Revista Art-emis
Mareșalul Ion Antonescu - Cronologie (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)   
Duminică, 30 Aprilie 2017 17:55

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)Activitatea și calitățile de excepție ale Mareșalului Antonescu au impresionat, nu mai puțin, pe militarii străini (francezi, britanici, germani, italieni) cu care el a venit în contact ori care, de-a lungul anilor, în virtutea atribuțiilor pe linie de servicii, l-au avut sub observație. Așa precum faimosul Birou 2 francez, care, la 28 decembrie 1937, imediat după includerea lui Ion Antonescu în guvernul lui O. Goga (1937-1938), a transmis de la București Parisului un amplu raport despre noul demnitar. Un capitol special al documentului, intitulat Aprecieri, cuprindea opiniile despre Antonescu ale unora din atașații militari francezi la București (col. Thierry - 1927, col. Delmas - 1934 și 1937). Din „portretul" schițat în octombrie 1927 de col. Thierry, reținem: „Puterea de muncă a colonelului Antonescu face din el unul dintre ofițerii cei mai distinși ai Armatei Române. El este, cu siguranță, egalul celor mai buni ofițeri ai noștri de Stat Major. Inteligență foarte ascuțită, brutalitate, un mare orgoliu, o voință feroce de-a ajunge, acestea sunt, dimpreună cu o extremă xenofobie, trăsăturile esențiale ale acestei curioase figuri. El trebuie să fie tratat cu multă prudență; nu este sigur". La rândul său, col. Delmas îl considera în 1934 pe Antonescu drept „fiu spiritual" al Mareșalului Prezan; a fost șef al Biroului Operațiilor în 1916-1918, iar, în 1919, a organizat în mod „strălucit" marșul trupelor române asupra Budapestei. Rămăsese „în plină vigoare fizică" și „energie", atestând „o frumoasă inteligență"; „trece - spunea Delmas, în continuare - drept un ofițer fanatic, dotat cu o mare putere de muncă, autoritar și tranșant, șovin, foarte rezervat față de străini, inclusiv francezi"; același, în noiembrie 1937, îl aprecia așa cum era - „un șef de valoare excepțională".

În acest cadru, nu poate scăpa atenției „portretul" stabilit în temeiul examenului grafologic al scrisului Mareșalului Antonescu, de către dl. Andrei Fortunescu în 1991: „Semnătura lui Ion Antonescu exprimă înainte de toate o energie nestăvilită, suport pentru o activitate susținută, ce nu-și îngăduie răgazuri pentru reflecții subtile ori reverii romantice. Grafismul dezvăluie un spirit cultivat, dar care nu înțelege să se oglindească pe sine însuși, relevă o voință formidabilă, capabilă să domine, dar, în același timp, să se constituie într-un scut protector pentru alții. Literele preponderent unghiulare vorbesc despre asprimea unei persoane ce nu este dispusă să facă concesii, nici sieși, nici altora. Raporturile poziționale și dimensiunile dintre majuscula G (din compoziția abrevierii cuvântului General) și majuscula A prin care începe numele reflectă respectul deosebit pe care scriptorul îl acordă autorității, mărturisind totodată credința acestuia, potrivit căreia o persoană ce poartă girul puterii trebuie să-și restrângă la maximum orgoliile ce-l animează ca simplu individ. Față de impozantul G. A. cu ovalul său reținut, modest, sobru, îl reprezintă pe Antonescu - omul!"

S-a afirmat, eronat, că Mareșalul Antonescu ar fi fost aliatul uitat al lui Adolf Hitler. Poate înainte de-a se fi cunoscut, dar nicicum și nicicând în perioada alianței militar-politice (noiembrie 1940 - august 1944), când s-au întâlnit de 20 de ori, în cursul cărora Mareșalul s-a dovedit consecvent incomod, departe de-a fi fost un... aliat „cuminte" al Führerului. Este un fapt care se degajă tranșant din toate stenogramele păstrate și a fost relevat de către toți martorii prezenți la întrevederile Hitler-Antonescu, în primul rând de celebrul Paul Otto Schmidt (translatorul Führerului), Mihail Sturdza, ministrul român de Externe (1940) sau Gh. Barbul (translatorul și secretarul lui Antonescu). Schmidt, de pildă, le declara americanilor după război: „...Toate conferințele (lui Hitler) cu ungurii și românii au atins problema Transilvaniei... În special Mareșalul Antonescu nu obosea niciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o țară europeană, o insulă europeană în marea slavă și că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei". În ceea ce-l privește, Mihail Sturdza a reținut că, de la primele contacte, la Berlin în 22-23 noiembrie 1940, Antonescu i-a prezentat liderului nazist o „elocventă și bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de la Viena".
În sfârșit, Gh. Barbul, care de regulă era nelipsit de la convorbirile Antonescu-Hitler, avea să-și reamintească după război, în memoriile sale de circulație internațională: „...Am găsit (în aprilie 1943) pe Hitler aruncând flăcări. El striga: « Trădare! ». Mareșalul putea să vadă cu ochii lui ce însemna un acces de furie a Führerului. Cuvintele lui, al căror sens Antonescu nu reușea să-l înțeleagă decât în mod fragmentar, din cauza imposibilității lui Schmidt de a le traduce la o astfel de viteză, zburau prin cameră, ca obiecte aruncate în capul românului. România ar fi compromis grav șansele războiului: ca în 1917 când Sixte de Bourbon, ducându-se în lagărul inamic să negocieze, într-un moment când adversarii Germaniei, epuizați de eforturile lor, se gândeau la pace, tot astfel Mihai Antonescu ar fi deschis ochii Occidentalilor asupra slăbiciunii lui Festung Europa. Pentru a susține acuzațiile lui, Hitler agita în mâna dreaptă o foaie de hârtie. Era, după cum afirma el, o telegramă a Departamentului de Stat, semnată de Cordell Hull, descifrată de serviciile germane. Destinatarii erau miniștrii Statelor Unite din capitalele țărilor neutre din Europa. « Susțineți inițiativa lui Antonescu - glăsuia textul ». România se pusese astfel în fruntea unei mișcări de trădare în Europa. Mihai Antonescu o mărturisea singur în memoriul dat lui (Manfred von) Killinger. Pentru a păstra încrederea Reichului, Mareșalul trebuia să renunțe la colaborarea vicepreședintelui de Consiliu și să recheme de urgență pe șefii de misiune de la Berna și Madrid, care serviseră ca instrumente ale lui Mihai Antonescu".

Cât în ce privește situația, imposibil imaginat, a unui Antonescu redus la tăcere în fața Führerului, N. Steinhardt a consemnat dimpotrivă în Jurnalul său: „Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cuteza să i se opună lui Hitler [...] Dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei". Se desprinde, cât de colo, că Mareșalul Antonescu a știut să se impună pentru a i se recunoaște statutul: al III-lea om al Axei, după Hitler și Mussolini, cel puțin pe continentul european! Iar ascensiunea lui pe locul secund, după căderea „Ducelui", n-a putut fi de nimeni și nicicum blocată. Fie numai având în seamă o atare dispoziție în ierarhia Axei, și este de ajuns a conchide că Antonescu n-a avut cum să-și joace rolul dealiat uitat al lui Hitler, cum sugerează autorii de serviciu sau propovăduitorii (aberantei) corectitudinii istorice. Antonescu, așadar, n-a fost nici aliat uitat, dar nici unul de anvergură al celui de-al III-lea Reich, pentru care a optat nu după propriile-i impulsuri și convingeri, ci, pur și simplu, datorită realităților anului 1940, devenind volens/nolens aliatul lui Hitler, iar nu vasalul acestuia, în condiții geopolitice concrete, care impuneau respingerea în forță a imensului pericol reprezentat de U.R.S.S., mai cu seamă în urma agresiunii barbare care consfințise debutul prăbușirii României Mari.

Despre toate acestea, Mareșalul avea să detalieze în nenumărate dispoziții și declarații, precum în Ordinul de zi adresat luptătorilor de pe front la 1 ianuarie 1944: „...În zilele trăite de voi, de noi și de părinții noștri, în ultimii 120 de ani, de la 1820 la 1940, Țările Românești au fost de nenumărate ori invadate și ocupate, dominate și exploatate, sărăcite și umilite, jefuite și ciuntite de oștile rusești. Reamintesc tuturor că 1828, 1848, 1853-1854, 1877-78, 1916-18, 1940-41 sunt pumnale înfipte, numai într-un veac, în ultimul veac, în inima și în mândria românească, în cinstea și în glia strămoșească. Luați aminte și nu uitați. Nu uitați și nu vă temeți că veți putea fi pedepsiți fiindcă vă faceți datoria. Fiți încredințați că este pe pământ o justiție supremă. Noi nu vom putea fi pedepsiți de această justiție fiindcă, fiind provocați, umiliți și ciuntiți în 1940, am călcat în 1941 pământul altora pentru a libera pe al nostru. Noi nu am fi atacat niciodată pe nimeni dacă 3 milioane de frați nu ar fi fost luați în robie și dacă Basarabia și Bucovina noastră nu ne-ar fi fost zmulse într-un moment când Europa s-a găsit la o răspântie fatală, când nimeni nu ne-a putut sări în ajutor (subl. ns.)". Ceea ce, la 6 februarie 1943, deci de îndată după eșecul de la Stalingrad, Antonescu transmisese unităților operative din regiunea frontului, și cu acest îndemn: „...Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaților noștri pentru a înfrânge comunismul și pe ruși, nu putem să asigurăm nici viața copiilor noștri, nici existența țării noastre. De aceea, să luptăm cu toată hotărârea acolo unde ne găsim, spre a feri țara de cotropire și la vremea ce va veni să fim gata a înfrânge dușmanul nostru de moarte [...] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte și prin sacrificii".

Indiferent de orice intenții și inițiative nenorocite ce i s-au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Mareșal al României, după 22 august 1941, rămâne indiscutabil singurul lider politic și militar de la București capabil a pregăti, declanșa și purta Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania și aliații ei, împotriva U.R.S.S. și a Națiunilor Unite. Un război condus, înainte de orice și mai presus de toate, pentru refacerea României Mari și zdrobirea comunismului. A eșuat, nu numai în încleștarea militară pe Frontul de Est, ci și în urma combinațiilor de „doi bani" ale forțelor patriotice interne, triumfătoare la 23 august 1944, dar numai pentru moment, dat fiind că fără un răgaz confortabil acestea aveau să-i succeadă Mareșalului, în închisori și lagăre, în „procese" și în fața plutoanelor de execuție, iar, numai în cazurile cele mai... fericite, pe căile Exilului. Printr-o mișcare total nesăbuită și în urma unei cotituri nenorocite, nicidecum istorice, România a devenit un stat ocupat, iar învingătorul de moment, mai cutezător și obraznic decât de regulă, a impus modificarea regimului social-politic, comunizarea după modelul moscovit-asiatic! În atare împrejurări, Mareșalul Antonescu și unii dintre colaboratorii săi au căzut sub gloanțele plutonului de execuție, la 1 iunie 1946.

Cu demnitate, Antonescu dovedind magistral că, așa după cum trăise, știuse să moară pentru România, căreia, de altfel, i-a închinat și ultimele sale cuvinte. Convins fiind, fără nicio îndoială, că nu se sfârșise totul, din moment ce abia începuse posteritatea, care poate să-i fie pe alocuri nefavorabilă ori fals lustruită, dar numaidecât dreaptă şi cumpătată finalmente! Ceea ce nu se poate spune pentru moment: când sau de când? Iar, pentru a încheia, să consemnăm că Mareșalul, declanșând și purtând războiul pentru România Mare, a ajuns - independent de toate eforturile și previziunile sale - a ajuns în cea mai grea situație a existenței sale și a românismului în ansamblu: să se bată, în funcție de evoluția ostilităților generale, nu pentru drepturile, ci pentru existenţa ţării sale, grav periclitată de vecinătatea colosului comunist de la Răsărit![2].

-------------------------------------------------
[2] Gheorghe Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iași, Grupul Editorial Demiurg, 2008, p. 6-17.

footer