Revista Art-emis
120 de ani de la naşterea poetului şi filosofului Lucian Blaga PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Joi, 30 Aprilie 2015 12:30

Lucian BlagaLucian Blaga s-a născut în Lancrăm, lângă Sebeş, la 9 mai 1895, fiind al nouălea copil al soţilor Isidor şi Ana Blaga. Cum mărturiseşte în „Hronicul şi cântecul vârstelor”, roman memorialistic de deosebită valoare documentară şi literară, şcoala o începe în Lancrăm printr-un soi de an pregătitor, preliminar, după care va intra propriu-zis, ca elev în clasa întâi a Şcolii Germane din Sebeş, la 1 septembrie 1902. Cu toate că Liciniu şi Longin, cei doi fraţi imediat mai mari, erau şi ei elevi la gimnaziul german din aceeaşi clădire, Lucian Blaga a simţit un sentiment de însingurare. Aceasta datorită faptului că silueta nu foarte agreabilă a bătrânului dascăl de modă veche, habsburgică „Herr Lehrer Roth”, contactul cu o limbă necunoscută au fost traumatismele pragului noii sale existenţe, aceea de elev. Absolvind, în iunie 1906, clasa a patra a şcolii primare din Sebeş, remarcându-se primul în clasele întâi, doi şi patru şi al doilea în clasa a treia, obţinând rezultate excelente la germană, matematică, istorie şi geografie, în luna septembrie a aceluiaşi an, pentru continuarea studiilor, Lucian ia drumului Braşovului. Împreună cu Liciniu, din Vinţu de Jos au luat trenul până la Braşov, pentru Lucian era prima călătorie cu trenul.

În 1908 când încheia clasa a doua liceală, cu media generală „foarte bine”, un eveniment tragic îi marchează viaţa, la 5 august 1908, tatăl său, preotul Isidor, a încetat din viaţă, punând sub semnul întrebării continuarea studiilor. Necazurile din familie l-au obligat pe Lucian să-şi prepare clasa a treia ca elev particular. În anul 1909 familia Blaga se mută din Lancrăm la Sebeş, „o azvârlitură de suliţă” cum îi plăcea lui Lucian să spună. Din acel moment Lucian descoperă biblioteca tatălui său şi s-a aplecat cu patos şi dăruire asupra cărţilor, declanşând frumoasa odisee cărturărească a adolescentului, aceasta fiind lectura decisivă ce a deşteptat, în adolescentul de 13 ani, cea mai nesăţioasă patimă a cititului. Din lecturile sale nu lipseau încă din fragedă vârstă Eminescu, Alecsandri, Negruzzi, Creangă, Caragiale, Odobescu, Iorga, Sadoveanu. În iunie 1910 a promovat în condiţii „foarte bune” cea de a patra clasă liceală, i se atribuie premiul întâi „pentru diligenţă”, iar începând cu anul şcolar 1910-1911, participă la şedinţele Societăţii de lectură „Ion Popazu”, a liceului unde a avut ocazia să-şi citească câteva poeme şi poezii, unanim apreciate de cei prezenţi. În această perioadă îl cunoaşte pe Aurel Vlaicu şi a legat prietenii cu Aron Cotruş, Horia Teculescu, Valeriu Maximilian, D.D. Roşca, Andrei Oţetea, Nicolae Mladin, George Popa şi alţii. Tot la Braşov şi-au făcut studiile şi alţi fraţi mai mari ai lui Lucian, Liciniu şi Tit Liviu. Drumul spre nemurire al lui Lucian Blaga a început la Braşov, aici s-au plămădit primele lui creaţii de durată care anunţau pe fecundul creator de mai târziu.

În numărul din 25 martie 1914, ziarul „Românul” din Arad publică prima încercare filosofică a tânărului elev Lucian Blaga, „Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson”. În iunie 1914, după ce promovează ultimele două clase liceale, ca „privatist”, îşi susţine examenul de bacalaureat, întrunind calificativul general de „foarte bine”. Cu aceasta se încheie perioada braşoveană a biografiei lui Lucian Blaga. Ea însă va fructifica fecund în conştiinţa sa, iar reîntoarcerile reale şi imaginare ale lui Lucian Blaga la Braşov, sunt frecvente de-a lungul întregii sale vieţi. La 28 iulie 1914, izbucnirea Primului Război Mondial îi risipeşte preocupările, iar visul său de a pleca pentru studii în Germania, la Jena este spulberat. Acum îl cunoaşte pe profesorul Onisifor Ghibu din Sibiu, care rămâne uimit după ce-l cunoaşte pe Lucian şi care îi face câteva recomandări. Spre a evita încorporarea în armata Austro-Ungară, Lucian e obligat să se înscrie la Institutul pedagogic-teologic din Sibiu, secţia teologică. La Sibiu Lucian citea cu sârg, cu deosebire filosofie. Agreaţii lui, la vremea aceea, erau filosofii Henri Bergson şi Harald Hoffding. Fratele său Lionel fusese mobilizat la Alba Iulia şi apoi trimis cu regimentul pe frontul din Galiţia, Longin, un alt frate al său, ce a fost funcţionar la o fabrică din Bucureşti, se afla sub arme în Bosnia, iar Liciniu, rămas la Constanţa, scapă chemării chesaro-crăieşti la oaste. Lucian însuşi mărturiseşte: „Faţă de împărăţia, al cărui cetăţean tolerat mă ştiam, nu aveam conştiinţa vreunei datorii”. Ca student teolog la Sibiu, tânărul Lucian putea să-şi permită cu uşurință scurte evadări spre Sebeş. Se cristaliza în el pe atunci o tot mai statornică predispoziţie metafizică în care poezia coexista într-o relaţie adâncă, vitală, cu filosofia. La stăruinţa lui Vasile Goldiş, Lucian Blaga începe să colaboreze cu ziarul arădean „Românul” cu o seamă de eseuri cu tematică filosofică. După suprimarea „Românului” de către forţele de opresiune austro-ungare, alături de I. Agârbiceanu, Emil Isac, Ion Lupaş, Al. Ciura, Aron Cotruş etc., Blaga semnează consecvent în noile „Pagini literare”, apărute tot la Arad, începând cu data de 15 martie 1916. În perioada iulie-august 1916 Lucian Blaga se deplasează la Viena, de atunci datează prietenia sa cu Cornelia Brediceanu, viitoarea soţie a poetului. Profitând de prezenţa lui Lionel la Viena, în decembrie 1916 a găsit prilejul reîntâlnirii cu aceea de care se simţea legat prin nevăzute fire.

La începutul anului 1917, Institutul pedagogic-teologic sibian e nevoit să se mute la Oradea, aşa încât împrejurările îl strămută pe studentul Blaga în oraşul de pe malul Crişului Repede. Cât de intens trăia junele de 21 de ani în acele zile la Oradea, ne arată corespondenţa sa adresată Corneliei Brediceanu. Ambiţia şi voluptatea lecturilor între filosofie şi imagine poetică fac frumuseţea şi autenticitatea acestor scrisori. Ele continuă la aceeaşi neistovită temperatură a senzaţiilor şi raţiunii înfierbântate de ideal, de la sfârşitul anului 1916 şi pe parcursul întregului an 1917. Din Oradea şi Sebeş, misivele sale pleacă neobosite spre capitala imperiului. Nu o dată, în ele răzbat obsesiile esenţiale ale unui om de excepţională vocaţie lirică şi filosofică. În mai 1917 Lucian absolvă cursurile Institutului pedagogic-teologic. Vocaţie teologică Blaga n-a avut niciodată. Atunci însă, în anii de răsturnare a destinelor lumii, de restrişti şi război, el a găsit un refugiu. Era perioada când în conştiinţa lui se puneau temeliile unei abstracte coloane. Perioada imediat următoare poate fi apreciată ca „timp al iubirii şi al poeziei”. De pe atunci durează cele mai frumoase pagini de corespondenţă ale lui Lucian Blaga. Atunci i-a scris Corneliei Brediceanu rânduri în care dragostea rămâne strâns legată de patima pentru idei, poezie şi filosofie.

Participant şi martor la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, copleşit de măreţia evenimentului, cu inima vibrând şi răscolit de forţa împrejurărilor avea să scrie: „Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”. Cu toate eforturile făcute n-a reuşit să intre în sala adunării, s-a consolat că a reuşit în schimb fratele mai mare Lionel şi a rămas cu speranţa că va afla de la acesta despre tot ce s-a întâmplat şi discutat în Sala Unirii. La 20 aprilie 1919 apare cartea de debut a lui Lucian Blaga, „Poemele luminii”, iar în numărul din aprilie al aceluiaşi an, Nicolae Iorga, sub titlul promiţător, „Rânduri pentru un tânăr” îi aduce un meritat elogiu. Şi alţi mari scriitori ai vremii au avut aceleaşi cuvinte de laudă la adresa lui Lucian Blaga.

În primăvara anului 1919 pleacă la Bucureşti unde a avut întâlniri pline de emoţie cu Sextil Puşcariu, Ion Bianu, Nicolae Iorga, Ovid Densuşianu, Mateiu I. Caragiale, Al. Vlahuţă, Tudor Vianu, Valeriu Branişte şi mulţi alţii. A rămas impresionat de călătoriile pe străzile Bucureştiului făcute cu tramvaiul tras de cai, de frumoasele grădini de vară şi s-a bucurat de întâlnirile cu marile personalităţi culturale ale vremii. În acea perioadă i-a apărut volumul de aforisme „Pietre pentru templul meu”. Revendicat de „vatră, de cei de acasă”, ca un mare poet al ţării, Blaga e un nume deja cunoscut. Plecat în septembrie 1919 la Viena pentru finalizarea studiilor, o reîntâlneşte pe Cornelia, studentă la medicină şi decid să se căsătorească, eveniment ce va avea loc la 16 decembrie 1920. Tot acum şi-a finalizat studiile la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena, unde obţine doctoratul în filosofie cu teza „Cultură şi cunoaştere”. În anul următor îi apar volumele „Paşii Profetului”, „Moartea lui Pan”, drama „Zamolxe”, este onorat cu premiul Adamachi al Academiei Române şi devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. În perioada următoare la Cluj îi apar volumele „Tulburarea apelor”, „Fapta şi învierea”, „În marea trecere”, dramele „Daria” şi „Meşterul Manole” pentru care Universitatea Dacia Superioară din Cluj îi acordă premiul pentru cea mai bună operă literară apărută în Transilvania. La Sebeş, la Sibiu, la Bucureşti, la Cluj şi, în fine, în casa „de la grădină” la Lugoj, unde a găsit o binemeritată linişte creatoare s-a concentrat în această perioadă a biografiei sale asupra zidirii operei. Corespondent a zeci de ziare şi reviste din ţară unde trimite fără întrerupere file din opera sa, face un uriaş efort de autodepăşire. A pus literatura mai presus de orice, fiind un anotimp sufletesc al efervescenţei şi echilibrului lăuntric. Când în 1922, Ministerul de Externe îi aprobă cererea de numire într-o ispititoare funcţie peste hotare, el îşi amână plecarea pe motiv că are de încheiat mai multe lucrări literare.

La 1 noiembrie 1926 Lucian Blaga îşi începe la Varşovia activitatea diplomatică. Pe unde a călătorit, Blaga şi-a dorit încă de la început să nu fie un simplu funcţionar sau executor ci dimpotrivă să rămână scriitorul unic şi inconfundabil, intelectualul elevat, purtând pe diverse meleaguri străine însemne ale naţiunii sale, ale culturii sale şi profunde sentimente patriotice. Începând cu 1 noiembrie 1927, poetul e numit ataşat de presă la Legaţia României la Praga. Mutarea a fost pentru el o binevenită schimbare de mediu, „oraşul de aur” a avut o influenţă prielnică pentru Blaga. Abia stabilit în străvechiul oraş muzeu, începutul anului 1928 îi aduce vestea transferului cu data de 1 februarie la Legaţia din Belgrad. Această măsură a Ministrului de Externe din Bucureşti n-a fost pe placul poetului, şi acesta s-a hotărât să plece la Gräfenbėrg, o staţiune din Munţii Boemiei. Aici a primit o ştire plăcută şi anume mutarea sa la Berna, în Elveţia, începând cu 1 aprilie 1928. Înainte de a lua în primire noua funcţie, face o călătorie în „oraşul lumină”, Paris, unde se întâlneşte cu bunul său prieten Ion Breazu. Mai târziu, ori de câte ori a avut ocazia, s-a oprit pentru câteva zile la Paris pentru a se întâlni cu prietenii săi, atât români cât şi francezi, pentru a vizita diferite monumente, muzee, biblioteci, teatre sau pentru a face câte o croazieră cu vaporul pe Sena. În Elveţia, Lucian Blaga a avut ocazia să urmărească cu atenţie evoluţia poziţiei şi contribuţiei efective a României la Liga Naţiunilor, aducându-şi o importantă contribuţie pe această linie. Aici a avut ocazia să-l întâlnească şi să-l cunoască pe strălucitul om de stat şi politician pacifist Nicolae Titulescu, ministru de externe în acea perioadă, de care a fost atras ca o forţă magnetică. În Elveţia a anunţat pentru prima oară apariţia volumului „Laudă somnului”, iar mai târziu „Lăcaşul călător”. Vara anului 1929 îi aduce o meridională schimbare de decor, din Munţii Elveţiei migrează pentru un răstimp spre sudul Italiei.

La 31 martie 1930, Societatea Scriitorilor Români i-a acordat Premiul pentru poezie „Socec”, pentru volumul „Laudă somnului”. Un eveniment important pentru familia sa a avut loc la 2 mai 1930, naşterea fiicei sale Ana (Dorli). În august 1930, Lucian Blaga face o călătorie în Germania, pe care o socoteşte de o deosebită importanţă, cele văzute impresionându-l profund, completând experienţa sa germană acumulată prin şcoli şi prin lectură. În toamna anului 1930 îşi exprimă speranţa că în curând va tipări „Eonul dogmatic”, omagiindu-l pe Ion Breazu pentru supravegherea apariţiei studiului „Daimonion”. Cu data de 1 noiembrie 1932 , Blaga e transferat la Legaţia României din capitala Austriei. Revenirea la Viena, unul din oraşele mult iubite în care îl atrăgeau atât amintirile tinereţii, cât şi intensitatea vieţii culturale, teatrale a fost pentru poet de bun augur. Luna martie 1933 e fecundă, văd lumina tiparului la Sibiu „Cunoaşterea luciferică” (al doilea volum din „Trilogia cunoaşterii”) şi cartea de poeme „La cumpăna apelor”. În anul următor îi apare la Bucureşti „Censura transcendentă” şi drama „Avram Iancu”. Se reîntoarce în patrie, în vacanţă, în vara anului 1936, găsind timp spre a-l vizita la Brăila pe unul dintre cei mai pasionaţi exegeţi ai gândirii sale, Vasile Băncilă, şi pe alţi prieteni de ai săi. La sfârşitul anului 1936 îi apare la Bucureşti, a doua parte a „Trilogiei culturii”, şi anume „Spaţiul mioritic”.

Cu începere de la 1 februarie 1937 poetul e strămutat din nou la Berna, tot în calitate de consilier de presă. În minte începe să-i încolţească ideea ocupării unui post la catedra de estetică a Universităţii din Cluj. În luna mai 1937 se întoarce în ţară. La 5 iunie 1937, sub cupola Academiei Române, Blaga îşi rosteşte discursul de recepţie, „Elogiul satului românesc”. Cu sprijinul lui Sextil Puşcariu se fac eforturi pentru înfiinţarea unei catedre speciale pentru Blaga, de filosofia culturii. Atunci i-a apărut la Bucureşti a treia parte a „Trilogiei culturii, Geneza metaforei şi sensul culturii”.

Începând cu 1 aprilie 1938 este numit ministru plenipotenţiar al României în Portugalia. Sosit la Lisabona este fascinat de lumea iberică, poetul se simte proiectat într-o lume ireală, în care domină antichitatea, „vrând nevrând trebuie să crezi că împăratul Traian a fost iberic”. Reuşeşte să facă un drum la Cluj spre a-şi inaugura cursul la Universitatea Dacia Superioară. La Lisabona a avut ocazia să o întâlnească pe Veturia Goga. În această perioadă îi apare la Bucureşti culegerea „La curţile dorului”. La 1 octombrie 1938 a fost numit profesor titular la Catedra de filosofia culturii a Universităţii din Cluj. În aprilie 1939 îi apare primul volum al „Trilogiei valorilor: Artă şi valoare”. La 7 mai 1939 e prezent la Ciucea, reprezentând Academia Română, după un an de la stingerea din viaţă a lui Octavian Goga. Odiosul Dictat de la Viena, din 30 august 1940, care smulge o parte de pământ din trupul ţării, îl obligă să ia calea bejeniei. Din toamna anului 1940, până în vara anului 1946 se stabileşte, ca aproape toţi universitarii clujeni, la Sibiu. Perioada sibiană rămâne o pagină fertilă în biografia poetului şi filosofului. Ţine multe conferinţe, face multe deplasări în ţară şi străinătate şi îi apare volumul „Nebănuitele trepte”. Stabilit din nou la Cluj, în august 1946, poetul caută ocazii de transcedere dincolo de agitaţia citadină, în spaţiul naturii, în alte medii, mereu în căutare de imagini. În 1948, Lucian Blaga este dat afară de la catedra universitară. În 1960, după mai mult de 10 ani, în care nu mai publicase nici un vers original, Blaga publică, în paginile revistei „Steaua” poemul „Fântânile”. Tot acum în aceeaşi revistă publică una din cele mai de seamă elegii ale „naturii umanizate”, „Mirabila sămânţă”.

Spre sfârşitul vieţii, Blaga se dedică studiului istoriei gândirii româneşti din Transilvania secolului al XVIII-lea, considerând Transilvania – vatra poporului român. La 30 noiembrie 1960, Lucian Blaga se internează în Clinica medicală din Cluj. La ora 4,30 din zorii zilei de 6 mai 1961, Blaga a încetat din viaţă, iar la 9 mai 1961, după exact 66 de ani de la ziua naşterii sale, are loc mitingul de doliu la Casa Universitarilor din Cluj, după care trupul său face un ultim drum, cel spre vatră, spre Lancrămul natal. Începând cu anul 1962, se derulează perioada de glorie postumă a lui Lucian Blaga. „Sub trecerea anilor, geniul său câştigă mereu noi valenţe şi adâncimi. E acum rândul operei sale să parcurgă un drum de fluviu”, scrie Mircea Vaida. Constantin Noica afirmă: „Secolul al XIX-lea este al lui Eminescu. Ni se pare potrivit să spunem că secolul XX va fi socotit al lui Blaga”. În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

footer