Revista Art-emis
Sergiu Celibidache, filosoful cu baghetă (2) PDF Imprimare Email
Mihai Mincan   
Miercuri, 15 Iulie 2015 20:00

Sergiu Celibidache, art-emisSistemul Celibidache: „Orice final trebuie să conţină promisiunea începutului"

„Anii după plecarea de la Berlin sunt puşi sub semnul călătoriei. Sergiu Celibidache zboară între Anglia, Danemarca, Suedia, Argentina şi Franţa, conducând orchestre de peste tot. Cere timp suplimentar pentru repetiţii, mult peste orice dirijor al vremii. Discută mult cu muzicienii, încercând să-i facă să înţeleagă că, dincolo de notele înscrise pe o partitură, se află Muzica şi ea aşteaptă să fie auzită. În 1956 are o revelaţie care avea să-i schimbe viaţa şi întreaga raportare faţă de muzică. „Aveam 44 de ani când am avut revelaţia simultaneităţii. Eram înnebunit, atât de descoperire, dar mai ales de faptul că nu puteam transmite celorlalţi experienţa mea. Ce aş fi putut să fac? Nici nu puteam să le spun celorlalţi că a fost un concert bun. «Maestre, dar toate concertele dumneavoastră sunt bune», mi se răspundea imediat", avea să povestească Celibidache, într-un documentar regizat de Jan Schmidt-Garre.

„Între timp, m-am transformat"

Transcrisă simplist, revelaţia lui Celibidache provine din înţelegerea faptului că orice început stă într-un final. Că există acest ciclu, al simultaneităţii, sau, după cum spunea chiar el, că „orice final trebuie să conţină promisiunea începutului". Că acest echilibru pierde, practic, orice noţiune de timp. Iar noul principiu avea să devină baza întregului său demers, pentru tot restul vieţii, punctul de la care va începe orice analiză a unei lucrări muzicale. „Voi sfârşi în exact acelaşi loc unde mă aflam la început. Dar, între timp, m-am transformat", rezumă muzicologul Christoph Schlüren. O astfel de interpretare aduce, desigur, modificări radicale în actul interpretării. Muzica iese din zona performanţei matematice, şi trece spre zona intuiţiei, a momentului, a reacţiei. Aşa se poate explica şi obsesia lui Celibidache pentru acustica sălii de concert, tendinţa sa de a-şi instrui muzicienii de a nu interpreta pur şi simplu, ci de a se asculta între ei, şi, mai ales, abordarea oricărei lucrări de parcă ar fi prima interpretare. Într-un astfel de context, devine, iată, extrem de clar, de ce Sergiu Celibidache refuza înregistrările. În viziunea sa, muzica nu avea nevoie de imortalizare, ci de moment. De acel moment în care, o singură dată în viaţă, după audierea, bunăoară, a unei simfonii, ai fost complet transformat.

„Există un singur «da»!"

Metoda şi viziunea nonconformiste ale lui Celibidache vor avea o influenţă uriaşă asupra propriilor elevi. „Măiestria lui Celibidache poate fi descrisă din mai multe puncte. În primul rând, prin atenţia sa asupra detaliului, care devine obsesie. Nu ignora niciun aspect muzical, fie că se referea la ritm, dinamism sau frazare. Acorda fiecărui moment o importanţă capitală", explica dirijorul şi pianistul Daniel Barenboim, cel pe care Celibidache însuşi l-a considerat cel mai bun elev al său. Jurnalistul Patrick Lang, cel care a stat de vorbă cu mai mulţi foşti studenţi ai dirijorului român, reunind o serie de texte în lucrarea „Celibidache. Întâlniri cu un om de excepţie" rezumă, pentru „Weekend Adevărul" „sistemul Celibidache": „Nu se repeta niciodată, de fiecare dată explica altfel, tot timpul atent la detalii. Tocmai în această aparentă improvizaţie controlată stătea autenticitatea şi spontaneitatea sa. Când scria, reformula expresii de câte 5-10 ori, în limbi diferite, pentru a încerca să ajungă la perfecţiune. Ca să-şi poată explica sistemul şi cerinţele. Însă ceea ce mi se pare fascinant este că nu încerca să treacă cu vederea imperfecţiunile celorlalţi. Ştiţi cum suntem învăţaţi la şcoală, când greşim: «Nu-i nimic, am trecut şi eu prin asta. Nu e mare chestie». Nu, Celibidache îţi scotea defectele în faţă! Te obliga să descoperi curajul de a-ţi înfrunta temerile, de a reacţiona în faţa realităţii". „Ce este o repetiţie? O sumă de «nu»-uri. Câte «da»-uri există? Unul singur!". Acest principiu al lui Celibidache a fost preluat şi este aplicat în munca de zi cu zi de către regizorul român Cristi Puiu, unul dintre marii admiratori ai dirijorului. „Cred că ce spunea Sergiu Celibidache e foarte important pentru cei care realizează filme: regizorul se află în poziţia de a spune «nu!». Eu le spun oamenilor cu care lucrez că sunt acolo doar ca să îi împiedic să se abată de la drumul drept. Dar drumul ăla drept este subiectul numărul 1 al discuţiei. Eu nu ştiu care e drumul drept, eu doar cred că ştiu", ne explică Cristi Puiu.

„Coşmarul" unui fiu

Între 1956 şi 1977, Celibidache călătoreşte intens, pentru a-şi preda principiile în toată lumea. „Majoritatea timpului şi-o dedica lucrului. Pentru mine a fost dificil. Era plecat mai tot timpul. Îmi aduc aminte dimineţile de luni. Îi auzeam paşii, pe scări, înainte să se deschidă uşa camerei mele. Venea să-mi spună la revedere. Aveam impresia că trăiesc într-un coşmar continuu. Nu se oprea niciodată. Îşi dedica cea mai mare parte a timpului muzicii. Nu trăia decât pentru asta. Pentru a călători şi pentru a le transmite şi celorlalţi ştiinţa sa. Asta era motivaţia sa", povesteşte Serge Celibidache, fiul dirijorului. În 1977, acceptă nominalizarea de director al Filarmonicii din München, rămânând în această funcţie până la momentul morţii. Predă şi concertează la fel de mult, ba chiar acceptă să-şi facă debutul în America, în 1984. Avea 72 de ani. În ultimii ani ai vieţii se retrage la Paris, apoi într-o mică gospodărie aflată la ţară, în Franţa. Ultimele imagini îl prezintă lungit pe un şezlong, hrănindu-şi cei trei câini rasa Saint Bernard. Se stinge din viaţă pe 14 august 1996, la 84 de ani, fiind înmormântat în micul cimitir al localităţii La Neuville-sur-Essonne, unde se afla casa de vacanţă a familiei.

„Sunt român, ca şi voi! În ţara asta nu se poate face nimic"

În 1978, Sergiu Celibidache revenea în România, invitat să susţină un concert la Ateneul Român, la pupitrul Filarmonicii „George Enescu". Între repetiţii şi programul propriu-zis, care a cuprins, printre altele, „Rapsodia Română" a lui George Enescu, „Alborada del Gracioso" compusă de Maurice Ravel, „Nocturnele" lui Claude Debussy şi „Simfonia a IV-a în Mi minor" a lui Johannes Brahms, Celibidache a avut timnp să acorde şi două interviuri pentru TVR. Din primul, realizat în spiritul şi, mai ales, în limbajul de lemn al epocii, poate fi extras esenţialul din împotrivirea sa la adresa înregistrării muzicii: „Tehnicile de astăzi sunt mult mai nocive decât cele de la începuturi. Amintiţi-vă, sunetul se mişcă, între muzică şi mişcare e o legătură. Cum eternizaţi asta pe înregistrare?", spunea Celibidache. Al doilea interviu realizat cu acea ocazie este interesant, în primul rând, prin modul în care s-a ajuns la discuţia propriu-zisă. Marilena Rotaru, jurnalista care a stat de vorbă cu Sergiu Celibidache, s-a strecurat printre membrii orchestrei, pentru a ajunge în preajma dirijorului, însă a meritat. Celibidache explodează: „Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu-i nimic mai fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos... Asta-i libertatea. Înţelepciunea mea a fost să-mi dau seama în momentul în care mă găsesc, aşa cum mă găsesc, alcătuit din atâtea aversiuni şi atâtea înclinaţii, că nu pot să fac altceva decât ceea ce fac. Adică am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea... ". Jurnalista nu-i cere părerea despre interpreţii din România şi nici nu-l întreabă de ce nu dă mai des prin ţara natală. Avea deja răspunsul. La repetiţie, Celibidache se aşezase în faţa orchestrei şi le vorbise aşa, în imagini înregistrate de camerele TVR. „Aşa, deci... În ţara asta nu se poate face nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte... Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi, la unul de două sau chiar de una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar mai ales pentru că sunt român, ca şi voi". Evident, interviul a fost interzis de regim, fiind difuzat, în premieră, abia în ianuarie 1990.

„Nu râdeţi, mă! Nu râdeţi, că sunteţi toţi vinovaţi!"

În 1990, Celibidache revenea într-o Românie abia evadată din calvarul ultimilor 45 de ani. Pe masa din faţa sa se poate zări o sticlă de Pepsi. Dirijorul este urmărit de un grup format din câteva zeci de persoane, toate aşteptând reacţiile „maestrului". Discuţia începe cu flori. Lui Celibidache îi este oferit un buchet de ghiocei. „Ghiocei... N-am mai văzut ghiocei de nu ştiu când. Şi alea mov cum se chemau? Toporaşi, aşa...", reacţionează dirijorul. După care, urmează aceste cuvinte, transcrise integral aici, cu tot cu „indicaţiile scenice" de rigoare. Sunt importante. Aşadar, vorbeşte Celibidache. „De la mine ai să înveţi ceva, că nu există tradiţie. Ai să înveţi că bucata nu există, se naşte de fiecare dată, din nou. Deci cine se sprijină pe tradiţie este un impotent. «Ah, ce-aş face eu dacă aş putea...». Eu când sunt invitat la un concert este poate pedeapsa vieţii mele. Eu dacă ar fi să mă închidă, nu ştiu, Partidul Comunist Român (râsete generale) şi mi s-ar oferi: «Domnule, ce vrei, să stai cinci ani în închisoare sau să asculţi un concert dirijat de Brediceanu (la acel moment, director al Orchestrei Filarmonice „George Enescu" - n.n.), să spunem... (Râsete generale, aplauze, unul dintre participanţi îl ia în braţe pe Celibidache). Nu râdeţi, mă! Nu râdeţi, că sunteţi toţi vinovaţi! („Aşa e! ", se aude dintre cei prezenţi). Aţi înlesnit o mediocritate fără niciun talent, un intrigant cum nu sunt doi, să ajungă să determine evoluţia artistică a României. Dar cum aţi îngheţat, mă? Ia, ziceţi, cum aţi îngheţat? („Sistemul, maestre", spune cineva). Dar nu trebuie să o luaţi aşa uşor. Aveţi toţi o enormă vină pentru situaţia artistică mediocră în care vă găsiţi". Final de discurs. După această scurtă discuţie informală, Sergiu Celibidache este invitat să susţină o conferinţă de presă. La final, o doamnă din public îi spune că, ascultându-l în timp ce dirijează, a simţit „cum îşi lasă grijile deoparte şi se ridică, şi în stânga şi în dreapta, deasupra sunetului". Celibidache îi răspunde, extrem de serios: „Vorbeşti aşa, ca şi cum muzica ar fi ceva în sine. Nu există nimic care se poate chema «muzică». Sunetul poate, în condiţii speciale, să devină muzică. Dar nu există nicio legătură inevitabilă între sunet şi muzică. Dar m-a deranjat că pui tot ce ţi s-a întâmplat în legătură cu mine. Eu n-am nimic de spus. Nu Celibidache a trăit această detaşare. Matale ai trăit-o!".[1]
--------------------------------------------
[1]http://adevarul.ro/cultura/istorie/

footer