Revista Art-emis
Sergiu Celibidache, filosoful cu baghetă (1) PDF Imprimare Email
Mihai Mincan   
Duminică, 12 Iulie 2015 21:14

Sergiu CelibidachePuţine personalităţi din România au atins vreodată gradul de complexitate al fostului mare dirijor. Doctor în patru discipline, obsedat de muzică şi de budism, creator de sisteme de interpretare revoluţionare, perfecţionist agresiv, Celibidache rămâne şi astăzi unul dintre cei mai fascinanţi şi controversaţi muzicieni ai secolului trecut. Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicaţie americană „The New York Times" îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea". Poate fi o figură de stil, desigur, dar retrasând etapele vieţii lui Celibidache, nu poţi evita senzaţia că, poate, ceva îţi scapă. Că imaginile, relativ puţine care au rămas din concertele sale, îţi învăluie personajul într-o şi mai mare aură de mister, în loc să-l clarifice. Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care să rezume de-o manieră cât de cât coerentă personalitatea lui Celibidache, poate că acest cuvânt ar fi „nonconformist". Întreaga sa viaţă pare plasată între poli ai improbabilului. Tătăl său îl vedea conducător, poate chiar politician. El a ales muzica. La numai 33 de ani, ajungea directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, un record mondial care şi astăzi stă în picioare. De fapt, despre Celibidache se poate spune orice, mai puţin că a fost o persoană comodă celorlalţi. Viziunea sa despre viaţă şi muzică a părut, nu de puţine ori, una cel puţin bizară. Cum altfel ai putea caracteriza pe cineva care alege ca temelie a concepţiei sale muzicale fenomenologia, un curent filosofic la modă în prima parte a secolului al XX-lea, şi budismul? Ce fel de erezie mai este şi asta? În plus, Celibidache a fost întotdeauna „gură spartă", după propria descriere. Într-una dintre scrisorile trimise prietenului său din România, Eugen Trancu-Iaşi, datată 24 decembrie 1957, Celibidache scria: „Ştii tu care este ambiţia mea cea mai mare? Să-ţi dovedesc cu metrul şi lingura cât de diletanţi sunt toţi dirijorii". Iar, de-a lungul vieţii, fostul dirijor nu s-a ferit să arunce cuvinte grele către mai toţi cei care erau consideraţi etaloane ale muzicii simfonice. Însă poate că niciun alt element nu dovedeşte atât de bine caracterul complicat, dual şi nonconformist al lui Celibidache, decât înregistrările sale. Unii, precum muzicologul şi dirijorul Cristoph Schlüren, le adoră, proclamându-l drept „cel mai mare dirijor al secolui trecut". Alţii le detestă, invocând o anumită preţiozitate şi, mai ales, tempoul ales în anumite concerte, lent, agonizant de lent. Celibidache a refuzat tot ceea ce restul dirijorilor au adoptat necondiţionat, în drumul spre succes: înregistrările audio, concertele în America, interviurile şi pozele din reviste. Şi atunci cum se face, totuşi, că acel necrolog amintit la început, îl numea „un titan"? Tatăl autoritar Câteva detalii biografice, mai întâi. Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în localitatea Roman, din judeţul Neamţ. Familia sa era una dintre cele mai avute din zonă, tatăl lui Sergiu fiind guvernator local. Celibidache copilăreşte în umbra părintelui autoritar, cel care îl vedea ca pe urmaşul său, la conducerea provinciei. „O bătrână ne spunea: «Sergiu va deveni mare, mare de tot!». «Cât de mare?», am întrebat-o eu. «Mare de tot, uriaş!», îmi răspundea bătrâna", avea să-şi aducă aminte sora lui Celibidache, Irina Paraschiva, intervievată, în 2012, pentru documentarul „Firebrand and Philosopher", regizat de Norbert Buse. Tot sora fostului dirijor îşi aminteşte şi de primele indicii ale viitoarei cariere a lui Celibidache. „Noi toţi am făcut pian. Eu am făcut şapte ani, dar n-am avut niciun fel de talent. Sergiu a avut ureche absolută. Apăsam clape la întâmplare, Do bemol, Sol bemol, Re, mai ştiu eu ce, şi îi spuneam alte note, pentru a-l induce în eroare. N-am reuşit niciodată. Le identifica imediat". Copilul Sergiu Celibidache este un adevărat mister şi pentru propriii părinţi. Văzând că fiul său nu prea se ocupă cu temele acasă, tatăl decide să-i facă o vizită inopinată directorului şcolii. „Tata era îngrijorat, pentru că nu-l vedea niciodată pe Sergiu făcându-şi temele acasă. Directorul i-a spus aşa: «Fiul dumneavoastră este mai mult decât un elev excelent. Este talentat». Păi ştiţi ce făcea? Rezolva toate problemele la tablă, pentru ca şi ceilalţi copii să poată copia răspunsurile. Era foarte bun, mai ales la matematică. Foarte bun", povestea aceeaşi Irina Paraschiva Celibidache.

„Ich bin ein Berliner"

După absolvirea liceului în oraşul natal, Celibidache este trimis de familie la Iaşi, unde, mai întâi, ia lecţii de pian şi de compoziţie, apoi se înscrie, la presiunea tatălui, la Universitatea din Bucureşti, studiind matematica şi filosofia. „Voia muzică, la asta visa. Tânjea să trăiască creativ. Şi asta, desigur, a intrat cumva în conflict cu viziunea tatălui său despre viitorul lui Sergiu. Viziune care este greu de explicat. Cred că-l vedea în fruntea ţării sau aşa ceva. Dincolo de orice glumă, şi-l imagina ocupând funcţii importante în domeniile principale ale vieţii: armată, politică sau economie. Pus în faţa noii sale vocaţii, tatăl i-a spus, în timpul unei vizite a lui Celibidache acasă, la Roman: «Gata, din momentul ăsta, nu mai eşti fiul meu şi locul tău nu mai este în această casă»", explică dirijorul şi jurnalistul muzical Christoph Schlüren, unul dintre biografii lui Sergiu Celibidache. Avea să fie ultima întâlnire dintre Celibidache şi tatăl său. Fostul dirijor îşi foloseşte banii pentru a deschide o şcoală de dans în Capitală, fapt care-i aduce o anumită independenţă financiară. În paralel, trimite prima sa compoziţie la Berlin, unor dirijori şi muzicologi din capitala Germaniei. Pentru cineva crescut printre romanţe şi într-o muzică în care linia melodică este esenţială, Celibidache dovedea, prin această primă compoziţie o ruptură totală de tradiţia balcanică. Muzica era gravă, dodecafonică, lipsită de liniaritate, aproape un experiment. Răspunsul este aproape imediat. Este chemat la Berlin pentru a aprofunda studiile muzicale. În 1936 de ani, la 24 de ani, Celibidache părăsea România, pe care avea să o revadă abia în 1978.

A falsificat semnătura tatălui pentru a nu reveni în România

Instantanee din viaţa unui dirijor nonconformist Sergiu Celibidache ajunge în Germania în 1936, fiind martor direct al efervescenţei sociale date de venirea la putere a naziştilor. Străzile capitalei Germaniei sunt pline, se organizează manifestaţii propagandistice aproape în fiecare zi. Germanii propovăduiesc „rasa superioară", iar imaginea lui Hitler a depăşit-o demult pe cea a unui simplu pământean. Celibidache preferă retragerea din această lume. Alege studiul continuu. Se înscrie la Academia de Muzică din Berlin, avându-i ca profesori pe adevărate somităţi ale vremii: Walter Gmeindl şi Heinz Tiessen la compoziţie şi Fritz Stein la arta dirijatului. În acelaşi timp, audiază cursurile de psihologie ale lui Eduard Spranger şi pe cele de metafizică ale lui Nicolai Hartmann. De-a lungul vieţii sale, Celibidache a rămas extrem de discret cu privire la această perioadă. „N-aveam nici cea mai vagă idee unde se afla", povestea, în 2012, sora sa, iar această declaraţie ar trebui să fie edificatoare despre cât de mult insista Celibidache să se rupă de România şi de propria familie. Muzicologul şi dirijorul Christoph Schlüren este cel care a săpat adânc în arhivele Academiei de Muzică din Berlin. Concluziile acestei munci de investigator sunt, deopotrivă, fascinante şi neaşteptate. „Pe scurt, ceea ce am aflat eu sunt următoarele: Între 1939 şi 1940, Celibidache studiază compoziţia, fiind numit director al corului filarmonicii între 1940 şi 1945. Ce este mai interesant este cum căuta tot felul de subterfugii pentru a nu mai reveni în România. De exemplu, a falsificat semnătura tatălui pe fişa de înscriere la universitate. Tot în această perioadă, 1940-1945, susţine şi primele concerte, cu universitatea, organizate, mai ales în ţările aliate Germaniei. Devine absolvent în noiembrie 1944. Pe diploma de licenţă, este catalogat ca un «pianist excepţional» şi i se prevede o carieră fulminantă ca dirijor. Oricum, Celibidache a obţinut cele mai bune rezultate din promoţia sa", explică Christoph Schlüren.

„E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr şi mai ales un român"

„Aceasta este perioada în care tatăl meu a compus prima sa simfonie", povesteşte regizorul Serge Celibidache, unicul fiu al fostului mare dirijor. „Când lucram la filmul meu documentar despre viaţa sa (n.r. - „Grădina lui Celibidache") am descoperit manuscrisul acestei compoziţii. Era plin de pete de ceară. Ulterior, am aflat că simfonia fusese compusă noaptea, la lumina lumânării, pentru ca tata să nu devină o ţintă a bombardamentelor din Berlin", spune fiul lui Celibidache. În 1945, i se iveşte marea şansă. Directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, Wilhelm Furtwängler este îndepărtat din funcţie, fiind acuzat de colaborare cu regimul nazist. Furtwängler, idolul şi mentorul lui Celibidache, se retrage în Elveţia, aşteptând reabilitarea. În locul său, este numit chiar Celibidache, căruia, la numai 33 de ani, i se dădea pe mână una dintre cele mai prestigioase orchestre. Momentul este consemnat într-una dintre scrisorile trimise de Celibidache prietenului său român, Eugen Trancu-Iaşi. „15 octombrie 1945, Berlin. Dragul meu Ginel, am ajuns departe de tot, aş vrea să te faci o musculiţă şi să vii într-o seară de vară la Berlin, să-ţi îngheţe inimioara de emoţie". În următorii 7 ani, Celibidache va conduce ca dirijor peste 400 de concerte cu Orchestra Filarmonică din Berlin, impunându-se, atât ca viziune muzicală, cât şi prin exigenţele excepţionale în raport cu muzicienii. În scrisori, se plânge că nu mai are viaţă personală, nici timp să se ocupe de vreo relaţie. Însă exultă: „Opoziţia presei şi a publicului au fost complet învinse. E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr şi mai ales un român". Glumeşte cu prietenii din România, povestindu-le că cochetează cu ideea de „a-şi lăsa chelie", dar că nu poate renunţa la „cogeamite de coamă, pe care am scăpat-o de terorile războiului şi care mi-a salvat viaţa la 28 de ani, când am fost rănit la cap şi la mână".

Marea lovitură a vieţii: ...aveau nevoie să vadă un german la conducerea uneia dintre cele mai prestigioase filarmonici din lume

Alături de dirijorul german Wilhelm Furtwängler, mentorul şi idolul său În 1952, un Furtwängler reabilitat este readus la conducerea Orchestrei Filarmonice din Berlin. Doi ani mai târziu, Celibidache avea să primească, după propriile spuse, cea mai cruntă lovitură din viaţă. Herbert von Karajan este ales succesorul lui Furtwängler, fiind numit dirijor pe viaţă. „Celibidache era dezavuat de Filarmonică, o decizie pe care nu o va accepta niciodată pe deplin. Germania se afla în plină reconstrucţie, şi oamenii aveau nevoie să vadă un german la conducerea uneia dintre cele mai prestigioase filarmonici din lume", explică Christoph Schlüren. Celibidache va rămâne până la sfârşitul vieţii în conflict deschis cu Karajan, acuzându-l că se străduieşte să fie comercial şi că muzica sa nu are niciun fel de profunzime. Odată cu numirea lui Karajan, Celibidache rămâne fără o funcţie permanentă.

In Argentina, Celibidache şi-a întâlnit marea iubire

Este invitat cu regularitate la pupitrul unora dintre cele mai importante orchestre din lume. Într-unul dintre aceste drumuri, în Argentina, Celibidache avea să-şi întâlnească marea iubire. „Sergiu îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca". Pictoriţa Ioana Celibidache, soţia şi marea iubire a lui Sergiu Celibidache, a fost o persoană extrem de retrasă. Cu excepţia unui interviu acordat lui Iosif Sava şi a câtorva apariţii, mai degrabă întâmplătoare prin presă, existenţa ei s-a dus în conul de umbră pe care, cum recunoştea şi dânsa, Celibidache îl proiecta deasupra tuturor celor care intrau în contact cu el. Până la moartea ei, în ianua- rie 2012, doamna Celibidache a mai acordat totuşi un interviu Crisulei Ştefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineaţă", revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România, ediţia din mai 2011. Este singurul loc unde Ioana Celibidache vorbeşte despre relaţia ei cu fostul mare dirijor. Iată, deci, câteva extrase, mărturii ale unei poveşti de dragoste ca pe vremuri. „[...]Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc - Doamne, fereşte! -, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti. Dacă nu era una ca mine, cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva... nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit! Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit bărbatul vieţii mele». Şi el s-a uitat la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. [...] A fost un coup de foudre (dragoste la prima vedere - n.n.). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (Am plecat definitiv! - n.n.) De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot. Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: «Dragă, am îmbătrânit şi eu» - dar era ca o floare - «şi femeile tot nebune sunt!». Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea. După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Şi atunci, m-am pus pe scris. [...] Dar nu ca un biograf. Şi, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu ştiu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspiraţie, după doi ani, de parcă mă împingea el".
- Va urma -
Sursa: Adevarul.ro[1]
----------------------------------------
[1]http://adevarul.ro/cultura/istorie/video-sergiu-celibidache-filosoful-bagheta-1_5597b2c8f5eaafab2c3a673e/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=VIDEO+Sergiu+Celibidache%3A+filosoful+cu+baghet%C4%83&utm_content=Newsletter-227922-20150705

footer