Revista Art-emis
Lăsaţi-mă ce sunt! PDF Imprimare Email
Contraamiral (r) Eugen Laurian   
Duminică, 20 Noiembrie 2016 18:55

Marina militaraEra în primii ani ai deceniului șaptezeci din secolul trecut. Eu, un tânăr locotenent de marină care, ieșit din școală și numit aghiotant al comandantului marinei militare, abia deschisesem ochii și încercam să înțeleg tainele și hățișurile structurilor militare. Domnia sa, cu vreo douăzeci și cinci de ani mai mult decât mine, purta cel mai înalt grad de subofițer din armată. Era plutonier adjutant (gradul de plutonier adjutant-șef nu se inventase, încă!), veteran de război și șeful muzicilor marinei militare. Eu, sublimul anonim, eram cunoscut doar colegilor de promoție, profesorilor și comandanților din școala navală pe care o absolvisem de curând, și, probabil, și unora dintre ofițerii garnizoanei Mangalia cu care venisem în contact, în mod întâmplător. Domnia sa, deși doar subofițer, era o personalitate apreciată în toată marina. De asemenea, era cunoscut de o bună parte a personalului armatei române, precum și de un numeros public din țară. Motivul? Era cel care, an de an, printr-o selecție riguroasă a militarilor încorporați în marină (și la vremea respectivă erau câteva mii!), reușea să alcătuiască acel ansamblu coral bărbătesc, unic în arealul românesc, denumit „Albatrosul". Ansamblu care, compus fiind din câteva zeci de voci tinere îmbrăcate în minunata ținută albastră a marinei române, reușea să amuțească, de emoție și vibrație sufletească, sutele de spectatori ai unor săli arhipline. Și care, anual, se situa, indubitabil, pe unul din primele trei locuri ale podiumurilor de premiere ale concursurilor naționale de profil. Chiar dacă televiziunea acelor vremuri era atât de zgârcită în difuzarea emisiunilor culturale (și nu numai!), prin impactul mediatic al micului ecran făcea ca dirijorul și autorul liniilor melodice ale pieselor orchestrate să intre în atenția definitivă a publicului. Modest peste poate, trăia, se hrănea și respira prin muzică. Compunea, antrena, dirija, conducea corul și orchestra și ridica la nivelui inimii, premiile!...

Cum comandantul marinei militare de la acea vreme, viceamiralul inginer Grigore Marteş, obișnuia ca zilnic să inspecteze una-două dintre structurile subordonate, evident că la un anumit interval de timp venea și rândul Centrului de instrucție al marinei militare, instituție în cadrul căreia ființa și muzica marinei. Într-una din acele vizite, fiind în deplasare către un alt obiectiv de verificat, și auzind acordurile vocilor corului „Albatrosul" ce răsunau din localul clubului unității, mi se adresează în mod surprinzător: - Măi, copile! Ia să schimbăm noi de drum și să-i vedem pe băieții ăștia tineri și frumoși care cântă! I-ai văzut săptămâna trecută, la televizor, cum au obținut locul întâi la concursul național al corurilor militare?
La răspunsul meu, afirmativ și monosilabic, completă:
- Locotenente, copiii aștia fac atâta bine și aduc atâta faimă marinei militare cum nici nu-ți poți imagina! Dar creierul și sufletul corului este Hudițeanu. Hai să vorbim cu el! Intrând în sală, după toată procedura de primire militară (atenționare, raport, prezentare, strângere de mână, etc), amiralul, adresându-se colocvial interlocutorului, îi spuse:
- Marine, am vrut să te văd și să te felicit, pe tine și pe toți băieții tăi, pentru locul pe care l-ați câștigat la concurs! Vă mulțumesc pentru imaginea pe care o faceți marinei militare! Bravo vouă, tuturor! S-o țineți tot așa! Iar după cele câteva cuvinte de apreciere ale dirijorului pentru faptul că amiralul a binevoit să treacă pe la sala de pregătire a corului, comandantul marinei, luându-l amical de după umeri pe plutonierul adjutant, îl întrebă:
- Ia spune-mi, ce vă mai trebuie? Cu ce vă pot ajuta? Condițiile, hrana, ținuta, instrumentele muzicale și programul sunt corespunzătoare?
Răspunsul afirmativ al dirijorului, venit succint, concret și militărește, îl determinase pe amiral să treacă la subiectul următor. Îi spuse:
- Lasă băieții ăștia în pauză câteva minute și vino că vreau să discutăm ceva. Apoi, într-o cameră adiacentă, doar în prezența celor doi, a comandantului unității și a subsemnatului, continuă:
- Să știi că am vorbit cu cei de la cadre și am hotărât să te fac ofițer. Îndeplinești toate condițiile: ai studii superioare, rezultate foarte bune cu muzica marinei și corul „Albatrosul", așa că peste vreo lună vei fi maior!
Luat prin surprindere, maestrului Marin Hudiţeanu i se încleștase gura și nu-i mai ieșeau cuvintele. Într-un târziu, spre surprinderea tuturor, silabisi:
- Lăsați-mă ce sunt! Vă mulțumesc frumos că v-ați gândit să mă promovați, dar lăsați-mă ce sunt! Asta este poziția mea și mă simt atât de bine în ea! Lăsați-mă ce sunt!
Argumentele amiralului referitoare la mărirea de salariu, creșterea poziției sale în comunitatea muzicienilor militari și a personalului garnizoanei Mangalia nu au avut nicio rezonanță în sistemul de referințe al compozitorului, dirijorului și plutonierului adjutant Marin Hudițeanu, care, parcă parafrazându-l pe Gherase Dendrino, comunică decizia sa finală: „Lasați-mă ce sunt!... Lăsați-mă să cânt!"
Văzându-i poziția hotărâtă, după câteva clipe de tăcere amiralul s-a ridicat de pe scaun, i-a întins mâna, apoi, cuprinzându-l iar de după umeri, i-a spus:
- Marine, te înțeleg! Te înțeleg și te apreciaz! Puțini în lumea asta pot realiza ceea ce faci tu, dar și mai puțini ar refuza o asemenea promovare! Și pentru demnitatea asta meriți și mai multă considerație și respect din partea mea!" Și repetându-i un „Mulțumesc pentru ceea ce faci pentru marină!" și strângându-i din nou mâna, ieși din încăpere.
În mașină, pe drumul de întoarcere către comandamentul marinei, mi se adresă:
- Locotenente, să-mi amintești ca va viitoarea premiere să-l trecem pe Hudițeanu cu cea mai mare primă din marină!"

Astăzi, la cei peste nouăzeci și trei de ani ai domniei sale, maestrul Marin Hudiţeanu vibrează, încă, la acordurile ritmate ale muzicii militare. Iar atunci când condițiile atmosferice îi permit, sprijinit de baston și ocupând un loc convenabil, asistă, pe faleza Cazinoului din Constanța ori prin piețele centrale ale orașului, la trecerea fanfarei forțelor navale. E modul său de a-și retrăi clipele de glorie, de a-și reîncărca puterile, atâtea câte mai sunt, prin acordarea bătăilor inimii cu tempoul tineresc al melodiilor compuse de domnia sa cu peste cinci decenii în urmă. Și parcă, bagheta invizibilă a maestrului - ajuns astăzi la gradul de colonel în retragere (ceea ce refuzase cu atâta demnitate în urmă cu aproape cincizeci de ani!), manevrată de către o forță divină, saltă prin aer în ritmurile marșurilor ostășești precum: „Garda la pavilion", „Saltă pasul voinicește", „Marinari din România", „Flamuri albastre", „Solemn pe nave marinarii; Imnul maiștrilor marinei militare".

Cât despe „Albatrosul", se poate spune doar că a fost!... A fost și a zburat! Și cine știe când o să mai vină?... Sau, dacă!...

footer