-un prezent îmbogăţit, în două momente ce nu se opun, ci se completează. [...] Timpul spaţializat, timpul matematic, măsurat cu ceasul, nu ne poate aduce un adevărat sentiment al trăirii. Ne lipseşte timpul interior, colorat şi viu, bogat în evenimente, singurul care ne-ar centra viaţa şi ne-ar da sentimentul că existăm în lume" (Ernest Bernea, 2008, 71).

Despre femeia modernă

O altă constantă în critica modernităţii se referă la transformările din cuplu, intimitate şi psihologia feminină. Din protectoare a vieţii şi căminului, din simbol al creaţiei, poeziei şi rafinamentului, femeia „s-a masculinizat", intrând în competiţia pentru bogăţie şi putere, devenind un obiect al dorinţei şi pasiunilor. „Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură. Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar, respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei. Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat" (Ernest Bernea, 2010, „Meditaţii filosofice", p. 28, 55-56).

Prin cercetările asupra obiceiurilor şi credinţelor populare, dar mai ales prin studiul despre gândirea populară, Ernest Bernea a argumentat strălucit afirmaţia lui Mircea Vulcănescu că „ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria". Până şi critica sa a „timpurilor noi" porneşte de la cultura populară, etalon de comparaţie şi model de interpretare a transformărilor moderne. Numeroasele eseuri - cenzurate în timpul comunismului şi publicate abia în ultimii ani, de o largă erudiţie, cuprindere şi expresivitate – îl recomandă pe Ernest Bernea ca pe unul din cei mai importanţi sociologi şi critici români ai modernităţii. Iar dacă azi ştim mai multe despre chipul, poate uitat, al vechiului sat românesc, şi acestui om, atât de încercat, i-o datorăm.

Concluzie finală şi încheiere

La întrebarea gânditorului, teologului, publicistului şi cercetătorului creştin Costion Nicolescu de la Muzeul Ţăranului Român (MŢR) „câţi şi ce ştiu despre Ernest Bernea?", Ciprian Voicilă – tot un publicist creştin de la acelaşi muzeu, care s-a ocupat îndeaproape de opera lui Ernest Bernea – punctează: „A fost urmărit şi bătut în anii 70, de Securitate, dintr-un motiv foarte simplu: zeci de ani au încercat să-l facă informator şi nu au reuşit. Pe de o parte, avem modelul Ernest Bernea, care nu a cedat în faţa presiunilor regimului şi a Securităţii, iar, pe de altă parte, avem arhicunoscutele modele de după anii 90 de intelectuali care propriu-zis au fost nişte disidenţi - au citat din plin din Marx, Engels, Lenin, stau mărturie cărţile lor editate în anii 70-80, reeditate după 90 fără „celebrele" citate, când onestitatea intelectuală ar fi cerut să şi le asume. În cărţile lui Ernest Bernea (foarte puţine ieşite de sub tipar în perioada ceauşistă) nu veţi găsi citate cu trimitere la Marx, Engels, Lenin. El a fost un opozant, nu a fost un disident (aşa cum mulţi disidenţi se dau opozanţi, ceea ce nu au fost şi nici nu vor fi vreodată) şi este foarte interesant că el a rezistat până la sfârşit". Costion Nicolescu îndeamnă să mergem cu toţii, noi, oamenii zilelor de astăzi, în prelungirea lui Ernest Bernea şi a lui Horia Bernea şi a altora asemenea lor. Mai exact, conchide cercetătorul ştiinţific: „Construcţia noastră în viitor să fie pe astfel de repere, să nu fie pe modele slabe, facile, mai uşor de digerat, despre care îţi dai seama, în timp, că nu ţi-au consolidat fiinţa, dimpotrivă ţi-au şubrezit-o".

Cercetătorul ştiinţific Costion Nicolescu de la M.Ţ.R. evocă, totodată, prima întâlnire a sa cu Ernest Bernea, care a fost una „pe calea cărţii". Este vorba despre volumul „Cadre ale gândirii populare româneşti", apărut în anul 1985, pe care îl califică astfel: „O senzaţie a timpului acela. Atunci am aflat eu de Ernest Bernea. Mai apoi, am avut întâlnire cu el la înmormântarea lui, la Mănăstirea Cernica." „Ce îmi reproşez eu?", se întreabă Costion Nicolescu, după care răspunde: „Faptul că s-ar fi putut să-l cunosc, să fiu în preajma lui, aşa, ca vieţuire în cetate, în acelaşi timp. Pe fiul său, Horia Bernea, l-am cunoscut puţin după anul 1989, dar aş fi putut ajunge la el dacă funcţionam şi eu cum se cuvine. Ernest Bernea face parte dintre aceia care au avut de suferit şi înainte, şi după comunism. Cum îl prindeau, cum îl arestau, îl băteau. Se ştie că în anii 84 (avea 80 de ani) a fost luat şi bătut la Securitate. Greu de imaginat. Este într-adevăr regretabil, pentru mine zic, că ştim foarte puţine despre el. Nici măcar pe fiul lui nu l-am tras de limbă. Deşi un tată absent – a fost foarte mulţi ani în puşcărie, pe urmă fiul lui a fost plecat la studii, este interesant cum a reuşit să transmită tot suflul său, toată această dragoste şi putere de sinteză fiului său şi de aici el să facă muzeul Ţăranului Român. Eu cred că Horia Bernea a făcut muzeul pentru că s-a transmis ceva osmotic, genetic, de la tatăl său, dar şi dintr-un respect extraordinar, niciodată mărturisit, pentru gândirea şi pentru jertfa tatălui.

Decalogul lui Ernest Bernea

Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul este altul; iubiţi adevărul că el este lumină şi frumuseţe, este Dumnezeu.
Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită este jumătate iertată.
Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sunt bune.
Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, este mai mult decât o vulgaritate, este un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă. (24.I.I984- Bucureşti).

Bibliografie

- Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
- Bernea, Ernest, Crist şi condiţia umană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996.
- Bernea, Ernest, Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală, Editura Vremea, Bucureşti, 2009.
- Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Editura, Vremea, Bucureşti, 2006.
- Bernea, Ernest, Treptele bucuriei, Editura Vremea, Bucureşti, 2010.
- Bernea, Ernest, Cel ce urcă muntele, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2008.
- Bernea, Ernest, Meditaţii filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Editura, Predania, Bucureşti, 2010.
- Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania, Bucureşti, 2011.
- Levi-Strauss, Claude, Gândirea sălbatică, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
- Huizinga, Johan, Amurgul Evului Mediu, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
- Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
- Bauman, Zygmunt, Modernitatea lichidă, Editura Antet, Bucureşti, 2000.

footer