Om al realităţilor concrete, punctuale şi practice

În cei trei ani cât a păstorit ca Arhiereu-vicar şi apoi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi-a închinat toată energia şi puterea sa de muncă refacerii eparhiei, crunt lovită de război şi pârjolită de secetă. Şi-a îndreptat privirile, mai întâi, către sectorul economic de la Centrul Eparhial, pe care l-a reorganizat, bine ştiind că reconstrucţia nu se face cu apeluri şi cuvântări patetice, ci prin buna chivernisire a banului public şi controlul riguros al tuturor resurselor, iar celorlalte sectoare administrativ şi cultural - le-a stabilit programe clare de lucru şi cu termene precise. Dintru început, a restaurat Catedrala şi Reşedinţa Mitropolitană, precum şi imobilele alăturate, care fuseseră ciuruite de gloanţe şi de schije, încât rămăseseră fără geamuri, cu zidurile crăpate şi cu găuri în acoperiş, dar şi cu inventarul răvăşit şi în parte pierdut. Le-a refăcut pe toate, completând pe rând lipsurile existente, şi le-a adus în bună stare de funcţionare, inclusiv fabrica eparhială de lumânări, care aproape că îşi încetase activitatea în anii războiului. Totodată, a completat cu călugări tineri şi destoinici personalul slujitor al Catedralei Mitropolitane şi l-a organizat într-o obşte monahală, dându-i şi un stareţ, pe Părintele Arhimandrit Teoctist Arăpaşu.

Pentru reclădirea bisericilor ruinate de bombardament, peste 70 în toată eparhia, a chemat clerul de mir la muncă intensă. Cu sprijinul comitetelor parohiale, peste tot s-au recrutat braţe de muncă şi prin colecte de la credincioşi s-au adunat fonduri şi materiale de construcţie. În numai doi ani s-au refăcut şi redeschis toate bisericile avariate. De asemenea, a înviorat viaţa din mănăstirile Moldovei, mobilizând călugării la lucrări gospodăreşti. A reactivat conferinţele preoţeşti, făcând din ele un mijloc eficace de implicare a clerului în lucrarea de stârpire a relelor care surpau la temelia dreptei credinţe, de întărire a vieţii religioase şi de călăuzire a ei pe calea lui Iisus Hristos. Pentru promovarea culturii în popor, a înfiinţat cămine culturale şi a mobilizat preoţii, alături de învăţători, la răspândirea învăţăturilor folositoare. A înfiinţat Universităţi populare în cadrul acestor cămine. A reorganizat Societatea „Ajutorul" a clerului din Mitropolie, a cărei activitate lâncezise, şi a chemat preoţii să se înjuge la munca de folos obştesc şi la dobândirea de mijloace pentru refacerea satelor şi oraşelor pustiite de boli, de secetă şi de foamete.

Seceta cumplită din anii 1946-1947, care pârjolise ogoarele Moldovei, adăugându-se mizeriei lăsate de război, pusese la grea încercare sufletele credincioşilor. Pentru mângâierea lor, vlădica Justinian a încuviinţat ca racla cu moaştele Sfintei Cuvioase Paraschiva să facă acea călătorie unică de când se află la Iaşi, străbătând satele pustiite de secetă ale judeţelor Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Putna, Piatra Neamţ, Fălticeni şi Botoşani, adică aproape toată Moldova. Ploile abundente care au însoţit procesiunea, adăpând pământul şi făcând să crească iarba şi să rodească bucatele, au adus mare bucurie în sufletele credincioşilor, întărindu-le credinţa în Dumnezeu, că nu i-a uitat. Ofrandele adunate cu acest prilej de soborul de preoţi şi diaconi care au însoţit racla cu sfintele moaşte, în frunte cu Părintele Arhimandrit Teoctist - conducătorul procesiunii, au fost împărţite după chibzuinţa vlădicii Justinian la orfani, văduve şi invalizi, la cantine şcolare, biserici în construcţie şi la mănăstiri pentru hrana bolnavilor şi a călugărilor bătrâni şi neputincioşi. Primindu-le, acestora nu le venea să creadă, şi cu lacrimi în ochi mulţumeau Părintelui Mitropolit Justinian. După secetă, a urmat iarna grea a anului 1947, gerul năpraznic îngheţând vetrele cantinelor, sobele şcolilor şi ale spitalelor, casele celor necăjiţi. Lemne erau în pădure, dar lipseau mijloacele de a le transporta la cei în suferinţă, altă consecinţă a războiului, care a distrus parcul de maşini. Vlădica Justinian Marina a găsit soluţia. Un tractor cu două sănii mari trase după el a împlinit această lipsă, cărând tone de lemne de foc acolo unde era de trebuinţă. Mult timp după aceea s-a vorbit în Moldova de tractorul cu lemne al părintelui Justinian.

Părintele necăjiţilor şi tătăl orfanilor

Marea problemă a Moldovei acelor ani era ocrotirea copiilor, îndeosebi a celor orfani, ajutorarea văduvelor, invalizilor, foştilor prizonieri şi deportaţi scăpaţi din lagăre şi refacerea gospodăriilor distruse de război. Pentru a spijini această vastă operă de asistenţă socială, Mitropolitul Justinian Marina a străbătut săptămâni de-a rândul, zi şi noapte, eparhia şi a stat de vorbă cu preoţii la faţa locului, mobilizându-i în lucrarea de salvare a copiilor, mai ales, viitorul ţării şi al Bisericii strămoşeşti. Implicându-se direct în ocrotirea copiilor rămaşi fără părinţi de pe urma războiului, a foametei şi a bolilor, Mitropolitul Justinian a constituit în toate parohiile, sub conducerea preoţilor, comitete speciale cu misiunea de a strânge ofrande şi a colabora cu instituţiile de asistenţă socială ale statului, îndeosebi Crucea Roşie şi Apărarea Patriotică. Totodată, a înfiinţat orfelinate şi cămine în tot cuprinsul eparhiei, întreţinute de parohii. Unele au funcţionat şi în mânăstiri, la Agafton şi Văratec, pentru fete şi la Neamţ pentru băieţi. Câteva mii de copii orfani au găsit aici adăpost, hrană şi îmbrăcăminte. Prin grija Bisericii, unii orfani au fost plasaţi în familii creştine, spre creştere şi îngrijire. Preoţii înşişi, la îndemnul Ierarhului şi Arhiereului Justinian Marina, au primit copii orfani în familiile lor şi au donat sume de bani la colectele care se făceau pentru sprijinirea orfelinatelor.

La iniţiativa şi cu participarea directă a Părintelui Mitropolit Justinian s-au înfiinţat cantine pentru copiii, elevii şi studenţii săraci, care au funcţionat până la redresarea economică. În acelaşi timp, s-au dat ajutoare masive altor înjghebări asemănătoare promovate de Crucea Roşie şi de Apărarea Patriotică sau din iniţiativa privată, cum au fost cele de la Piatra Neamţ, Roman şi Bacău, preoţii implicându-se direct în sprijinirea lor. Revista „Mitropolia Moldovei" din acei ani reproduce zeci de rapoarte ale protopopilor şi preoţilor din eparhie despre sumele colectate şi numărul copiilor care au beneficiat de ele. În numărul din ianuarie 1946 al revistei, de pildă, aflăm despre frumoasa iniţiativă a slujitorilor Catedralei Mitropolitane care au donat 55.715 lei şi au cerut binecuvântare de la arhiereu să delege pe Părintele Arhimandrit Teoctist Arăpaşu ca să predea această sumă orfelinatului din Iaşi. Părintele Mitropolit Justinian a mulţumit donatorilor şi a completat diferenţa până la suma de 60.000 lei, alăturându-şi obolul personal la cel al cuvioşilor părinţi.

Între alte măsuri, Crucea Roşie, Apărarea Patriotică şi alte organizaţii de asistenţă socială stabiliseră ca un număr de copii săraci din Moldova să fie daţi spre întreţinere, pe durata secetei, unor familii creştine din alte judeţe ale ţării, mai puţin lovite de calamităţile războiului. Dar părinţii lor nu se înduplecau să-i lase, temându-se că nu se vor mai întoarce, cu toate că, ţinându-i acasă, riscau ca ei să fie răpuşi de foame şi de boli, cum s-a întâmplat în multe cazuri, nu numai cu copii, ci şi cu adulţi şi bătrâni. S-a făcut apel la ajutorul Bisericii. Mitropolitul Justinian a cerut preoţilor să se pună chezaşi în faţa părinţilor pentru copiii lor daţi spre îngrijire prin aceste organizaţii. Sătenii, mai ales, au prins curaj şi şi-au lăsat copiii să plece spre locurile de ocrotire. A fost şi aceasta o cale de salvare a vieţii multor copii din Moldova.

Prin grija vlădicii Justinian, studenţilor săraci li s-a oferit pe timpul vacanţelor, de Paşti şi de Crăciun, loc de cazare, hrană şi îmbrăcăminte în mănăstirile eparhiei, pentru a-şi pregăti examenele. Le-au fost destinate mănăstirile Durău, Bistriţa, Horaiţa, Slatina, Răsca şi Vorona, pentru studenţi, şi Agapia, Văratec şi Agafton pentru studente. Au beneficiat de aceste înlesniri câteva sute de studenţi şi studente. O atenţie specială s-a acordat elevilor seminarului eparhial, asigurându-li-se hrană şi îmbrăcăminte, iar celor săraci li s-au achitat taxele de la bugetul eparhiei. De acelaşi tratament s-a bucurat şi şcoala de cântăreţi bisericeşti, unde s-a amenajat şi un internat, care lipsea, dotat cu toate cele necesare. Copiii, elevii şi studenţii Moldovei acelor ani, cărora nu o dată le-a oferit personal hrană şi îmbrăcăminte, cărţi şi rechizite şcolare, nu l-au uitat pe Părintele lor Mitropolit Justinian. Mulţi dintre ei, ajungând mai târziu medici, ingineri, profesori, ori de câte ori aveau prilejul, vorbeau cu dragoste şi cu emoţie despre Părintele orfanilor.

Patriarh al României

La 27 februarie 1948, într-un moment când se întrezăreau prefaceri adânci în ţară şi în lume, Patriarhul Nicodim Munteanu a trecut la cele veşnice, în vârstă de 83 de ani, lăsând vacant scaunul de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vremurile care se prefigurau grele şi nesigure covârşeau răspunderea celui ce urma să succeadă în acest scaun, pentru că Biserica avea acum nevoie de o minte lucidă şi pătrunzătoare, de un spirit organizator, care să ştie s-o călăuzească în zorile încă ceţoase ale viitorului şi să-i asigure o viaţă normală. Se cerea deci un om tânăr, devotat Evangheliei şi Neamului, apt pentru mlădieri şi, la nevoie, suficient de dârz şi energic pentru a fi scut şi pavăză Bisericii, ca ea să-şi împlinească misiunea sfântă în viaţă credincioşilor. Conştientizând povara răspunderii pe care trebuia să şi-o asume cel chemat la această grea slujire, Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României pe Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Justinian Marina, „care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării" (din Gramata Sinodală de instalare).

Luând pe umerii săi viguroşi greutatea acestei înalte răspunderi, Patriarhul Justinian Marina anunţa pe scurt, în următorii termeni, în faţa membrilor Colegiului Electoral, punctele principale ale programului pe care înţelegea să-l pună în aplicare: „Cel dintâi şi cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradiţiilor noastre bisericeşti, este păstrarea credinţei, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare.

Deoarece credinţa noastră ortodoxă nu va putea să fie în sânul poporului nostru vie, energică şi rodnică prin fapte de dragoste, de pace şi de sfinţenie, decât printr-un cler pregătit, plin de demnitate şi devotat cu sufletul şi cu mintea chemării sale sfinte, pregătirea cât mai bună a clerului va fi una din grijile de căpetenie ale sarcinii mele patriarhiceşti. Crescut în învăţăturile şi predaniile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care de la început a respins şovinismul şi prozelitismul ca pe nişte lucruri care nu sunt potrivite cu duhul creştin, vom avea inima larg deschisă pentru celelalte confesiuni din ţara noastră. De asemenea, vom întinde mâna iubirii şi prieteniei în Iisus Hristos tuturor Bisericilor ortodoxe surori întru ecumenicitate, luptând pentru înflorirea Ortodoxiei care zideşte şi întăreşte popoarele"[2].

În loc de Epilog - Despre testamentul Patriarhului României Iustinian Marina

Cu toate că la 26 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a celui de-al treilea Patriarh al României - Patriarhul Justinian Marina, în pofida vremii trecute, se pare că pasiunile pe care personalitatea sa le stârneşte în conştiinţa multora au rămas neschimbate, semn limpede că Părintele Patriarh Justinian Marina nu a fost un om oarecare. Din contră, efigia sa tinde să fie conturată în tuşe groase, ca întruchipare a unor virtuţi, respectiv defecte. Patriarhul Justinian a stârnit deopotrivă sentimente de dragoste şi fidelitate fără limite, dar şi sentimente de ură viscerală. Dacă susţinătorii săi tind să-i confere lui aura de erou salvator al Ortodoxiei româneşti, detractorii de ieri şi de azi doresc, cu orice preţ, să-l transforme în însăşi încarnarea slugărniciei faţă de regimul comunist. Cum s-a raportat la toate acestea Patriarhul? Un răspuns îl putem afla din testamentul său.

Medicul George Stan, care i-a fost aproape Patriarhului Justinian Marina în multe clipe, îşi aminteşte că Patriarhul obişnuia să-i povestească „lucruri foarte interesante despre Biserica şi neamul nostru". Într-o zi, impresionat de cele auzite, medicul i-a spus: „Prea Fericirea Voastră, eu cred că ar fi nemaipomenit să scrieţi tot ceea ce îmi povestiţi mie, pentru că multă lume ar dori să ştie ceea ce îmi spuneţi mie. Atunci, s-a oprit din mers şi mi-a zis plin de tristeţe: « Doctore, dacă nu poţi să spui tot ceea ce ştii, mai bine nu scrii. Dumneata ştii bine că ceea ce-ţi spun eu nu poate fi publicat din cauza cenzurii »." Din cauza multelor lucruri nespuse şi nescrise, activitatea Patriarhului Justinian Marina a fost adesea rău înţeleasă şi greşit judecată. Este „meritul" agenţilor Securităţii că au consemnat în dosarele lor măcar o parte din acele fapte care ne ajută să conturăm Patriarhului Justinian un portret mai aproape de realitate. În aceste dosare există consemnat chiar şi faptul că Patriarhul Justinian era perfect conştient de situaţia extrem de delicată în care se afla. Cu umor amar, el arăta apropiaţilor că este atacat permanent de cei din exil, însă, în egală măsură, este urmărit de comuniştii cu care, chipurile, ar fi prieten. „Să înnebuneşti, nu alta!", spunea Patriarhul, iar situaţia era într-adevăr de aşa natură încât să te facă să-ţi pierzi minţile.

Despre un testament mărturie
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Justinian Marina, cu claritatea, limpezimea şi simţul realităţii de care a dat dovadă de fiecare dată, nu s-a lăsat intimidat de aceste lucruri. Însă, inevitabil, o viaţă trăită sub presiune permanentă nu putea să nu-şi pună amprenta asupra sănătăţii. În ultimii ani de viaţă, Patriarhul Justinian a suferit de diabet şi de grave probleme cardiace. Simţind că oricând poate veni sfârşitul, Părintele Patriarh s-a îngrijit să lase totul în bună rânduială. De asemenea, a dorit ca, măcar după moarte, oamenii să-l înţeleagă şi să nu-l judece după aparenţe. Din acest motiv, el a redactat un voluminos „testament", actualizat şi reasumat de mai multe ori, în care a dorit să transmită „celor de faţă şi viitori" ce a încercat şi ce a reuşit să facă în calitate de Patriarh al României: „Fiind cuprins de neputinţă şi bătrâneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, m-am gândit să scriu acest duhovnicesc testament prin care să facă cunoscut acelora care vor voi, după sfârşitul meu, să caute avere în chilia mea, să nu se mai ostenească în zadar, nici să-i ispitească pe cei ce m-au slujit, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care am adunat-o ca patriarh în cei peste douăzeci şi cinci de ani de patriarhat. N-am adunat aur şi argint, nici bijuterii sau pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a părăsit".

Pentru un „vândut" al comuniştilor, aşa cum îl considerau unii, această încredere şi lăsare în voia lui Dumnezeu ar părea de neimaginat. Însă insistă extraordinar în testamentul său pe ideea providenţei divine şi pe faptul că el, ca om, preot şi patriarh, se află înaintea lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i dea socoteală. „M-am sârguit să păşesc pe căile mântuirii", spune Patriarhul Justinian, sugerând smerit ceea ce apropiaţii lui au spus de multe ori, anume că a fost un rugător în adevăratul sens al cuvântului, condiţia de slujitor al Domnului fiind deplin asumată şi nu doar o atitudine teatrală.

Despre ghidul Patriarhului

Citind Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, şi încercând să acţioneze „potrivit cu duhul lor", Părintele Patriarh Justinian Marina a căutat de-a lungul vieţii să ducă la îndeplinire un program pentru Biserică, nava mântuirii noastre, pe care-l ilustrează în testament prin diferite fapte ale sale, consemnate „nu spre lauda omenească, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe urmaşii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România să se împlinească şi să se desăvârşească". Trei sunt ţintele acestui program, aşa cum reies din textul testamentului: păstrarea unităţii în duh a Bisericii; creşterea şi formarea în Duhul lui Dumnezeu a clerului şi credincioşilor; dezvoltarea laturii văzute a activităţii Bisericii, sub raport social, economic şi edilitar.

„Ca toţi să fie una", sunt cuvintele pe care Patriarhul Justinian le-a folosit adesea, însă în testamentul său el ne arată că această unitate nu trebuie să fie una acaparatoare, cantitativă, ci o unitate organică, de natură spirituală, pe care oamenii Bisericii au datoria să o apere cu orice preţ. Acest lucru poate fi realizat de oameni cu credinţă adevărată în Dumnezeu şi buni cunoscători ai învăţăturilor Bisericii. De aceea, Patriarhul Justinian Marina, care niciodată nu a văzut o contradicţie fundamentală între credinţă şi cultură, a căutat să le promoveze pe amândouă. Oamenii duhovniceşti şi învăţaţi au avut permanent uşa deschisă din partea patriarhului, deoarece aceştia erau consideraţi adevărate „biserici vii" din care ceilalţi vor avea ce învăţa. Împreună cu aceştia, patriarhul a luptat din greu pentru dezvoltarea învăţământului teologic, sub toate aspectele presupuse de acesta, a desfăşurat o activitate editorială impresionantă, insistând pe publicarea Sfintei Scripturi şi a cărţilor bisericeşti necesare în cultul divin, a stimulat viaţa monahală şi a dinamizat activitatea parohială. Sunt lucruri care reies din înşirările seci ale testamentului, care însă, din timp în timp, se „încălzesc" brusc, printr-un îndemn ca acesta: „Las urmaşilor mei aceste patru biblioteci (din Bucureşti), cu sfatul de a păstra în întregime fondul actual, de a continua procurarea de noi cărţi şi de a păstra în bune condiţii localurile seminariilor şi ale institutelor teologice universitare".

Trupul Patriarhului, scut, pavăză şi armură pentru trupul Bisericii

Această preocupare pentru educaţia celor tineri l-a făcut pe ierarh ca, în final, să aleagă locul de veci în Mănăstirea „Radu Vodă" din centrul capitalei, pe care cu greu a salvat-o din ghearele comuniste şi a transformat-o în strălucitul seminar care funcţionează şi astăzi. Personal a vegheat la restaurarea strălucitului complex arhitectural şi tot el este cel care a rânduit ca Biserica „Radu Vodă" să fie paraclisul Seminarului Teologic, iar reşedinţa Episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor să se afle în incinta mănăstirii. Îngroparea sa acolo a însemnat simbolic şi o zidire a sa, precum Ana lui Manole, ca o garanţie că ansamblul arhitectonic va rămâne al Bisericii. Pasajul în care Patriarhul vorbeşte de locul său de veci este de o rară frumuseţe: „Aşadar, şi eu [...], fiind supus, ca om, legii muritorilor şi, prin urmare, aşteptându-mi mutarea din această lume vremelnică, am chibzuit că este bine să-mi pregătesc şi locul de odihnă pentru neodihnitul meu trup - ca să nu fie aceasta o povară pentru urmaşul meu. Văzând că un nou mormânt lângă cele două ale celor doi patriarhi predecesori ar strâmtora locul pentru credincioşi în catedrală, şi găsind un loc liber în biserica Mănăstirii „Radu Vodă" din Bucureşti [...], am rânduit pe cheltuiala mea lucrările de amenajare al acestui loc pentru îngropăciune".

Despre trista lună martie a anului 1977

Mormântul şi-a primit în cele din urmă trupul la sfârşitul lunii martie 1977. Încă din luna februarie 1977, Părintele Patriarh Justinian a fost internat la spitalul Elias, din cauza problemelor de sănătate. Deoarece părea că se întremase, în dimineaţa zilei de 26 martie 1977 s-a hotărât externarea sa. De la spital urma să-l ia cu o maşină fiul său, doctorul Ovidiu Marina. Între timp a avut loc catastrofalul cutremur din 4 martie 1977, care a afectat şi numeroase biserici şi care a făcut foarte multe victime inclusiv printre preoţi, studenţi teologi şi seminarişti. Pentru a-l proteja, nimeni nu i-a spus Patriarhului de consecinţele cutremurului. De aceea, când a ieşit cu maşina pe poarta spitalului, dărâmăturile dezolante ale clădirilor avariate l-au impresionat profund. N-a apucat să parcurgă decât câteva sute de metri. Mai târziu, Ovidiu Marina a mărturisit că, în faţa dezastrului din Piaţa Victoriei, Patriarhul a întrebat doar atât: „Dar ce s-o fi întâmplat oare cu bisericile mele?", după care şi-a dat ultima suflare. Revenirea de urgenţă la spital nu a mai rezolvat nimic.
Abia în ziua de 29 martie 1977 trupul neînsufleţit a fost adus în Catedrala Patriarhală, înmormântarea având loc pe 31 martie 1977 în prezenţa a mii de credincioşi, care au simţit că în acel moment îşi duceau pe ultimul drum pe propriul părinte[3].

Surse, indicii şi referinţe bio-bibliografice:

- „Patriarhul Justinian, Mărturii, fapte şi adevăr", Pr. Icon Stavr. Constantin Pârvu - Vicar Administrativ Patriarhal, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.
- „Părintele Patriarh Justinian Marina" carte scrisă de doctorul George Stan, acela care a fost „medic personal" - vreme de peste 15 ani, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2003.
- Patriarhul Justinian Marina - un apostol al bisericii şi al neamului românesc, Gheorghe Vasilescu, Almanah Bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, 2001.
- Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Patru trepte în cei 60 de ani de patriarhat ortodox român, vol. „Alte file de calendar de inimă românească", Sibiu 1988, p. 44-69 (cuvântare ţinută în Sala Sinodală din Palatul Patriarhal din Bucureşti în ziua de 29 septembrie 1985).
- Volumul Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române. La a XX-a aniversare a înscăunării Prea Fericitului Patriarh Justinian, Bucureşti, 1968, 642 p. (sunt studii extrase din revistele: BOR, an. LXXXVII, 1968, nr. 6, p. 725-773; ST, an. XX, 1968, nr. 5-6, p. 327-483 „Ortodoxia", an. XX, 1968, nr. 2, p. 189-275.
- Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Amintiri despre Patriarhul Justinian, Biserica în Misiune, Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 524-551.
Articole omagiale din revistele mitropolitane:
- Pr. Prof. Univ. Dr. Liviu Stan, Legislaţia Bisericii Ortodoxe Române în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, p. 171 -188 (şi în „Ortodoxia", an. XX, 1968, nr. 2, p. 176-296).
- Pr. Prof. Univ. Dr. Liviu Stan, Canonizarea sfinţilor români, p. 189-199 (şi în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 6, p. 725-735).
- Pr. Prof. Alexandru Ciurea, Strădanii şi înfăptuiri în domeniul artei religioase, p. 200-214 (şi în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 6, p. 736-750).
- Teodor N. Manolache, Note pe filele calendarului celor 20 de ani de arhipăstorie a Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, p. 473-561.
- Prof. Iorgu Ivan, Organizarea si administrarea Bisericii Ortodoxe Române în ultimii 50 de ani (1925- I975),în BOR, an. XCIII, 1975, nr. 11 – 12, p. 1406-1420.
- Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Tiparul şi cartea bisericească în cei 50 de ani de patriarhat (1925-1975), în BOR, an. XCIII, 1975, nr. 11-12, p. 1421-1452.
- Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925-1975,în ST, an. XXVII, 1975, nr. 9-10, p. 670-686.
- Pr. Prof. Univ. Dr. Isidor Todoran, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici în ultimii 50 de ani, în „Ortodoxia", an. XXVII, 1975, nr. 4, p. 560- 585.
- Dr. Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului, Ecumenism şi relaţii externe bisericeşti, 1944-1970, în „Ortodoxia", an. XXXII, 1980, nr. 1, p. 159-170.
- Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1981, p. 461-512 (ed. a II-a, Bucureşti, 1994, p. 481-523).

------------------------------------------------
[2] Cf. Alexandru M. Popovici
http://www.ftoub.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=590&Itemid=257/www.manastirearaduvoda.ro - 15.04.2014/29.08.2016.
[3] Cf. George Enache – http://ziarullumina.ro/testamentul-patriarhului-justinian-31723.html - 26.03.2010/29.08.2016