Revista Art-emis
Fidel - „El Lider Maximo” PDF Imprimare Email
Ing. Ovidiu M. Curea   
Duminică, 27 Noiembrie 2016 20:09

Fidel Alejandro Castro RuzDeci, Fidel a murit. La 25 noiembrie 2016, la vârsta de 90 de ani împliniți în 13 august (născut în 1926). În 1992, scriitorul american de origine argentiniană Andrés Oppenheimer, editorialist la „The Miami Herald" și „El Nuevo Herald", laureat al premiilor Pulitzer, Ortega y Gasset, Rey de España și Emmy lansa o carte care s-a transformat rapid într-un succes de librării, „Castro's Final Hour" (Ora finală a lui Castro), prin care anunța sfârșitul lui Castro. Spiritul de contrazicere a lui Fidel s-a manifestat, însă, și aici. L-a contrazis pe Oppenheimer cu 24 de ani în ceea ce privește sfârșitul său fizic, iar despre sfârșitul regimului său, mai avem de vorbit. Coordonatele biografice ale lui Fidel Castro, prin numărul şi modul lor de interpretare, îl plasează în spaţii multiple, în cel al francmasoneriei, al burgheziei, al socialismului, al C.I.A., al oportunismului, al aventurismului, al poligamiei, al crimei, al ocultei internaţionale etc. etc. Se spune despre el că şi-ar fi eliminat prieteni şi camarazi care îi puteau sau i-ar fi putut ameninţa poziţia şi evoluţia. Poate. Că printre aceştia s-ar fi putut număra şi Camilo Cienfuegos sau chiar legendarul Che. Poate. Un lider nu are prieteni, are susținători. Dacă ar avea prieteni nu ar mai fi lider. Luaţi toate figurile istorice ale omenirii și veți constata că personajele respective sunt cele care au provocat cele mai multe sacrificii umane. În funcție de punctul de vedere din care lucrurile sunt privite, ei au ucis sau au executat. Au ucis sau au executat în numele civilizaţiei, al binelui, al patriei, al lui dumnezeu, dar niciodată în numele lor. Au ucis adversari, concurenţi, străini sau conaţionali. Cu cât au trecut peste mai multe cadavre, cu atât s-au menţinut mai mult timp la putere şi cu atât mai celebri au devenit: Alexandru Macedon, Traian, Napoleon, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Ecaterina, Petru, Richard, Ludovic al oricâtelea, Stalin şi alţii, şi alţii, şi alţii. Altfel nu ar fi ajuns unde au ajuns şi nici nu s-ar fi putut menţine în poziţiile respective.

Desigur, va rămâne întotdeauna întrebarea dacă fărdelegile lor au împiedicat producerea altora mai mari şi dacă, tocmai de aceea, ar fi fost chiar necesare. Balanţele dintre aceste „daune colaterale" şi rezultatele obţinute vor arăta tot timpul rezultate diferite, în funcţie de cel care le priveşte şi le potriveşte. Biografii s-au întrecut şi se vor întrece, în continuare, în a studia balanţa faptelor, în a lămuri amănuntele biografice ale personajelor istorice şi, fără îndoială, la fel vor face şi cu Fidel Castro. Deasupra datelor pur biografice ale lui Fidel Castro se ridică, însă, întrebările legate de longevitatea sa deosebită în fruntea Cubei. Cum a fost posibilă? Care a fost secretul lui? A fost vreunul? L-au iubit cubanezii pe Fidel? Îl iubesc? De ce? L-au susţinut sau au fost obligaţi să îl susţină? În viitor îl vor renega? Îl vor uita sau nu? Ca întotdeauna, evenimentele se produc în urma unei cazualităţi complexe formată din concurenţa unei întregi serii de fapte şi stări. Evenimentele din jurul lui Fidel Castro nu fac excepţie. În complexul cauzal care a determinat menţinerea sa la putere o perioadă atât de îndelungată, o coordonată constantă a fost, fără îndoială, faptul că Fidel Castro a înţeles şi a respectat cu stricteţe un adevăr simplu şi elementar, că un lider nu poate exista fără mase, fără sprijinul lor, fără legătura cu ele, că masele sunt cele care îl definesc și îl determină în acest rol. Cultivarea şi menţinerea legăturii cu masele a fost principala sa preocupare încă din perioada luptelor din Sierra Maestra. După încheierea luptelor, imediat a făcut reforma agrară şi i-a trimis pe cubanezi acasă mulţumiţi, cu sentimentul victoriei împlinite: luptaseră împotriva tiraniei şi acuma aveau pământ, pe care îl câştigaseră ei, prin ploi, prin noroaie, prin foamete şi gloanţe. Cubanezii erau mândri de ei şi îşi iubeau liderul care le dăduse încrederea în ei și îi dusese la victorie.

După câştigarea puterii, Fidel Castro a urmărit să rămână în continuare lider, fapt care i-a favorizat îndelungata menţinere la putere. În istorie, nu toţi liderii au reușit să ajungă la putere, iar alţii, după ce au câştigat puterea, nu au mai făcut efortul să se menţină şi în rolul de lideri. Le-a fost de ajuns să fie conducători, regi sau președinți, considerând că atinseseră obiectivul final. Au urmărit să înăbuşe orice tentativă de împotrivire din partea celor care după ce l-au propulsat ar avea puterea să-i și răstoarne, transformându-se astfel în tirani. Fără a neglija pericolul apariţiei unui alt lider, gen Camilo Cienfuegos, Fidel Castro a lucrat permanent la imaginea sa de lider al cubanezilor. Pe parcursul vieţii, în orice mişcare, orice acţiune, orice luare de poziţie internă sau externă, Fidel Castro a avut tot timpul în vedere ecoul ce se va fi produs în rândul maselor sale de cubanezi şi repercutarea acestuia în imaginea sa de lider. A dat maselor senzaţia că se consultă permanent cu ele. Le-a explicat întotdeauna câte ceva, direct, prin mass media, prin aparatul de stat sau de partid. Câte ceva care, chiar dacă nu era de cea mai mare importanţă sau de cea mai mare urgenţă, le fixa totuși cubanezilor atenţia şi îi făcea să se simtă părtaşi la evenimente. Interne şi internaţionale. A manevrat cu deosebit talent telenovela cubaneză luând subiectele din realitatea cotidiană şi istorică. Nu este un secret pentru nimeni că telenovela nu este un simplu gen artistic pentru televizor, cum nici fotbalul nu este un simplu joc sportiv. Ele sunt forme de captare, canalizare şi control a energiei maselor. Telespectatorii prinşi de o telenovelă încep să se confunde cu personajele, să trăiască împreună cu ele, să facă parte din mediul respectiv. Aleargă să prindă episod după episod, să trăiască, măcar o oră pe zi, printre familiile de milionari, să triumfe cu eroul neînfricat care răzbună orice nedreptate şi injustiţie, să se împlinească într-o iubire sublimă pe care a visat-o dar pe care nu a întâlnit-o. Personajele principale pozitive acţionează întotdeauna după cum ar dori telespectatorul, acesta devine coautor la deciziile, acţiunile şi la succesul personajelor. Alături de ele devine erou şi telespectatorul. Alături de Fidel cubanezii s-au simțit băgaţi în seamă, s-au simțit și ei eroi precum liderul lor, căruia i-au apărat imaginea care se răsfrângea și asupra lor. Nu împreună au învins dictatura batistiană? Nu împreună au rezistat ani de zile împotriva imperialismului şi blocadei americane?

Pentru a menţine treaz interesul maselor Fidel Castro a ştiut că ele nu trebuie lăsate din mână dar nici plictisite, că trebuie făcute părtaşe şi la bucurii dar şi la necazuri, şi la vise şi speranţe dar şi la neîmpliniri. Castro a ascultat cu atenţie şi, nu de puţine ori, cu neputinţă asumată, necazurile cubanezilor dar nu a ezitat să se plângă şi el acestora de necazurile sale, pe care le-a făcut repede necazuri ale întregii Cube. În anul 2000, în ajunul reuniunii la nivel înalt a Organizaţiei Statelor Americane de la Ciudad de Mexico, ajunsese de notorietate zvonul că Vicente Fox, preşedintele Mexicului, la sugestiile făcute de Washington, i-ar fi cerut lui Castro să nu participe la eveniment. Când mexicanii au sărit în sus ca să infirme oficial zvonul, Fidel Castro a difuzat la posturile de radio şi televiziune convorbirea înregistrată dintre el şi Vicente Fox în care acesta din urmă, într-adevăr, îi cerea lui Fidel Castro să nu participe la conferinţă. E inutil să mai spunem ce val de simpatie pentru El Comandante s-a stârnit în Cuba cu această ocazie, ce sentimente de solidaritate s-au născut pe baza frustrării resimţite de toţi cubanezii. Fidel, omul şi liderul lor, se plânsese cubanezilor de discriminarea şi de nedreptatea la care fusese supus de străinătate iar cubanezii îl înţelegeau şi îl iubeau, pentru că, altădată, şi ei s-au simţit discriminaţi şi nedreptăţiţi (cine nu s-a simţit vreodată discriminat şi nedreptăţit?).

În cadrul aceleiaşi strategii de menţinere a legăturii cu masele Castro a avut grijă să nu ascundă gunoiul sub preş făcându-se că nu există. L-a arătat cu umor, dezaprobându-l, desigur, dar neuitând să-i facă vinovaţi principali pe alţii, oricine, dar nu pe cubanezii săi sau pe liderul lor, acestora rezervându-le, pentru credibilitate, o vină la nivel de mustrare. Unul din multiplele lipsuri din viaţa cubanezilor a fost insuficienţa energetică datorită căreia, când îţi este lumea mai dragă, se întrerupea curentul electric. Cu ocazia unei vizite făcute de Hugo Chavez la Havana, la sfârşitul convorbirilor urma să se desfăşoare, în nocturnă, un meci festiv de base-ball, între o selecţionată venezueleană, avându-l în rol de căpitan jucător lansator, pe însuşi Chavez şi o selecţionată cubaneză condusă de pe margine de Fidel Castro. Întrebat de ziarişti care crede că va fi rezultatul meciului, Fidel i-a asigurat de victoria sigură a cubanezilor. „Dacă la pauză conduce Venezuela", a explicat El Comandante, „stingem lumina de pe stadion şi nimeni n-o să ne poată bănui de nimic, întrucât la noi întreruperea curentului electric, datorită blocadei, e un lucru frecvent". Cine să se mai revolte, atunci, de penele de curent? Nimeni. Realitatea lipsurilor a fost privită cu umor și cu toţii s-au rugat să nu se stingă lumina în timpul meciului. Bineînţeles, lumina nu s-a stins şi echipa Cubei a câştigat.

Faptul că Fidel Castro a conștientizat profund importanța legăturii cu masele și că nu a acționat doar instinctiv în acest sens a fost confirmat chiar de afirmațiile sale directe făcute în cursul interminabilelor dar niciodată plictisitoarelor discursuri. Referindu-se la evenimentele din România de la sfârşitul anului 1989, considera că acestea au fost posibile datorită faptului că liderii români pierduseră orice legătură reală cu poporul: ei vorbeau, ei auzeau şi ceilalţi se făceau că ascultă. Ascendentul primar al lui Fidel asupra cubanezilor de rând l-a constituit faptul că provenea din pătura avută. Se născuse în „cuna de oro" (leagăn de aur), tatăl său fusese moşier iar el renunţase la toate bogăţiile acestuia neforţat de nimeni, din convingere, pentru a fi la fel cu ei, cu cei simpli. Apoi Fidel era un intelectual dovedit şi recunoscut de toată lumea. Lansat pe pista istoriei cubaneze de împrejurări şi de mediu, Fidel Castro a avut talentul şi capacitatea de a se adapta la meandrele ei şi de a se folosi din plin de ele, ajutat de modul profund de cunoaştere şi respectare a spiritului poporului cubanez. I-a cunoscut pe cubanezi bine, i-a simțit şi nu a încercat să îi schimbe. I-a ştiut înceţi şi nu i-a grăbit cu munca. Oricât de greu ar fi fost în ţară, le-a asigurat necesarul strict plus rom, tutun, muzică şi dans. Nu le-a interzis religia, fie că era catolică sau afro-americană (santería). Nu le-a interzis luptele de cocoşi şi pariurile, nici practica bacşişurilor, pe care a controlat-o însă, legalizând-o. (La restaurante, pe lista de preturi, este trecut bacşişul 10%, care, l-a sfârşitul zilei se împarte între lucrători). Căsătoria şi divorţul nu au fost încorsetate în morala proletară din alte țări. Astfel, divorţul se pronunţă chiar la cererea unei singure părţi, considerându-se că fără dorinţa ambilor soţi căsătoria nu mai are nici un sens. Copiii rezultaţi din relaţii extraconjugale au aceleaşi drepturi cu cei născuţi în familiile oficiate. Nu le-a împuiat capul cu învăţământul de partid, cu învăţătura marxistă, cu socialismul ştiinţific, cu etapele de edificarea a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Atunci când i-a simţit nemulţumiţi s-a declarat solidar cu nemulţumirea lor, găsindu-le un vinovat de serviciu, unul credibil, din străinătate. In mod genial, scriitorul columbian Federico Garcia Marqués îl aprecia pe Fidel Castro ca fiind „el líder que encarnó al mismo tiempo el Gobierno y la oposición del país" (liderul care a încarnat în acelaşi timp guvernul şi opoziţia din ţară). A lăsat cubanezilor întotdeauna impresia că se consultă cu ei, că nimic nu face doar pentru că aşa vrea el sau că aşa consideră el că este bine. Orice conflict sau problemă internaţională de interes a expus-o public, desigur, aşa cum îi venea bine, dar menajându-le orgoliul printr-o explicaţie şi făcându-i, astfel, să se simtă implicaţi, nu ignoraţi senioral. Li s-a adresat ca unor oameni, nu ca unor slugi, aşa cum au fost trataţi cubanezii în perioada colonială. Talentul său oratoric ieşit din comun, dublat de necesara carismă, i-au asigurat întotdeauna dialogul cu interlocutorii de care avea nevoie. Chiar şi lungile discursuri ale lui Fidel Castro luau forma unui dialog. Simula un lapsus şi cerea ajutor din public. Îi mulţumea celui care îi răspundea şi, pe loc, lega un scurt dialog cu acesta, dialog ce putea fi valabil pentru oricine din sală. Îl întreba de unde este, ce lucrează, dacă a venit cu greu la conferinţă, cine îi ţine locul la muncă. Altă dată, lua cuvântul fluturând câteva foi de hârtie, anunţând că, de data aceasta, vrea să fie scurt: şi-a scris discursul ca să nu se întindă cu vorba până peste ora 17,00 pentru ca la 18,00 să poată fi liberi cu toţii şi să meargă acasă pentru a putea urmări la televizor derbiul dintre echipele de base-ball Santiago de Cuba şi Pinar del Río. În altă ocazie, când din neatenție îi scăpau de pupitru câteva bilețele pe care își însemnase subiectele despre care urma să vorbească, se repezea să le culeagă de pe jos explicând cu umor: „Trebuie să vă spun și despre ce scrie aici, pentru că pe urmă, discursul care va apărea mâine în ziare nu va mai coincide cu cel pe care vi l-am prezentat aici".

În alte dăți, când discursul său depăşea câteva ore bune, anunţa înţelegător că, dacă cineva are nevoie să meargă la baie, poate ieşi în linişte din sală fără ca nimeni să se supere. Într-una din aceste situaţii, Garcia Marquez, care se afla la prezidiu, intervine şi i se adresează lui Castro, în amuzamentul întregii săli: „Che, Usted nunca va a morirse de prostatis. Yo, ya salí dos veces al baño pero Usted nada" (Prietene, cu siguranţă că n-o să mori de prostată. Eu deja am ieşit de două ori la baie dar tu niciodată). A avut curajul dialogului cu masele, dialog în care a avut întotdeauna grijă să păstreze iniţiativa. Un exemplu elocvent în acest sens stau evenimentele de la începutul anilor 90 (prin 1994), când, după degradarea dramatică a situaţiei economice interne determinată de destrămarea U.R.S.S., principalul partener comercial al Cubei, la Havana, s-a produs o revoltă stradală soldată cu spargerea şi devalizarea unor magazine, revoltă ce risca să ia amploare. În aceste condiţii, Fidel Castro s-a prezentat rapid în faţa mulţimii răzvrătite şi i-a asigurat că le înţelege nemulţumirile. I-a îndemnat să-şi verse furia asupra sa, ca principal vinovat, dar să nu-şi distrugă bunurile pe care şi le-au creat cu greutate, prin muncă şi prin sacrificii. Să-l omoare pe el, dar să nu nimicească magazinele ţării. Numai în pace, cu sau fără el, vor putea trece peste greutăţile prezente, aşa cum au făcut-o de nenumărate ori, în istorie. După câteva minute de consternare şi linişte, din mulţime s-a auzit mai întâi un firav „Viva Fidel", apoi un vuiet general „Viva Fidel", după care revolta anti Castro s-a transformat într-un marş de protest împotriva imperialismului criminal, marș avându-l în frunte pe nimeni altul decât pe Fidel.

Castro a evitat cea mai mare şi frecventă greșeală a unui om inteligent, aceea de a-i considera pe cei din jurul său proşti. Dimpotrivă, i-a considerat și tratat ca fiind la fel de inteligenţi şi de vicleni ca el chiar după ce i-a învins, convins sau manipulat. Nu i-a desconsiderat, nici nu i-a ridiculizat, din contră, le-a recunoscut calităţile, amplificându-şi în felul acesta succesul asupra lor. Pentru cubanezi, Fidel Castro a devenit o instituţie: instituţia Fidel. O instituţie unică şi puternică, mai puternică decât instituţia regalităţii de la alte popoare, pentru că dacă cea de-a doua este multiplicabilă şi repetabilă, instituţia Fidel începe şi se termină cu el. După Fidel şi chiar din timpul vieţii sale instituţia Fidel a trecut în legendă. Legendele rămân, indiferent de fluctuaţiile politico-sociale, iar personajele legendare precum Fidel marchează puternic istoria unui popor. Bun sau rău pentru străini, bun sau rău pentru cubanezi, Fidel Castro a devenit o etichetă cubaneză, un „brand", precum havanele sau romul cubanez.

Ce va fi după Fidel? Este întrebarea pe care şi-o pune multă lume. Vor fi schimbări dramatice? Va fi revoluţie? Vor reveni americanii? Schimbări vor fi, ele au început chiar din timpul lui Fidel și au continuat în timpul fratelui său Raul. Dramatice, nu. Americanii vor reveni numai atât cât au nevoie, adică puţin. Vor fi reforme, vor fi nemulţumiri legate de reforme, iar acestea se vor opri. Experimentul din Europa de Est a fost făcut, nu mai este nevoie de altul. Cubanezii nu renunţă la nimic din ceea ce este al lor, bun sau rău. Nu au renunţat şi nu şi-au renegat niciodată istoria. Drapelul, creat în 1850 şi adoptat în 1906 este acelaşi şi astăzi, iar imnul este, în mare, acelaşi de la crearea sa, din 1868. De aceea nu vor renunţa nici la Fidel, nu îl vor uita și nu îi vor ignora voit memoria. Îl vor considera întotdeauna al lor şi nimeni, niciodată, nu li-l vor putea lua, așa cum a fost el, bun sau rău.

footer