Revista Art-emis
Pr. Paul Mihail - Jurnal, iunie 1940 PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Vasile Soimaru   
Miercuri, 30 Noiembrie 2016 21:40

Pr. Paul MihailS-au împlinit, în această vară, la 29 iunie 2015, 110 ani de la nașterea lui Paul Mihail, teolog, memorialist, istoric, bibliograf și publicist român. A văzut lumina zilei pe 29 iunie 1905, în Cornova, Orhei; a decedat la 11 octombrie 1994, în București. A terminat Seminarul Teologic la Chișinău (1916-1926), Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1930) și de Istorie din Iași (licențiat în 1932). În 1945 a susținut teza de doctorat la Râmnicu-Vâlcea, unde se evacuase Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți. A făcut multe călătorii de studii în Iugoslavia, Bulgaria, Grecia și Turcia (1930-1932), unde a descoperit numeroase documente vechi privitoare la români. A avut diferite funcții în Chișinău: diacon și preot la Biserica „Soborul Vechi" (1932-1944), profesor de istorie (1933-1944), secretar al Secției pentru Basarabia a Comisiunii monumentelor istorice, subdirector (1933), apoi director (1941) al Muzeului Istoric-Bisericesc din Chișinău, director al Școlii de cântăreți bisericești (1941-1944); după 1944 preot la Biserica „Bunavestire" din Râmnicu-Vâlcea (1946), apoi la Biserica „Banu" din Iași (1946-1975), asistent la Facultatea de Filologie a Universității din Iași (1948-1949). Participant la congrese istorice internaționale. Prin studiile sale istorice, a adus o contribuție importantă la descoperirea și studierea surselor medievale ale istoriei naționale, fiind cel dintâi cercetător român al arhivei metocului Sf. Mormânt din Istanbul (Constantinopol). Multe din documentele inedite pe care le-a descoperit și le-a publicat, precum și unele manuscrise și obiecte de artă le-a dăruit Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, Arhivelor Statului din Iași, Institutului de Istorie din Iași. În alte lucrări se ocupă de legăturile bisericești româno-ruse, studiul manuscriselor slave și românești, circulația vechilor tipărituri românești.

Noi, cornovenii, ne mândrim și îi cinstim memoria, astfel încât Paul Mihail să rămână mereu în sufletele noastre. Îl omagiem, profund recunoscători pentru tot ce a făcut ca să ne menținem în continuare oameni de omenie, cu credință în Cel-de-Sus, o parte integrantă și vie a Națiunii Române. În semn de omagiu adus cornoveanului Paul Mihail, dăm publicității un studiu axat pe un segment din zbuciumata lui viață. În formă inițială textul a constituit o comunicare ținută la Conferința științifică internațională 75 de ani de la anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța - 28 iunie 1940 (Chișinău, 12-13 iunie 2015).

Jurnalul lui Paul Mihail despre tragedia zilelor de 27-29 iunie 1940

Pentru locuitorii Basarabiei anunțul la Știri Radio România-București din seara zilei de joi, 27 iunie 1940, privind ultimatumul sovietic referitor la pretențiile teritoriale asupra pământului românesc dintre Prut și Nistru ca aparținând U.R.S.S.-ului, a fost recepționat fără impact mediatic puternic. Rețeaua de radio avea o mică densitate, în genere, în România era concentrată în marile orașe și doar la nivelul locuitorilor care aveau un venit ce le permitea achiziționarea aparatului de radio, instalarea lui și achitarea lunară a abonamentului. Cu atît mai puține erau aceste receptoare în Basarabia. Informarea de la om la om prin telefon era și mai precară în 1940, în Chișinău fiind un mijloc de comunicare între instituții și rar între persoane fizice; de obicei, acestea erau și persoane publice. Dacă primăriile din mediul rural aveau un asemenea aparat, el funcționa doar prin operatoarele de la pupitrul de comandă al unor centrale orășenești sau județene. Cotidienele, ziarele care publicau, în dimineața zilei de vineri, 28 iunie 1940, „ediții speciale", strigate pe toate străzile de către băieții care vindeau ziare, erau mai cu seamă tot cele din București. La Chișinău ziarele au furnizat informația catastrofală după ce timpul începuse să curgă împotriva românilor.

În Basarabia, cu toate lucrările militare începute pe malul Nistrului, populația civilă era puțin sau deloc informată, inclusiv pentru ca să nu se creeze panică. „Fusese o iarnă lungă, de opt luni. Până la începutul lunii mai mereu a fost frig și gheață. Abia la 21 mai au înflorit liliecii", nota la 21 mai 1940 Paul Mihail în Jurnalul său. Domnea o atmosferă pașnică. Invadarea s-a produs asemenea unui cutremur de pământ, când, în chiar momentele în care se produce dezastrul, oamenii trebuie să ia hotărâri decisive pentru viața lor:
- cum a reacționat populația din Basarabia în zilele cruciale 27-29 iunie 1940 în fața neprevăzutului?
- ce a însemnat grozăvia ocupației străine?
Sunt întrebări care încă nu și-au aflat răspunsuri documentate, complete și, mai ales, pe care istoriografia are datoria să le cerceteze și să le analizeze pe baza unor surse ce încă mai așteaptă să fie scoase la lumină. Lucrarea Dezmembrarea României. Anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herța - 1940, care va fi lansată astăzi, 12 iunie 2015, este o astfel de descoperire și punere în circulație a documentelor.

Cum s-a desfășurat istoria „jos", la nivelul oamenilor care au intrat sub tăvălugul invadării? Cel mai sugestiv sunt relatate asemenea momente de martorii oculari, care fie că o fac prin povestiri orale, fie în scris. Spre deosebire de memorii, care reprezintă o narațiune povestită mult timp după momentul evenimentului și reflectă mentalitatea / dispoziția povestitorului din momentul relatării nu al înfăptuirii, jurnalele zilnice sunt mai directe, se bazează pe prima reacție a celui care scrie și care consemnează imediat (sau după puțin timp) evenimentele și sunt încă sub povara lor. De aceea, cu deosebire jurnalele zilnice fac parte din categoria de mărturii pe care istoria le privește atât prin unghiul relatării fruste, sesizând amănunte pe care o relatare globală le scapă din vedere sau nu le acordă importanța cuvenită, cât și din cel al oglindirii (involuntare) a personalității diaristului „persoană care notează într-un jurnal zilnic evenimentele mai importante (și le comentează)" (diarium = „jurnal zilnic", DEXI, editurile „Arc" & „Gunivas", 2007). De la povestirea introspectivă din secolele trecute, jurnalul de însemnări (zilnice, periodice sau la date aleatorii, obligatoriu consemnate în proximitatea datei menționate) capătă tot mai mult expresia unei relatări „obiective" a evenimentelor și, astfel, calități de document calificat pentru a fi invocat printre mărturiile istorice revelatoare. De aceea, ne-am oprit la o astfel de mărturie: autenticitatea și simultaneitatea integrală a consemnării; relatări obiective, fără imixtiuni literare emfatice sau subiective. În genere, Jurnalul este un text care a reprezentat, de-a lungul vieții autorului o supapă de destăinuire și un tovarăș în clipele de bucurii și de tristețe ale vieții zilnice, altfel spus, oglinda vieții unui om. Faptul că în cazul de față autorul are și formație universitară de istoric a adăugat textului o rigoare de respectare a adevărului istoric, fără colportare de zvonuri sau povestire de fapte „după spusele altora".

Ceea ce a trăit, aceea a și scris în caietele sale Paul Mihail(ovici) începând de la 13 ani și până în preziua morții, la aproape 90 de ani. El a ținut aproape de el, în orice împrejurare, caietul în care a notat gândurile, impresiile și faptele vieții sale. Geneza acestei deprinderi o aflăm din cele scrise la începuturi de către orfanul de cleric, care a crescut în orfelinatul mănăstirii Hârjauca de la șapte ani, apoi în internatul Seminarului din Chișinău ca bursier, devenind, în 1926, la înființarea Facultății de Teologie din Chișinău, student al acestei facultăți, pe care a urmat-o în paralel și cu Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza" din Iași. Relatările sale nu au fost destinate publicării. După 1989, a fost sprijinit de istoricul Gh. Buzatu de la Iași să dea la iveală o parte din Corespondența purtată cu sute de personalități de-a lungul anilor. Postum, familia a propus tipărirea și a Jurnalului său și, astfel, a apărut, la cinci ani după decesul său, Jurnal 1940-1944. Aceasta este lucrarea pe care ne sprijinim în analiza de față, confruntată și cu relatări din textul rămas în manuscrisul autograf.

Grija pentru „viitorul care este din ce în ce mai amenințător" este consemnată de autor la 4 ianuarie 1940, după ce, la 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de către Germania și U.R.S.S. Îngrijorarea era pentru „situația documentelor, cărților și manuscriselor mele în caz de evacuare sau de război"[1]. Da, amenințarea plana, dar nimeni nu a prevăzut dezastrul care a fost anunțat intempestiv și cinic, ca detonarea unei bombe. Ultimatumul presupune, în termenii dreptului internațional, predarea (a ceea ce se impune prin acest tip de act în forță) in statu quo - adică în starea în care se află în momentul respectiv - în cazul Basarabiei, atât teritoriul, cât și locuitorii cu toate bunurile lor și ale statului. De aceea, Statul Român și-a retras doar armata și personalul administrativ cu funcții de răspundere în instituțiile centrale. Este firesc ca populația să rămână în vetrele strămoșești, de aceea nici nu a fost lansată ideea unei refugieri din calea năvălitorului; politica „terra deserta" nu a fost posibilă în secolul al XX-lea și nici nu ar fi fost de imaginat, de vreme ce, după începerea războiului, la 1 septembrie 1939, la fel fusese anexat teritoriul Poloniei și se desena o nouă hartă a Europei.

Realitatea din Rusia sovietică de după 1918 devenise tot mai bine cunoscută în Europa prin relatările zguduitoare ale celor care reușiseră să scape de acolo ca și ale unor intelectuali occidentali, printre care și românul Panait Istrati care, vizitând-o, au scris adevărul despre viața și politica acestui stat. Prigonirea religiei și a Bisericii Ortodoxe ruse era proclamată ca doctrină oficială. De aceea, panica printre intelectuali a fost puternică. De altfel, încă din septembrie 1939 unii demnitari și intelectuali „din Regat", aflați cu serviciul în Basarabia, începuseră să ceară transferul să plece. Date oficiale despre numărul celor care au putut să ajungă în România înainte de închiderea frontierelor se bazează pe înregistrarea la evidența populației (de către prefecturi și poliții) a celor care reușiseră să treacă frontiera la 27-29 iunie 1940 (comunicarea colegului nostru, juristul Petru Dinescu, din Râmnicu-Vâlcea, prezentată la conferință, este o premieră în acest sens). Iar documentele ulterioare datei de 3 iulie 1940 au înregistrat persoanele care au putut părăsi Basarabia oficial, prin așa-numitul „schimb de populație".Vestea invadării Basarabiei preotul Paul Mihail a aflat-o vineri, 28 iunie, dimineața devreme, când, fiind în biserică, „o femeie intră strigând: «Vin rușii!»". Soția, întoarsă alergând de la piață, îi confirmă vestea că „Rusia Sovietică a cerut Basarabia și Guvernul român, sub puterea forței, a cedat Basarabia și Nordul Bucovinei". Familia nu avea radio, nici telefon. După șocul acestei știri, primul drum - de la Soborul Vechi, aflat în zona de astăzi a bulevardului Tineretului (pe locul unde, biserica fiind demolată într-o noapte, după 1962 s-a ridicat cinematograful „Moscova", azi Teatrul „Eugen Ionescu") - al preotului este la sediul Arhiepiscopiei, vizavi de Catedrală, unde se află acum Casa Guvernului. Arhiereul Efrem plecase spre București în timpul nopții, fără să lase niciun fel de ordine sau recomandări pentru cei din subordine. Preotul Mihail se întoarce acasă (în curtea Bisericii „Soborul Vechi") și se pregătește să fugă, folosim acest verb pentru că în acest scurt răstimp, când cronometrul avansa împotriva românilor, nu era posibilă o plecare organizată.

Urmărind cinematografic traseul tânărului de 35 de ani, istoric și preot, în acele ceasuri, ne dăm seama că primul lui gând, de a fugi din calea năvălitorului, pentru supraviețuire, a fost absolut normal, era patriot, scrisese despre drepturile românilor asupra Basarabiei și știa despre reprimările preoților de către bolșevici. Lipsa mijloacelor de comunicare ale lui Paul Mihail sunt evidente, fără posibilitatea de a se sfătui cu rude sau prieteni. În clipele marilor hotărâri acționează așa după cum îi dictează conștiința. Panică, disperare, jale. „Luam geamantanul cu documentele și manuscrisele mele, mă uitam la ele și le lăsam jos. Încotro pleci și cu ce mijloace?". Despărțirea de „mormintele părinților, de pământul natal, de casă, de agoniseala materială, de documente, cărți și icoane" este sfâșietoare: „iau drumul pribegiei cu câteva cărți, însemnări, o pâine și încălțat cu bocanci, pornesc". Soția cu fiica de trei ani abia împliniți rămâneau pe loc: „Genia a zis, pleacă tu, că eu voi orândui aici și voi veni!". De față și bunica Genei, „am rugat-o cât poate să păstreze cărțile și documentele".

Drumul de la Soborul Vechi la gara Visterniceni trecea prin cartierele mărginașe. Autorul intră în decorul dezastrului care se profilează: „Încă o sărutare celor dragi și cu șiroaie de lacrimi pornesc grăbit prin mulțimea ce manifesta și prin marea dezordine ce domnea..." „Agitații pe străzi, manifestații de ale evreilor și muncitorilor și bararea drumurilor cu mașini, camioane și căruțe. Armata care se retrage cu capetele în piept, dezarmată, fără ofițeri superiori și tulburările care au început. Se aude țăcănitul mitralierelor". Cităm în continuare desfășurarea pas cu pas a plecării: „La gara Visterniceni, plină cu soldați și evrei, mi se spune că trenul nu mai merge spre Iași. Aștept o bucată de timp apoi pornesc pe jos pe linia ferată. Înaintea mea sunt atâția. Întâlnesc geamantane părăsite, buccele și bagaje. Toți fug, toți cu spaimă. O doamnă cu o căldare spartă în mână, gesticulează și vorbește întruna. Nimeni nu o ascultă". În fine, abia răsuflând, autorul ajunge la gara Ghidighici. „Aici găsesc trenul românesc. Mă urc peste bagaje și lume într-un vagon. E ora 12 amiază și Chișinăul a fost ocupat". Ceea ce corespunde cu informația din documentul semnat de Jukov, Borisov, Vatutin din lucrarea amintită (p. 48), care consemnează că „la 28.6.1940 au fost ocupate orașele Cernăuți, Hotin, Bălți, Chișinău, Akkerman". Timpul pentru retragere stipulat în Ultimatum fusese flagrant încălcat de trupele sovietice!

Continuăm să reproducem textul din Jurnal: „Seara ajung la Iași. Trenurile veneau unul după altul. Întâlnesc pe Sergiu Roșca (cumătru, preot-ziarist, nu l-a contactat înainte de a pleca din Chișinău - completarea noastră). Abia la Iași îmi dau seama că am făcut o neiertată greșeală, de a fi fără soție și copil. Gara Iași e un haos. Mii de refugiați, bagaje, copii și vagoane. Mereu cu gândul că Genia poate va veni cu vreun tren... O stare de nervi cum nu am mai avut. Nu pot sta o minută locului. Îmi tremură mâinile și picioarele". Astfel va începe calvarul celor trei săptămâni, până la reîntregirea familiei, soția și fiica sosite la Iași la 19 iulie 1940 cu primele eșaloane ale „schimbului de populație". Derulăm filmul evenimentelor zilei de 28 iunie 1940, prin acest studiu de caz pentru a răspunde la prima întrebare pe care ne-am pus-o: cum au reacționat locuitorii Basarabiei la invadarea pământului lor de către sovietici? În cazul lui Paul Mihail scularea a fost într-o ambianță normală („Ce seară liniștită a fost aseară - pe 27 iunie - nimic nu știam", avea să scrie în jurnal), cu mergerea la biserică de dimineață la slujire, pentru că era vineri și în ajunul sărbătorii Sf. Petru și Pavel, apoi, ca un trăsnet, vestea terifiantă a invadării Basarabiei și succesiunea de fapte:
1) „am alergat la Arhiepiscopie, m-am informat, apoi, trecând pe la Catedrală, am bătut metanie pe scări";
2) revenirea acasă: „disperare, jale și tânguiri.
Gândul să plecăm cu toții la Iași", dar imposibilitatea de a părăsi totul într-o clipă și cu copil mic: „Încotro plecăm și cu ce mijloace?". Intervine un fel de blocaj psihic: „...imposibil de a mai face mișcări. Dispreț față de tine însuți" și despărțirea dramatică de familie și de tot ceea ce constituia universul său de cercetare, documentele, teza de doctorat la care lucra de mai mulți ani, cărțile vechi românești pe baza cărora scrisese lucrarea „Tipărituri românești în Basarabia între 1812-1918", care era sub tipar la Editura Academiei din București și pentru care va primi Premiul „Năsturel" al Academiei Române.

Pe un alt plan, în jurnalul lui Paul Mihail este relatarea concomitentă despre tabloul schimbărilor alarmante pe care le constată în oraș: apariția manifestațiilor pe străzi, pe când se întorcea din centrul orașului, de la Arhiepiscopie, probabil pe la orele 8-9. În perspectiva a ceea ce se știe acum despre mișcările subterane organizate și finanțate de către bolșevici, de către Komintern (aciuat la Moscova) se poate explica coagularea rapidă a unei asemenea organizări de „barare a drumurilor cu mașini, camioane și căruțe", care nu a fost nici spontană, nici aleatorie. Rețeaua prosovietică s-a manifestat prin evrei și muncitori, scria atunci autorul, mai degrabă mici meseriași de cartier, căci Chișinău nu a fost un oraș „muncitoresc"; apoi de elemente de la periferia societății, veșnicii nemulțumiți sau vagabonzi dornici de jafuri și distrugeri, abrutizați de alcool și instigați de agenți special plătiți, infiltrați în cartiere. Scopul era crearea haosului și generalizarea panicii, care a și devenit acută în gara Visterniceni. Însă autoritățile române au asigurat retragerea și a populației. Din gara Ghidighici pleacă trenurile românești, cu care ajunge la Iași și autorul. El notează, în zorii zilei următoare, 29 iunie, așteptându-și soția și copilul: „Sunt în picioare la gara Socola, unde mereu sosesc trenurile cu refugiați". Dar, consemnează cu părere de rău, la 19 iulie: „...prin ziare și reviste puțin s-a scris despre pierderea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Toți [sunt] întru așteptarea războiului cu Ungaria.

Guvernul Gigurtu face sforțări pentru ordine și repartizarea refugiaților"

La a doua întrebare „Ce a însemnat grozăvia ocupației străine, pe lângă pierderea a nenumărate vieți omenești și distrugerea destinelor milioanelor de deportați?", în studiul nostru de caz constatăm cu durere și distrugerea deliberată, sistematică a numeroase mărturii istorice de românitate a provinciei dintre Prut și Nistru, ceea ce a creat goluri de neînlocuit în istoria și istoria culturii românești în genere și a celei a provinciei noastre, în special. Paul Mihail a suferit sufletește toata viata de pe urma faptului că la 3 iulie 1940 la locuința sa a venit o echipă, membrii ei perfect informați despre tot ce se găsea în casa sa și, în fața soției înfricoșate cu copila de trei ani în brațe, au confiscat și ridicat biblioteca, manuscrisele sale și documentele acumulate. La 19 iulie, Paul Mihail consemnează: „Genia a venit mult slăbită și năucită. Niciun document, niciun manuscris și nicio icoană n-a putut aduce, fiindcă îi era teamă că o vor aresta". Documentele scăpate de la rechiziția din 3 iulie fuseseră îngropate de Eugenia Mihail, dar la revenirea în august 1941 ele nu mai erau în ascunzătoare. Misterul dispariției lor a fost luat în mormânt de rudele care rămăseseră în locuința din str. Mihai Viteazul (astăzi M. Eminescu) nr. 3. Pierderea tezaurului de documente descoperite de el (circa 1.000 de documente românești), unele aduse de la Istanbul (Constantinopol) în 1931, din care începuse publicarea din 1932, la Iaşi, sub autoritatea istoricului Ilie Minea[2]. este cu atât mai mare, cu cât unele, puține, au fost identificate după război la Arhivele Naționale ale R.S.S. Moldovenească[3], în care a indicat documentele aduse de el de la Istanbul în 1931 (care păstrau notele sale marginale autografe), publicate în volumul „Moldavia v epohu feodalizma. Slaviano-moldavskie gramotî XV v. - pervaia cetvert' XVII v. Sbornik dokumentov" fără indicarea provenienței, dar altele sunt încă dispărute. Relatarea acestei drame o face în articolul „33 de ani de la aflarea documentelor românești de la Constantinopol", în Jurnal 1940-1944, p. 257-274. A fost obolul de muncă și jertfelnicie al tinereții unui cercetător istoric care a fost strivit, și el, astfel, sub tăvălugul istoriei.
-----------------------------------------------------
[1] fotografia bibliotecii cu cărți vechi și manuscrise din vol. „Născut în Cornova", coord. Vasile Șoimaru, Ed. Prometeu, 2006, p. 265.
[2] bibliografia tuturor publicațiilor sale de documente și, în genere, a scrierilor sale se află în: Paul Mihail, Jurnal 1940-1944, București, Editura „Paideia", 1998, p. 285-372.
[3] recenzia publicată de el în Izvestia Akademii Nauk M.S.S.R., Chișinău, 1965, nr. 1, p. 81-84, cu sprijinul onest al acad. Eugen Russev.

footer