Revista Art-emis
„Eu nu știu pentru ce am fost condamnat!” (2) PDF Imprimare Email
General Col. (r) Iulian Vlad   
Miercuri, 29 Martie 2017 19:52

General-colonel (r) Iulian VladDe când eram copil, mi-am dorit să devin militar

Încă de când eram copil, sub influența tatălui meu, mi s-a imprimat dragostea de armată și dorința de a deveni militar. Nu am putut să dau admiterea la Liceul Militar „Dimitrie Sturza", de la Craiova, pentru că, în mod sigur, n-aș fi trecut examenul medical: eram foarte slab pe vremea aceea! Ștefan Andrei, colegul meu de la examenul de admitere la Liceul „Gheorghe Chițu", s-a dus și a dat examen la Liceul Militar și a fost admis. Așa că eu am rămas la liceul „Gheorghe Chițu" împreună cu Ioan Totu pentru că și el dăduse admiterea la aceeași școală.

Am cerut deci să fiu încorporat și mi s-a spus: „Nu! O să mergi direct la armată". Zic: „Vă rog să mă trimiteți într-o școală. Să fac mai întâi pregătirea necesară". Mă duceam pur și simplu străin de toate și de tot. Și atunci, Gheorghe Florescu, văzând că nu se poate înțelege cu mine, zice: „Măi, tu trebuie să înțelegi că eu vreau să te trimit la școala de diplomați. Te trimit la o școală de ambasadori". Eu o știam pe a mea: „Nu, tovarășe Florescu, vă rog frumos să mă lăsați să plec la armată". „Bine măi, dacă tu nu vrei, ce să fac? Am dorit să-ți fac și ție un bine". Și-atunci zice: „Nu te duci la armată!" De-abia plecaseră de la C.C. al U.T.M. la M.Ap.N. Ion Ioniță și Virgil Trofin. „Tu te duci la Sandu". El era în raporturi foarte bune cu Alexandru Drăghici. „Tu te duci la Sandu!" Pe vremea aceea Alexandru Drăghici era adjunct al ministrului de Interne și șef al Direcției Generale Politice a M.A.I. În fine, am reușit să-l conving să merg la Școala de Ofițeri a Ministrului de Interne, de la Botoșani, unde mai plecaseră în anii din urmă câțiva colegi activiști. Școala funcționa sub conducerea Direcției Generale Politice a MAI și a Comandamentului Trupelor. Am absolvit Școala de la Botoșani ca șef de promoție și am fost repartizat la Direcția Generală Politică, ce funcționa în blocul „Singer" de pe Bulevardul Bălcescu unde, mai târziu, clădirea a servit ca sediu al Partidului Național Liberal. Am fost numit în funcția de șef al Secției de pregătire și perfecționare a cadrelor. Deci, școlile de ofițeri și cele de subofițeri care erau atunci mi-au fost date în coordonare.

În mai 1952, s-a produs ceea ce s-a numit „devierea de dreapta", având drept urmare scoaterea de la conducerea partidului și de la guvernare a deviatorilor, în frunte cu Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. În locul lui Teohari Georgescu, în fruntea Ministerului de Interne a venit Alexandru Drăghici. Tot atunci a fost desființată Direcția Generală Politică, iar învățământul a trecut la minister. Cu acest prilej ministrul mi-a spus: „Tu vei conduce învățământul pe minister. Vei avea la dispoziție 100 de posturi și să-mi raportezi dacă Hotelul Stănescu este suficient ca să ai sediul acolo". Hotelul Stănescu este actuala Bancă turco-română, lângă Hotelul Union, pe strada Ion Câmpineanu. Acolo am pus bazele unității care a fost ulterior Direcția de Învățământ a M.A.I. Mai târziu, mi-a spus: „Este nevoie ca unitatea să aibă și un suport logistic așa că cel mai bine ar fi să te atașezi la Direcția de Cadre." Într-adevăr, am intrat în structura Direcției de cadre, noua unitate numindu-se Direcția de cadre și învățământ, iar mie încredințându-mi-se funcția de adjunct al șefului direcției.

Școala de la Băneasa

După plecarea din fruntea Direcției de cadre și învățământ a generalului Alexandru Demeter, care s-a stabilit ulterior în Israel, la conducerea Direcției a venit colonelul Ioan Pateșan, al cărui locțiitor am devenit. Pateșan era român din Banat, lucrase la Uzinele Reșița și se mândrea cu calitatea de fost muncitor debitant, adică un muncitor cu știință de carte. Îmi spunea: „Măi, Vlad, tu știi ce înseamnă să fii trasator într-o uzină ca Reșița?" Am făcut, probabil, ochii mari și a simțit nevoia sa-mi explice: „Trasatorul este acela care desenează pe foaia de metal piesele care intră apoi în componența locomotivei, ori a vaporului sau a mai știu eu ce". Ceea ce, într-adevăr, dacă stai să te gândești, trebuia ceva știință de carte ca să faci lucrul acesta. La numirea mea ca adjunct al șefului Direcției de cadre și învățământ, cred că un anumit rol l-a avut și Ion Stănescu, nou numit în fruntea ministerului, care mă cunoștea bine și cu care lucrasem la Comitetul Central al UTM. Eu cred că, după Alexandru Drăghici, dânsul a avut cele mai mari rezultate în conducerea ministerului. Ca ministru de Interne, Ion Stănescu a determinat o eră nouă în activitatea M.A.I. și a scos la lumină această instituție.

Atunci s-a pus problema terminării studiilor liceale de către toate cadrele care nu absolviseră școala medie. Așadar, am înființat câteva zeci de licee (patru doar în București), unde cadrele noastre erau obligate, din timpul programului de muncă, să participe la activitatea de învățământ ca să-și termine studiile liceale. A fost un efort nemaipomenit pe care ministerul l-a suportat. Cu puțin timp mai înainte, am ridicat și Școala de la Băneasa la rangul de instituție de învățământ superior. În această acțiune am avut și eu un anumit rol, dar decizia a venit de la ministru și chiar de la șeful statului.
Când i-am propus lui Alexandru Drăghici să echivalăm studiile de la școala noastră de la Băneasa cu cele de la Facultatea de Drept, acesta m-a privit lung și mi-a zis : „Măi, dar tu crezi că este posibil acest lucru?". „Da, este posibil, tovarășe ministru", i-am răspuns. Studiasem atent subiectul. Nu mă duceam cu nimic la dânsul fără să fi aprofundat problemele și să fi avut argumente convingătoare. Avea încredere de-acum. Și zice: „Bine, măi! Dacă tu crezi, atunci trebuie sa-i spun lui Ghiță, să vedem ce zice. El trebuie să ne dea aprobarea". Și, nu peste mult timp, mă cheamă și îmi spune: „Să știi că tovarășul Dej a fost de acord. Începe să pregătești documentele. Dar, primul lucru pe care trebuie sa-l faci este să te duci la Ilie Murgulescu, ministrul Învățământului. Discută cu el ce probleme se pun, dacă putem să le rezolvam și să-l rugăm să ne ajute..."

Imediat i-am telefonat ministrului Murgulescu, m-am prezentat cu funcția pe care o aveam de șef a Direcției de învățământ a M.A.I. și l-am rugat să-mi acorde o audiență. Eram căpitan...M-am dus la dânsul în ținută militară, m-a primit frumos, dar și cu o anumită rezervă, având în vedere, probabil, instituția din partea căreia veneam. După primele schimburi de propoziții, în care am scăpat câteva verbe la perfectul simplu, mă întrerupe și zice: „Tovarășe căpitan, dumneata nu cumva ești oltean?" "Da, tovarășe ministru, sunt oltean". "Dar de unde din Oltenia?" Eu știam că dânsul era din satul Cornu, de lângă Plenița și, atunci, am spus: „De la Plenița". Dacă îi spuneam că sunt din Gogoșița, nu știu ce efect ar fi avut!. „Cum, ești de la Plenița? Dar al cui ești de la Plenița?" Atunci am zis: „Sunt nepotul lui Ghiță Puchină, acesta era numele bunicului. „Deci ești nepotul lui nea Ghiță?" Am răspuns și mai hotărât „Da!". „Păi, dumneata nu știi că el i-a făcut pătulul și magazia lui tata?".

Și de această dată, ca de atâtea ori pe parcursul vieții, mi-am dat seama cât de important este ca oamenii să rămână oameni, indiferent ce traseu au parcurs în viață. Ce a urmat este incredibil... „Știi ce - zice ministrul - eu sunt de acord să faceți ce v-ați propus. Dar, hai să facem un lucru temeinic. Să nu repetăm greșelile de odinioară ale francezilor și să nu eliberăm la absolvire o diplomă valabilă doar pentru... Orient'.' Sincer să fiu, nu prea aveam idee ce înseamnă asta, iar nelămurirea de pe chipul meu l-a făcut pe ministru să se explice: „Știi ce făceau? Studenții străini învățau la rând cu ceilalți și nu de puține ori erau cei mai buni sau printre cei mai buni. Dar la absolvire primeau o diplomă de care nu puteau să beneficieze decât în țara de origine sau în colonii, nu și în Franța. Noi trebuie să le dăm o diplomă care să fie general valabilă".

Așa cum spuneam, școala a fost ridicată la rangul de instituție de învățământ superior și menținută la un asemenea nivel cu rezultate dintre cele mai bune. Studenții noștri, absolvenți ai primilor trei ani de facultate, continuau studiile la învățământul fără frecvență la cele trei facultăți de drept din București, Cluj și Iași. Nu după mult timp, au început să apară și primele „fitile", dacă mă pot exprima astfel, ajunse la C.C. al P.C.R. pe filiera unor responsabili militari, care eșuaseră în tentativele lor de a echivala școlile de ofițeri ale MApN cu politehnica. Ca să pregătești un inginer ai nevoie de o bază tehnico-materială adecvată. Ai nevoie de laboratoare, ateliere, să-i asiguri practica în fabrică etc., pe când programa de învățământ a școlii noastre, care includea aproape jumătate din materiile de la Facultatea de Drept, mai trebuia doar completată cu unele elemente ale teoriei și practicii statului de drept. Cât privește dotarea tehnică, Școala de la Băneasa era, la acea vreme, mai bine înzestrată decât facultățile de drept.

De ce trebuia ca viitorii ofițeri de securitate să facă Dreptul? Este adevărat că, în paralel, noi încadram specialiști din diferite domenii, ingineri, economiști, cunoscători de limbi străine, dar masa principală o constituiau absolvenții Școlii de la Băneasa, pentru că, la urma urmelor, cei care trebuiau să cunoască și să aplice legea, se aflau deja „în poziție de luptă". Este de neconceput ca un ofițer care permanent lucrează cu legea să nu aibă o bună pregătire juridică. Dar asta nu s-a înțeles și, atunci, Elena Ceaușescu a început să reproșeze că absolvenții nu sunt preocupați de muncă, nu le stă capul la treabă și că, mai mult, se gândesc cum să termine mai repede facultatea pentru a deveni avocați. „Dar ce – țipă Elena Ceaușescu – Partidul este obligat să scoată avocați? Să cheltuiască banii statului ca să producă avocați?'' La drept vorbind, chiar dacă 2-3% dintre absolvenți plecau din sistemul nostru și intrau în avocatură sau magistratură, rămâneau tot în România și nu era un lucru rău. Dar să nu o mai lungesc...cei de la Armată au reușit să-l convingă pe Emil Bobu, atunci secretar al C.C. al P.C.R., care nu ieșea din cuvântul tovarășei, că „experimentul Băneasa" nu este reușit și, foarte dureros, Școala Ministrului de Interne a pierdut statutul de instituție de învățământ superior!

Cred că a fost o pierdere enormă pentru pregătirea viitoarelor cadre ale Ministerului de Interne. Pe de o parte, școala nu mai avea aceeași atracție pentru tinerii valoroși veniți din viața civilă, iar pe de altă parte calitatea celor care au intrat ulterior în minister nu a mai fost de nivelul celei anterioare. Din fericire, nu după mult timp școala, de care mă leagă amintiri dintre cele mai plăcute și despre care o să mai povestesc, a redobândit statutul de instituție de învățământ superior pe care îl conservă până în ziua de astăzi.

După câțiva ani petrecuți la comanda Direcției de Învățământ, am fost numit în fruntea nou înființatei unități care s-a numit Direcția cadre și învățământ, pe care am condus-o până în 1974. Atunci am fost chemat de Emil Bobu, de data aceasta ministru al Afacerilor Interne, care, după ce mi-a adus aminte de sacrosantul principiu comunist al rotirii cadrelor, mi-a spus: „Tovarășe Vlad, partidul s-a gândit să nu vă despărțiți de învățământ și să preluați comanda Școlii de la Băneasa.'' Și, ca să mai îndulcească „pastila", a adăugat: „Veți rămâne membru al Consiliului de conducere al ministerului". Aparent, părea retrogradare pentru că, ierarhic, școala era subordonată Direcției cadre și învățământ pe care o condusesem aproape patru ani, însă pentru mine a fost ca o binecuvântare! Am înțeles, mai târziu, că se dorea aducerea în structurile de comandă ale Ministerului de Interne a unor activiști de partid care, fie vorba intre noi, unii nu aveau nici pregătire și nici aplecare pentru o asemenea activitate. În locul meu a fost adus Vasile Moise, secretar cu probleme organizatorice la Comitetul județean de partid Vrancea. Nu m-a deranjat deloc acest lucru. Ba, dimpotrivă! Viața a mers înainte, iar eu m-am apucat de treabă cu toată dăruirea, cu toată pasiunea și vreau să cred că am adus școala la nivelul la care trebuia să fie.

În primul rând, am concentrat în această școală toate armele și specialitățile, chiar dacă unele urmau să funcționeze în sedii distincte: Securitate, Trupele de Securitate, Milițe, Penitenciare, Pompieri, Informații de Frontieră; am înființat o secție de Arhivistică și am introdus sistemul concursurilor pentru cadrele didactice ce doreau să obțină titluri universitare etc. La cutremurul din 4 martie 1977, școala a avut unul din rolurile cele mai grele de îndeplinit, au fost mulți elevi îndeosebi cei de la arma Milițe, în general și de la specialitatea criminalistică, în special, nevoiți să lucreze săptămâni în șir printre dărâmături și la identificarea cadavrelor...

„Ein mann, ein wort!", sau trădarea lui Pacepa și deschiderea în relațiile cu Germania

Nici nu se cicatrizaseră rănile tragediei produse de cutremur și, la jumătatea lui aprilie, am primit un telefon de la Emil Bobu, de-acum Secretar cu probleme organizatorice al Comitetului Central al PCR: „Tovarășe Vlad, să fii pregătit că te cheamă tovarășul Secretar General. Mâine, la prima oră, să fii la Comitetul Central. Nu știu, mă găsești sau nu mă găsești, te duci direct la Cabinet". M-am prezentat la Cabinetul 1 și, aproape imediat, am fost introdus în biroul Secretarului General. S-a ridicat de la masa de lucru, a făcut câțiva pași spre mine, mi-a întins mâna și m-a invitat să mă așez. Apoi zice: „Cum merge activitatea la Școală? Am văzut că ai rezultate bune! Întrucât ai și studii superioare juridice, ne-am gândit să te trimitem la Procuratura Generală. Să devii Procuror General." Era formula: „dacă-i ordin, cu plăcere", însă răspunsul meu a fost puțin mai nuanțat: „Vă rog să-mi permiteți să raportez: nu știu dacă pregătirea mea, fără o experiență de muncă în acest domeniu, mă recomandă...". „O să capeți experiență în muncă. Noi avem încredere. Așa ne-am gândit". Când am ieșit din Cabinetul 1, aștepta să intre adjunctul Procurorului General și șef al Parchetelor Militare, generalul magistrat Nicolae Iscrulescu, originar de pe la Baia de Aramă. În sfârșit, la ieșirea din sediu, l-am întâlnit și pe Nicolae Popovici, la acea dată adjunct al ministrului Justiției. Deci îi chemase pe mai mulți , a mai reflectat și, după un timp, a agreat propunerea cu Popovici care, pe bună dreptate, era soluția cea mai bună. Și eu, dacă aș fi fost în situația să aprob una dintre cele trei propuneri, pe el l-aș fi ales.

Cu câteva zile înainte de 1 mai 1977, am fost chemat din nou de Președintele Nicolae Ceaușescu. Era într-o dispoziție cum nu l-am mai văzut de multe ori. S-a ridicat de pe scaun, a venit spre mine, mi-a întins mâna și s-a așezat pe unul pe unul din cele două fotolii din fața biroului. Mi-a făcut semn cu mâna să-l ocup pe celălalt. M-a întrebat cum stau cu sănătatea și dacă nu m-am plictisit de când sunt la școală. Cu condescența cuvenită, i-am răspuns că am avut și am de lucru încât deseori nu prididesc (am folosit o expresie des uzitată în Oltenia!). Zâmbind, îmi spune: „Ne-am gândit să-ți încredințăm niște sarcini mai grele... Vei fi numit Secretar General al Ministerului de Interne". Apoi, a continuat: „Să știi că de la tine aștept foarte mult, pentru că m-am convins că poți". Evident emoționat, am răspuns că mă simt foarte onorat pentru încrederea ce mi se acordă și că voi depune toate eforturile pentru a răspunde așa cum se cuvine misiunii încredințate. S-a ridicat din fotoliu, m-a felicitat și mi-a urat succes pe mai departe.

La ușă aștepta ministrul Teodor Coman, cu care cred că se discutase în prealabil, pentru că mi-a zâmbit într-un anume fel. Nu i-am spus nimic, întrucât nu era locul potrivit, iar dânsul urma să intre la președinte. Nici nu am ajuns bine la școală că a și dat telefon. Zice: „Să te pregătești că vii curând la minister". Deci Ceaușescu îi comunicase despre numirea mea. Peste o zi, m-am prezentat la ministru care, după ce mi-a strâns mâna și mi-a urat bun venit, mi-a comunicat noile mele atribuțiuni: urma să coordonez Direcția de contraspionaj, condusă de generalul Gheorghe Moga, Direcția de filaj-investigații și alte câteva unități. Moga era bihorean. Mie mi-a plăcut. Era cam duplicitar dar, mă rog, fiecare avem metehnele noastre, nu putem să fim perfecți. Eu am lucrat bine cu el. Să-i fie memoria veșnică! Peste câteva luni, am primit misiunea de a înființa Unitatea de luptă antiteroristă a Ministerului de Interne, ceea ce va deveni apoi U.S.L.A. Pentru aceasta m-am dus și am făcut o documentare aprofundată în R.F.G.. Am ales Germania, ca urmare a faptului că acolo, la acea dată, activitatea antiteroristă era cu mult mai bine pusă la punct decât în alte părți, precum și pentru că, în ultimele luni, avusesem cu nemții câteva acțiuni de cooperare reușite. L-am luat cu mine pe colonelul Ștefan Blaga, viitorul șef al acestei unități, gazdele arătându-ne o deschidere cum n-aș fi putut s-o bănuiesc. Cu nemții, relațiile s-au consolidat, îndeosebi după fuga lui Pacepa.

Merită să amintesc că înființarea unității antiteroriste a fost urgentată de un eveniment nefericit care s-a întâmplat la 19 noiembrie 1977 la Ambasada Egiptului. A fost prima acțiune care a dat răsunet mișcărilor studențești arabe, aproape neobișnuite, mai cu seamă ale studenților palestinieni, care se manifestau ceva mai zgomotos. Au ocupat Ambasada Egiptului de la București. Era un lucru grav, care putea să dăuneze relațiilor foarte bune dintre Romania și Egipt. Se punea problema creării unei unități puternice, de prevenire și combatere a terorismului. Și, într-adevăr, la 15 decembrie 1977, s-a înființat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.), creată după modelul structurii germane Granzchutzgruppe (G.S.G.-9), care a devenit operațională în câteva luni. Partea cea mai grea a fost încadrarea celor câteva sute de posturi. Când totul s-a finalizat, s-a demonstrat că s-a făcut un lucru temeinic, care s-a dovedit a rezista în timp.

Vizita în Germania a fost benefică nu numai din punctul de vedere al documentării, ci și pentru punerea bazelor unei mai strânse cooperări. Totodată, ne-au pus la dispoziție unele mijloace de luptă, inclusiv armament. Unora, atunci când ne-am întors și le-am prezentat rezultatele vizitei, nu le venea să creadă ce am obținut de la nemți. Așadar, cu nemții am avut printre cele mai bune și serioase relații. Sunt oameni de cuvânt. „Ein mann, ein wort!" (Un om, un cuvânt!) În Germania Răsăriteană, am mers o singură dată, când m-am întâlnit protocolar cu Erik Mielke, ministrul Securității Statului și cu Markus Wolf, șeful informațiilor externe din STASI. În R.F.G., însă, am fost de „n" ori. Deschiderea cea mare am făcut-o când am fost trimis în misiune, după fuga lui Pacepa. Am fost chemat la ministru și mi-a spus: "Tovarășul Secretar General a ordonat ca dumneavoastră să mergeți în R.F.G. și să clarificați lucrurile: a fost răpit, a fost lichidat sau a trădat?". Când am ajuns la Ambasada României de la Bonn am găsit lucrurile tare răvășite, iar oamenii noștri erau foarte afectați. Pe unii îi cunoșteam bine. Nici ei și nici eu nu știam ce se va întâmpla cu ei, pentru că de acolo dispăruse trădătorul.

Primul lucru pe care l-am considerat normal să-l fac a fost de a-i încuraja pe acești oameni. Să înțeleagă că nu ei sunt responsabili, că nu le aduce nimeni nicio învinuire. Dar cum hotărârea finală nu-mi aparținea, am fost foarte afectat atunci când am aflat ce s-a dispus în cazul unora dintre ei. O parte dintre ofițerii aflați atunci la post au fost îndepărtați din sistem, deși nu aveau nicio vină. Ca să nu mai punem la socoteală cât durează formarea unui cadru de informații. Unii dintre șefii acestor ofițeri care se treziseră peste noapte pe treptele înalte ale ierarhiei, nu știu mai nimic despre ce înseamnă pregătirea unui ofițer al serviciilor secrete. În Germania, nu a fost deloc ușor. Am lucrat aproape zi și noapte cu un Secretar de Stat de la Ministrul de Interne, după care am avut consultări cu ministrul de Interne, pe care am reușit sa-l conving de corectitudinea României și a Ministerului român de Interne în relațiile cu partea germană în cazul dat.

Am insistat să obțin răspunsuri la o sumă de întrebări. I-am spus că noi nu bănuim implicarea structurilor germane de intelligence în acest caz, dar i-am făcut ministrului mențiunea că nu mă poate convinge nimeni că serviciile germane n-au văzut, n-au auzit, nu știu nimic despre dispariția lui Pacepa. În final, ministrul german a zis: „Da, într-adevăr, vrem să vă spunem că nu se mai află pe teritoriul german, că de la Köln a plecat la baza americană de la Frankfurt pe Main, de unde, cu un avion special, a fost transportat peste ocean". Mi-am dat seama atunci că, oricât era Germania de Germanie, cât erau nemții de plini de ei, deasupra lor era altcineva care le dicta ce și cum!
- Va urma -

Adaptare după versiunea publicată în revista „Periscop", publicație a Asociației cadrelor militare în Rezervă și în Retragere din serviciul de Informații externe, nr. 4/36, octombrie-decembrie 2016, rubrica „Memorialistică", seria „Consemnări", rezultat al convorbirii dintre domnul general-colonel (r) Iulian N. Vlad, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului în perioada 3 octombrie 1987 - 31 decembrie 1989, domnul general de brigadă (r) Petru Neghiu și domnul colonel (r) Alexandru Omeag.

footer