Revista Art-emis
Generalul-colonel Iulian Vlad, un profesionist în fruntea Securităţii PDF Imprimare Email
General Br. (r) Prof. univ. dr. Cristian Troncota   
Miercuri, 25 Februarie 2015 22:20
General-colonel Iulian Vlad, art-emisGeneralul-colonel (r) Iulian N. Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului 
 
„Dorim să se cunoască faptul că generalul-colonel (r) Vlad N. Iulian este singurul român profesionist care a fost în fruntea aparatului de informaţii şi contrainformaţii al României de la Eugen Cristescu încoace. Prin îndrumarea şi modul în care a condus aparatul de securitate a demonstrat că pe primul plan prevala interesul major al naţiei şi nicidecum al clicii ceauşiste”[1]. Cine parcurge cu atenţie acest text desprins dintr-un memoriu întocmit de un grup de ofiţeri superiori din fostul Departament al Securităţii Statului, prin care se solicita în august 1990 „obiectivitate maximă în judecarea generalului Iulian Vlad”, nu poate să scape două aspecte esenţiale. În primul rând faptul că profesionişti ai instituţiei (pentru că au existat şi din aceştia) îşi asumau responsabilitatea - într-o atmosferă total ostilă, în care sintagma securişti-terorişti rămăsese încă vie în mentalul colectiv, din timpul revoluţiei - de a atrage atenţia opiniei publice, cu câteva zile înainte de începerea proceselor intentate ultimului şef al D.S.S., că nu se dorea din partea lor nimic altceva decât o judecată obiectivă, în cadrul legii. Era o mare şansă pentru regimul democratic, abia instaurat, de a păşi cu dreptul, în sensul că principiile statului de drept puteau deveni realităţi, şi nicidecum simple sloganuri electorale, repetate până la saturaţie de noii politicieni. Acum, după ce au trecut mai bine de două decenii de la acel moment şi putem privi evenimentele cu mai multă luciditate, echilibru, detaşare şi obiectivitate, va trebui să recunoaştem cu părere de rău că nu s-a ţinut cont de acest avertisment.
 
În al doilea rând, comparaţia cu Eugen Cristescu nu este deloc întâmplătoare. Ea venea din partea unor profesionişti care cunoşteau foarte bine destinul tragic al şefului Serviciului Special de Informaţii din perioada regimului autoritar al guvernării mareşalului Ion Antonescu şi tocmai de aceea doreau ca istoria să nu se mai repete în părţile ei negative. Atât Eugen Cristescu cât şi Iulian Vlad proveneau din familii de români plugari, cu o situaţie mai mult decât modestă, urcaseră treptele ierarhiei profesionale până la cel mai înalt nivel doar prin propriile lor calităţi şi realizări. Numai că momentul în care au accedat la funcţia supremă a instituţiei s-a consumat într-o conjunctură politică internă şi internaţională extrem de tensionată. Dar şi unul şi celălalt şi-au asumat responsabilitatea comenzii cu gândul de a-şi ajuta ţara şi conaţionalii într-un moment de grea cumpănă. Din nefericire, amândoi au avut parte, în cele din urmă, de o judecată politică, fiind supuşi la umilinţe nemeritate. Eugen Cristescu a fost acuzat în aşa-zisul „proces al marii trădări naţionale” pentru crime de război şi dezastrul ţării, dar fără ca să se poată aduce nici măcar o singură probă în susţinere[2]. La rândul lui, Iulian Vlad a fost acuzat mai întâi de „genocid”, apoi de „complicitate la genocid”, ceea ce, de asemenea, n-a putut fi probat juridic, iar documentele „micului proces al marii trădării naţionale” – după expresia unei ziariste[3] - stau mărturie. Eugen Cristescu a fost considerat de ziarişti interesaţi ai vremii ca fiind şeful Gestapoului român[4], iar Iulian Vlad comparat, nici mai mult nici mai puţin cu Kaltenbrunner[5]. Fostul şef al SSI-ului a fost condamnat la moarte, sentinţa fiindu-i comutată ulterior la închisoare grea pe viaţă, iar Iulian Vlad la 14 ani închisoare şi degradare militară. Spre deosebire de Eugen Cristescu - care a decedat în temniţă - Iulian Vlad a supravieţuit detenţiei. Dar nu acest aspect mai are importanţă în judecarea istoriei ci faptul că mai există un element de asemănare, aproape până la identitate, între cei doi. Este vorba despre poziţia lor faţă de factorul de decizie supremă în stat. Amândoi şi-au dovedit loialitatea, Cristescu faţă de Ion Antonescu, Vlad faţă de Nicolae Ceauşescu, doar până la un punct. Meritul lor istoric este că au înţeles foarte bine care este limita loialităţii: interesele poporului român. Fără să trădeze ori să treacă de partea cealaltă a baricadei, datoria lor a fost de a asigura continuitatea instituţiei. Este o regulă nescrisă a frontului secret şi un principiu fundamental respectat de mai toate instituţiile similare din toate statele. Şi aceasta pentru că în situaţii de prăbuşiri inerente ale unui regim politic, continuitatea naţional-statală se realizează prin conservarea a tot ceea ce a fost preponderent pozitiv în activitatea acelor instituţii care asigură sistemul imunitar al statului şi a naţiunii (Armata şi Serviciile de Informaţii şi Securiate). Iată şi motivul pentru care personalitatea generalului Iulian Vlad trebuie să-şi găsească locul în orice disertaţie istorică dedicată serviciilor secrete româneşti. A face altfel înseamnă a lăsa premeditat un loc gol, care, alături de alte mistere şi enigme, precum şi de o sumedenie de controverse, inerente domeniului, ar putea fi echivalentă cu o falsificare a istoriei. Prin urmare, nu este vorba de o încercare de reabilitare, ci pur şi simplu de un demers analitic bazat pe surse memorialistice şi documentare, atât cât au fost accesibile în actualul stadiu al cercetării.
 
De la învăţător la şef al Securităţii
 
Aşadar, cine a fost Iulian Vlad şi de ce a intrat, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, în contradicţie cu revoluţionarii, nu cu cei din stradă, ci cu cei „de profesie”, adică cu acei activişti ai P.C.R., mai vechi sau mai noi, care au preluat puterea imediat după fuga cuplului dictatorial? Vom încerca în continuare o sinteză a datelor şi informaţiilor oferite de mass-media românească postdecembristă la care am adăugat propria investigaţie, ce vine să introducă în circuitul ştiinţific o serie de informaţii şi documente rămase până acum inedite.
Iulian Vlad s-a născut la 23 februarie 1931 în satul Gogoşiţa, din judeţul Dolj. Clasele primare le-a absolvit la şcoala din comuna natală, după care a urmat cursurile Liceului Gheorghe Chiţu din Craiova. Provine dintr-o familie modestă de agricultori, oameni harnici şi cu credinţa în Dumnezeu. Mama sa, Eugenia, fusese crescută de patru mame vitrege. Tatăl său, Nicolae, în tinereţe cântăreţ bisericesc, apoi perceptor şi inspector financiar, a luptat ca militar în termen pe Frontul de Est în al doilea război mondial. După zece ani de prizonierat în U.R.S.S. s-a întors acasă, în momentul când băiatul cel mare, Iulian, era deja elev în anul doi de liceu. Iată cum descrie ziaristul Constantin Preda casa generalului Iulian Vlad din satul natal, pe care a vizitat-o în noiembrie 1990, acolo unde nu se mai afla decât mama sa Eugenia, în vârstă de 78 de ani, la acea dată: „Este o casă simplă de ţară. Modestă chiar. Nici vorbă de acareturi, de avere sau de vreun picior de palat. Înăuntru e o atmosferă apăsătoare, aproape de doliu, o melopee nesfârşită. Pereţii casei sunt văruiţi în alb. Undeva, într-un colţ, o maşină veche de cusut (marca Singer), pe masă un ceasornic vechi parcă şi el de când lumea, apoi un calendar bisericesc, un ulcior minuscul de apă, câteva macaturi decolorate de vreme, o pictură naivă (gen Ghiţă Mitrăchiţă) şi, în rest, fotografii, fotografii ale generalului, în aproape toate ipostazele. … Pe lângă lucruri mai vechi, aproape de neluat în seamă [se mai află] o etajeră cu cărţi prăfuite (Voltaire, Balzac, Aristotel, Gorki, Tolstoi, Z. Stancu, M. Preda etc.), almanahuri, tratate de pedagogie”[6]. Mama sa, Eugenia, îşi amintea că în copilărie şi adolescenţă, fiul ei, Iulian, era „mai mult timid şi nu era răutăcios cu nimeni. Nu s-a răzbunat niciodată pe nimeni. Îi plăcea să citească şi, la şcoală, la Craiova, a fost mereu premiant”[7]. Locuitorii satului Gogoşiţa, acolo unde „până şi stâlpii de telegraf au o nostalgie a lor”, prietenii din copilărie păstrau încă în memorie amintiri interesante despre Iulian Vlad. Victor Marin, fost brigadier la CAP spunea: „Eu îl cunosc pe domnul general de prin ’36, de când păşteam oile cu el. A fost un băiat cinstit, nu i-a plăcut niciodatâ să se ia la harţă cu nimeni, cum se mai întâmpla pe atunci. … I-a plăcut mult cartea… până şi cu copiii stătea de vorbă. Barem pe bătrâni îi respecta de pomenire. Când venea acasă, îi lua pe taică-său şi pe nevastă-sa şi se ducea cu ei… pe dealul unde a copilărit. Sau dacă, de exemplu, venea careva la el acasă, niciodată ai lui nu spuneau că nu este acolo, ci, dimpotrivă, îi primea pe toţi cu mare omenie. Nu numai cu mine s-a purtat frumos, ci cu tot satul”[8].
 
Un alt consătean, Ion Marin, îşi aducea şi el aminte: „Tot la fel, am copilărit şi eu cu dl general, şi el şi sora sa au fost oameni cuminţi. Când tatăl dumisale a fost prizonier în Rusia, el, mic aşa cum era, a ţinut rosturile casei. Parcă îmi amintesc, avea chiar şi un car cu boi. … Să-l fi văzut desculţ, prin mărăcini, ducând oile de la spate. Pe atunci erau alte vremuri. Eu, până pe la 16 ani, aveam o cămaşă lungă de îmi ajungea până la călcâie. Ne zicea întotdeauna: «Măi fraţilor, să fiţi cuminţi şi cinstiţi!»”[9]. După terminarea studiilor liceale, Iulian Vlad s-a înscris la Institutul Pedagogic din Bucureşti, pe care l-a absolvit cu rezultate foarte bune. A activat apoi, pentru o scurtă perioadă, ca învăţător la o şcoală generală, după care a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar. Începând cu data de 1 mai 1952 a fost încadrat ca ofiţer activ, cu gradul de sublocotenent, în Ministerul de Interne. Ulterior a absolvit şi Facultatea de drept din Universitatea bucureştenă. Din cei 37 de ani cât a lucrat neîntrerupt în Ministerul de Interne, 25 a activat exclusiv în domeniul învăţământului, urcând treaptă cu treaptă „de la simplu ofiţer direcţionar” la şef de birou, şef de secţie, şef de serviciu, locţiitor şef de direcţie, până la funcţia de şef al Direcţiei Învăţământ, denumită ulterior şi Direcţia Centrală de Cadre şi Învăţământ. Timp de trei ani (1975-1977) a îndeplinit şi funcţia de comandant al Şcolii Militare de ofiţeri activi a Ministerului de Interne de la Băneasa, unde a predat cursul de drept[10]. În toată această perioadă, după cum singur a mărturisit cu modestie, s-a remarcat „mai mult în plan teoretic, al pregătirii şi realizării convocărilor de învăţământ şi instruire, al elaborării unor materiale de sinteză şi bilanţ”[11]. În schimb, cei care l-au cunoscut mai îndeaproape şi au lucrat alături de el, fac referiri la o serie de calităţi cu care s-a impus: curajul, patriotismul, modestia, cinstea, corectitudinea, onoarea militară, exigenţa faţă de subordonaţi. Dar, ca orice şef al unei instituţii care îşi desfăşoară activitatea în spiritul, litera şi uneori chiar la limita legii, generalul Iulian Vlad a făcut şi greşeli, alteori a dat dovadă de conservatorism şi imobilism în rezolvarea unor cazuri mai deosebite. De aici şi percepţia diferită în rândul subordonaţilor.
 
De pildă, un absolvent al Şcolii de ofiţeri de la Băneasa, Aurel Preda, îşi amintea şi un episod din perioada evenimentelor provocate de cutremurul din 4 martie 1977: „În acea perioadă, eram elev la fosta Şcoală militară de ofiţeri a Ministerului de Interne Băneasa, Bucureşti, arma miliţie, comandant fiind generalul Vlad Iulian. Momentul producerii cutremurului l-a surprins pe fostul comandant al şcolii în zona Aeroportului Băneasa în timp ce se îndrepta spre locuinţa sa. Dându-şi seama de greaua cumpănă prin care trec locuitorii Capitalei, fostul comandant s-a gândit la popor, la onoarea de militar cu care a fost investit, întorcându-se imediat în şcoală pentru a alarma, mobiliza şi deplasa efectivele şcolii în Bucureşti pentru salvarea de vieţi omeneşti, asigurarea ordinii şi liniştii publice, paza unor obiective grav afectate. Îmi amintesc cu emoţie de cuvintele rostite de fostul comandant, generalul Iulian Vlad, venit imediat în şcoală: «Copii, poporul român trăieşte un eveniment tragic, de curajul bărbăţia şi spiritul de sacrificiu de care dumneavoastră trebuie să daţi dovadă, depind salvarea multor vieţi omeneşti aflate sub dărâmături. Să nu uitaţi nici un moment jurământul dat faţă de ţară». În haosul ce domnea în acele momente în Capitală, fostul comandant a ordonat mobilizarea rapidă, reuşind ca într-un timp foarte scurt, elevii şi cadrele să fie prezente acolo unde era nevoie de ei. În zilele şi nopţile tragice ce au urmat, efectivele şcolii, în fruntea căreia se afla generalul Iulian Vlad, şi-au făcut datoria cu prisosinţă”[12].
Din vara anului 1977, generalul Iulian Vlad a fost numit în funcţia de secretar de stat la Ministerul de Interne, cu atribuţii specifice în coordonarea structurilor de contraspionaj. Se pare că imediat după această promovare s-a confruntat cu un caz mai deosebit, soldat cu greve consecinţe atât pentru prestigiul instituţiei cât şi pentru cariera şi chiar viaţa unor ofiţeri de securitate. Colonelul (r) I.T. Cărbunescu, ce activase în structurile de contraspionaj, a dezvăluit presei, postdecembriste că generalul Iulian Vlad ar fi dovedit, în acest caz, inabilitate, oportunism şi chiar rea credinţă, până la complicitate cu spionajul străin. Ofiţerul povesteşte că în 1979 - deci pe vremea când Iulian Vlad era adjunctul lui Tudor Postelnicu la conducerea D.S.S. -, i s-a prezentat „un caz suspect de trădare fără precedent în istoria ţării, chiar din interiorul C.P.Ex.”, ulterior stabilindu-se că respectivul demnitar ţinea o legătură impersonală cu un ataşat militar acreditat la Bucureşti. Iniţial, generalul Iulian Vlad, a înţeles corect gravitatea situaţiei, fiind hotărât să acţioneze pentru anihilarea trădătorului. Ulterior şi-ar fi schimbat optica, acreditând ideea că s-ar afla în faţa unei acţiuni, nu de spionaj, ci de compromitere a unui cadru de valoare din conducerea partidului. De aici şi măsurile ordonate pentru „sabotarea a tot ceea ce a putut crea mai bun contraspionajul în elucidarea acestui caz”. Din punctul de vedere al colonelului Cărbunescu, consecinţele atitudinii generalului Vlad ar fi fost grave, nu numai în evoluţia periculoasă a situaţiei operative din acel timp, prin „muşamalizarea afacerii”, ci şi prin crearea unor nedumeriri şi îngrijorări în rîndul generalilor şi ofiţerilor de securitate cu responsabilităţi în domeniul contrasponajului. La fel de grav este considerat şi faptul că trei dintre ofiţerii implicaţi în acest caz au fost trecuţi în rezervă, unul internat într-un spital la secţia de neuropsihiatrie, iar altul decedat în condiţii suspecte - în concediu -, „fiind pescuit asfixiat din apa Mării Negre, lăsând doi orfani minori”[13].
 
În anul 1984 generalul Iulian Vlad a fost promovat adjunct de ministru cu aceleaşi atribuţii, iar din octombrie 1987 până în decembrie 1989 l-a înlocuit pe Tudor Postelnicu la şefia DSS, în rang de ministru secretar de stat[14]. Numirea într-o asemenea funcţie s-a făcut într-un moment în care instituţia era total discreditată în faţa conducerii superioare de partid şi de stat: trădări după trădări (nu mai puţin de 3o de ofiţeri din structurile de informaţii externe care dezertaseră în timpul misiunii, cerând azil politic în Occident), la care se adăuga o deprofesionalizare aproape generalizată a ofiţerilor de informaţii atât din structurile externe cât şi din cele interne, datorată ingerinţelor ori pretenţiilor tot mai aberante ale cuplului dictatorial. Din nefericire pentru el, în timpul celor doi ani petrecuţi în fruntea D.S.S.-ului, generalul Iulian Vlad n-a putut să îndrepte o asemena situaţie, aspect recunoscut cu obiectivitate chiar în „şedinţa de analiză şi comunicări de ordine”, din ziua de 31 octombrie 1989, când, de faţă cu şefii unităţilor centrale de securitate, a precizat că „unul din duşmanii cei mai mari este munca noastră slabă, în mare parte ineficientă”[15]. Iată deci atestări documentare care vin să demonstreze, fără putinţă de tăgadă, că în realitate, Securitatea, acea temută sau diabolică „gardă pretoriană” - ca să folosim expresia unui reputat scriitor şi jurnalist[16] -, nu mai era decât o instituţie care trăia prin faima cruzimilor din anii ’50 şi pentru care cea mai gravă ameninţare nu o reprezenta nici „imperialismul occidental”, nici „uneltirile reacţionarulor ori a elementelor declasate din interior” ci pur şi simplu ineficienţa propriei activităţi.
 
 
„De data asta noi l-am salvat pe nebun”
 
Doar la câteva săptămâni după ce a preluat conducerea D.S.S., generalul Iulian Vlad s-a confruntat cu revolta muncitorilor braşoveni, din 15 noiembrie 1987, pe care a caracterizat-o ca fiind „o treabă spontană, dar bine făcută, fără amestec străin”[17]. Coroborarea unor informaţii obţinute de la foşti ofiţeri de securitate implicaţi în acele evenimente, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, cu datele deja publicate ne dezvăluie câteva aspecte interesante pentru istoriografie. Astfel, după o înţelegere tacită cu generalul Iulian Vlad, colonelul Dumitru Nătăleţu - şeful Securităţii judeţene Braşov - ar fi „ocolit” ordinul transmis de ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, prin care se ceruse intervenţia în forţă şi folosirea mijloacelor represive contra „elementelor declasate”. Ca urmare, ofiţerii de securitate s-au mărginit doar la măsuri strict informative pentru a calma spiritele şi a-i depista pe liderii şi „elementele mai active” din rândurile protestatarilor. Din totalul celor arestaţi, doar 10-15 muncitori braşoveni au fost trimişi în faţa justiţiei, fiind acuzaţi de „tulburare a liniştii publice”, şi primind pedepse mai mult „simbolice”, cu executarea la locul de muncă. Şi toate acestea datorită lui Nicolae Ceauşescu, care „nu putea să accepte ideea că are în ţară opoziţie” chiar din rândul muncitorilor, după cum a mărturisit Iulian Vlad[18]. Pentru evenimentele de la Braşov s-a găsit şi un „acar Păun”. Cel sacrificat, colonelul Nătăleţu, a fost imediat schimbat din funcţie şi ameninţat cu Tribunalul Militar de către Tudor Postelnicu. Subtil, Iulian Vlad a stăruit pe lângă ministrul de Interne, că o astfel de soluţie nu era deloc oportună, mai ales în acel context. Exista într-adevăr riscul de a se crea o stare de nemulţumire, de data aceasta în rândul ofiţerilor de securitate care lucrau în domeniul contrainformaţiilor interne. Aceştia - şi e vorba înspecial de cei care se implicaseră în liniştirea muncitorilor protestatari - se considerau nevinovaţi. Evenimentele izbucniseră de la un conflict de muncă real - intârzierea din partea conducerii uzinei „Tractorul” de a le achita salariaţilor drepturile băneşti sub motivaţia unor restanţe în planul de producţie[19]. Ofiţerii de securitate dovediseră inteligenţă, în sensul că găsiseră metode mai eficiente pentru normalizarea situaţiei decât cele represive ordonate de ministrul de Interne. Majoritatea dintre ei rămăseseră convinşi că orice inabilitate din partea lor, mai ales recurgerea la forţă, putea avea urmări grave atât pentru regimul politic, cât şi pentru instituţia Securităţii Statului. Nu este exclus ca acesta să fi fost şi motivul real pentru care C.C. al P.C.R. nu a făcut o analiză asupra evenimentelor de la Braşov din noiembrie 1987. În schimb, conducerea D.S.S., personal generalul Iulian Vlad a formulat câteva concluzii expuse în şedinşa anuală de bilanţ şi materializate în actualizarea Ordinului 02600, privind păstrarea ordinii publice[20]. De asemenea, din ordinul şefului DSS, colonelul Dumitru Nătăleţu a fost transferat ca simplu lucrător la compartimentul Arhive din cadrul Centrului de Informatică şi Documentare, iar după câteva luni a ieşit la pensie. În discuţiile cu tinerii ofiţeri de la compartimentul Arhivă, colonelul Nătăleţu a scăpat la un moment dat afirmaţia că „de data asta noi l-am salvat pe nebun, dar dacă se vor mai repeta evenimentele de la Braşov, n-o s-o mai facă nimeni”. Temători şi suspicioşi, ca nu cumva să fie puşi în faţa unei provocări, cei care au auzit această afirmaţie s-au făcut că nu înţeleg despre ce nebun era vorba. Dacă şi-ar fi dovedit curiozitatea puteau risca, ulterior, o confruntare cu organele de contrainformaţii, ceea ce desigur că nimeni nu-şi putea dori. Abia în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi-au adus aminte de aceste vorbe, înţelegându-le tâlcul. Oricum, prin felul în care a acţionat pentru liniştirea spiritelor după evenimentele de la Braşov, în ciuda faptului că a fost nevoit să sacrifice un ofiţer de valoare, generalul Iulian Vlad a câştigat de partea sa încrederea majorităţii ofiţerilor de securitate, mai vechi sau mai noi, aspect extrem de important pentru confruntarea ce avea să urmeze în decembrie 1989. Există însă şi mărturia unui revoluţionar braşovean, potrivit căreia, după evenimente, în timpul anchetelor, ar fi fost bătut la tălpi cu bâta chiar de generalul Iulian Vlad[21]. Nu ştim să se fi făcut vreo confruntare între cei doi, în faţa organelor de procuratură, pentru elucidarea acestui episod, fapt pentru care continuă să rămână multe semne de întrebare asupra seriozităţii lui.
 
Un alt aspect mai puţin cunoscut din activitatea generalului Iulian Vlad este că prefera să se documenteze singur - şi nu prin consilieri - asupra unor probleme considerate de el ca fiind de excepţională importanţă pentru securitatea statului român. Aşa se explică prezenţa sa, la începutul lunii august 1989, la sediul unităţii care gestiona Arhiva Securităţii, din cadrul C.I.D., pentru a studia dosarele şi întreaga documentaţie despre revoluţia maghiară din 1956. S-a uitat cu multă atenţie, ceasuri întregi, asupra albumelor de fotografii ce reprezentau tricolorul maghiar cu stema comunistă decupată, precum şi scenele terifiante cu ofiţeri de securitate maghiari masacraţi de către revoluţionarii budapestani pentru că deschiseseră focul asupra demonstranţilor fără ordin din partea superiorilor. Probabil că de aici şi din experienţa evenimentelor de la Braşov s-a fundamentat în mintea generalului Iulian Vlad convingerea că aparatul de securitate al regimului comunist din România, într-un context de evenimente asemănătoare nu ar avea altă şansă de salvare decât să evite implicarea în acţiuni cu caracter represiv, iar întreaga activitate să fie direcţionată doar spre procurarea, prelucrarea şi analiza informaţiilor. Cele trei procese intentate după revoluţia română din decembrie ’89 demonstrează că generalul Iulian Vlad a acţionat în acest sens. Mai mult, s-a străduit să-şi disciplineze din timp subordonaţii pentru a nu avea surpriza unor „colonei nebuni” - adică ofiţeri scăpaţi de sub control, ce puteau acţiona haotic -, după formula folosită de George Bush şi Mihail Gorbaciov în cadrul întâlnirii lor de la Malta[22].
 
La fel de importantă este şi mărturia colonelului de securitate, Dumitru Răşină, fost şef al Inspectoratului de Securitate Arad, făcută în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Este vorba despre întrunirea din 11 noiembrie 1989, ordonată de şeful DSS şi desfăşurată concomitent în trei oraşe: la Bucureşti cu şefii de securitate din Muntenia şi Oltenia - şedinţă condusă de generalul Iulian Vlad -, la Braşov cu şefii structurilor de securitate din judeţele transilvănene şi bănăţene – prezidată de generalul Aristotel Stamatoiu -, şeful de atunci al C.I.E., şi la Iaşi cu şefii de securitate din judeţele moldovene şi dobrogene, condusă de generalul Victor Neculicioiu, la acea vreme şef al U.M. 0110 (aşa-numita unitate anti-KGB). La aceeaşi oră, respectiv 11, cei trei înalţi demnitari ai D.S.S. au citit textul unei note din conţinutul căreia rezultau patru idei forte:
1. din informaţiile deţinute de conducerea D.S.S. rezulta că secretarul general al partidului şi preşedintele Republicii, Nicolae Ceauşescu, urma să fie înlăturat, existând chiar mai multe variante, inclusiv aceea a prinderii şi judecării lui, în situaţia în care s-ar fi opus schimbării şi ar fi încercat să fugă într-un loc de unde putea conduce o eventuală mişcare de rezistenţă;
2. prin ordinul conducerii DSS, ofiţerilor operativi li se interzicea să-şi contacteze reţeaua de informatori (agentura secretă) pentru a verifica informaţiile privind înlăturarea cuplului dictatorial;
3. prin acelaşi ordin, ofiţerii operativi puteau să primească din partea agenturii doar informaţii, sesizări ori reclamaţii ale oamenilor muncii din intreprinderi şi alte sectoare productive despre distrugeri, furturi ori sustrageri de bunuri de valoare;
4. în cazul unor mişcări de stradă cu caracter protestatar, îndreptate contra lui Ceauşescu, „şeful Securităţii cu întregul aparat din subordine nu se implică în acţiuni represive”[23]. Deci, generalul Iulian Vlad ştia că trebuie să-şi ţină sub control subordonaţii, conturându-le misiuni foarte precise cu scopul de-ai disciplina perfect pentru a preveni apariţia unor „colonei nebuni”.
Până la identificarea acestui document, dacă mai există clasat în vreun depozit de arhivă, şi publicarea lui integrală - ceea ce ar fi benefic pentru istoriografie - se poate formula concluzia că instituţia Securităţii statului român, prin posibilităţile informative interne şi externe, aflase din timp ce se pregătea României, iar prin acţiunea din 11 noiembrie 1989 i s-a schimbat practic obiectivul prioritar al misiunilor. Dacă până atunci, prioritar pentru D.S.S. era „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei conducătoare”, de la acea dată Securitatea urma să se limiteze doar la acţiuni strict informative.
Că o astfel de hotărâre, am putea-o numi istorică, a fost luată de generalul Iulian Vlad în deplină cunoştinţă de cauză, ca unică soluţie pentru a salva instituţia, într-un context intern şi internaţional total ostil, o demonstrează şi documentele de informare ale D.S.S. De exemplu, un raport olograf, strict secret, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad şi adresat secretarului general al partidului, atrăgea atenţia asupra a două chestiuni esenţiale în legătură cu întâlnirea dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov care urma să aibă loc peste câteva zile la Malta, 2-3 decembrie 1989:
1. „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale”;
2. „Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Busch şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R.P.Chineză, Cuba şi România”[24]. După câte ştim, ulterior, în declaraţiile de presă, Mihail Gorbaciov a negat discutarea la Malta a situaţiei României[25].
Un alt document al D.S.S., extrem de interesant, este „Rezumatul informaţiilor mai deosebite din telegrame”, elaborat la 18 decembrie 1989. În capitolul 4, care sintetiza informaţiile obţinute prin filieră argentiniană, se menţiona: „În perioada următoare, guvernul român va fi supus la presiuni psihologice în scopul înlocuirii lui cu altul în care P.C.R. să nu mai aibă rolul conducător.
- U.R.S.S. şi Ungaria, prin intermediul radioteleviziunii, vor incita populaţia Transilvaniei la revolte împotriva guvernului de la Bucureşti.
- U.R.S.S. va acţiona pentru a obţine sprijin în România, în direcţia «reactivării» unor români care au studiat în Uniunea Sovietică şi simpatizează cursul politic din această ţară”[26]. Întrebat de senatorul Şerban Săndulescu, membru al Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, dacă Securiatea a ştiut despre legăturile ofiţerilor KGB de pe teritoriul României, generalul Iulian Vlad a răspuns: „Îi cunoşteam, erau agenţi activi în conservare[27]. Probabil că prin astfel de informaţii, Securitatea l-a convins pe Ceauşescu să-i convoace - în seara de 20 decembrie - la sediul CC pe reprezentanţii Ambasadei URSS, pentru a le cere retragerea ofiţerilor sovietici care se aflau la Timişoara[28].
 
Duplicitar faţă de „revoluţionarii de profesie”
 
Despre felul în care generalul Iulian Vlad a gândit şi a acţionat în timpul evenimentelor din decembrie 1989, documentele publicate, precum şi depoziţiile celor chemaţi de organele Procuraturii Militare să depună ca martori în procesele intentate fostului şef al D.S.S., stau mărturie[29]. Ele demonstrează fără dubii următoarele: trupele de securitate au primit ordin să intre în dispozitiv la Timişoara fără cartuşe de război, ceea ce a stârnit mânia lui Ceauşescu, deopotrivă cu a celor care l-au trimis ulterior pe Iulian Vlad în faţa instanţelor de judecată; la Bucureşti, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, generalul Iulian Vlad i-a sugerat generalului Vasile Milea o acţiune energică din partea Armatei şi a Securităţii, pentru a-l aresta pe Ceauşescu, ceea ce ar fi avut darul de a calma spiritele. Acest lucru nu a fost posibil, întrucât nu a primit acceptul din partea ministrului Apărării Naţionale, din motive încă insuficient explicate, dar fără îndoială că ar fi dat peste cap tot ceea ce se planificase. La ora 7:45 în dimineaţa zilei de 22 decembrie, deci înainte de fuga cuplului dictatotial din clădirea C.C., generalul Iulian Vlad a ordonat ca dispozitivul de securitate al clădirii să fie ridicat. Au fost retraşi astfel circa 400 de militari din dispozitivul extern de securitate. Direcţiei a V-a i-a dat ordin să lase manifestanţii să intre în sediul C.C., iar şefului U.S.L.A. să-şi retragă trupele. Şi ordinele au fost executate imediat şi fără alte complicaţii. După ridicarea elicopterului prezidenţial, alături de generalul Ştefan Guşe, generalul Iulian Vlad s-a pus la dispoziţia revoluţionarilor, reuşind împreună şi sub supravegherea acestora să dea ordine pentru a preveni declaşarea unui război civil. Sintagma „securişti-terorişti” a fost inventată şi propagată cu sârg de agenţii creatori ai curentelor de opinie aflaţi în directă legătură cu agenţii K.G.B. şi cu „revoluţionarii de profesie”, pentru ca aceştia din urmă să-şi consolideze puterea, în mijlocul unor sângeroase evenimente revoluţionare transmise în direct la radio şi televiziune. Poate că nu întâmplător, un alt memorialist din rândul foştilor generali de securitate - Ion Mihai Pacepa - a dezvăluit presei: „Cei care au preluat conducerea revoltei populare din ţară au avut meritul istoric de a-şi instala cartierul general la sediul Televiziunii Române. Aceasta a făcut ca revolta să se desfăşoare cu iuţeala fulgerului în întreaga ţară. Nu mă îndoiesc că istoria va consemna şi această tactică românescă realizată în comun de românii din ţară şi de cei din exil, şi că ea va fi repetată în alte ţări care continuă să fie subjugate de tiranii totalitare”[30]. Prin urmare, totul fusese bine pus la punct, în cele mai mici detalii, tocmai pentru ca surprizele să poată fi evitate. România a fost un poligon de încercare a acestei „noi tactici revoluţionare”. În România s-a făcut şcoală pentru o nouă generaţie de „revoluţionari de profesie”. Un alt aspect de interes îl reprezintă modalitatea în care a fost arestat generalul Iulian Vlad. În după-amiaza zilei de 31 decembrie 1989, pe când se deplasa cu maşina spre Ministerul Apărării, la radio deja se anunţase arestarea sa. Stupefiat şi-a continuat drumul, pentru că trebuia să prezinte ministrului, generalul Nicolae Militaru, planul de măsuri pentru anihilarea teroriştilor. Când a intrat în cabinetul ministrului, împreună cu generalul Aristotel Stamatoiu, şeful C.I.E. şi generalul Vasile Gheorghe, şeful Trupelor de Securitate, a văzut că în încăpere se mai aflau Gelu Voican Voiculescu, generalul Vasile Ionel, adjunctul ministrului şi şeful Marelui Stat Major, şi, surpriză, ambasadorul U.R.S.S. acreditat în România. Acesta din urmă ceruse „întâmplător” audienţă la ministrul român, deşi era un vizitator frecvent, poate un fel de „consilier” al cabinetului. Mai întâi a raportat generalul Vasile Gheorghe problemele care îi erau repartizate, după care i s-a spus că poate să părăsească încăperea. La fel s-a procedat şi cu generalul Stamatoiu. Generalul Vlad nu a mai apucat să raporteze întrucât i s-a cerut să predea pistolul. Deşi fostul şef al Securităţii a explicat că niciodată nu a purtat pistol, a fost nevoie de intervenţia unui maior pentru a-i face o percheziţie corporală. A predat apoi cheile de la fişet, iar 10 soldaţi cu baionetele la armă l-au condus la locul de detenţie, o închisoare improvizată într-o unitate militară pe şoseaua Olteniţei[31].
 
O altă problemă ce trebuie lămurită este de ce liderii Frontului Salvării Naţionale - noua structură politică ce a preluat conducerea statului român - nu au avut încredere în generalul Iulian Vlad? Şi de ce a fost arestat în ziua de 31 decembrie 1989, chiar în momentul în care finalizase un plan de măsuri pentru elucidarea problemei teroriştilor? Şi de ce a fost nevoie să fie umilit în momentul arestării? Un posibil răspuns vine chiar din partea lui Silviu Brucan, cel mai consecvent şi înverşunat contestatar al generalului Iulian Vlad, pe care l-a acuzat, în repetate rânduri, de „duplicitate”, deci activitate potrivnică faţă de interesele F.S.N.[32], şi nici decum faţă de ceea ce doreau protestatarii din stradă. Din perspectiva istorică va trebui să recunoaştem că „obsesiile” şi „neliniştile” brucaniene nu sunt deloc întâmplătoare. Crescut la şcoala „revoluţionarilor de profesie” de la sfârşitul anilor ’40, dar şi în spiritul disciplinei faţă de cei care l-au instruit, „marele analist politic” - în viziunea căruia revoluţia democratică din România nu putea avea deplin succes decât după trecerea a cel puţin 20 de ani, perioadă în care trebuie implementat un vast program de reforme, de data aceasta în sens capitalist - a rămas fixat pe ideea că o revoluţie, în adevăratul înţeles doctrinar, nu poate fi făcută şi condusă decât de „revoluţionarii de profesie”. Nemulţumiţii de conjunctură, naivii şi oportuniştii, adică cei dispuşi să treacă foarte uşor pe baricada opusă în momentele prielnice, sau cei oneşti care aveau alte viziuni despre înlăturarea lui Ceauşescu, nu aveau ce căuta în conducerea revoluţiei. Rolul lor era doar de a aplauda succesele revoluţiei, adică de a se lăsa manipulaţi şi de a nu ieşi din rândurile aşa-numitului „stupid people”. Consecinţele unei asemenea concepţii s-au văzut în decembrie 1989, în România. Ele sunt cunoscute, dar încă nerecunoscute de cei responsabili. În schimb, generalul Iulian Vlad, un om de a cărui onestitate şi bune intenţii nu s-a îndoit, şi nu se mai poate îndoi nimeni de bună credinţă, crescut în spiritul desciplinei şi onoarei militare - specifice muncii de securitate -, un bun teoretician în domeniul său de activitate, s-a dovedit în cele din urmă şi un veritabil comandant, în sensul că a ştiut să-şi ferească subordonaţii de a cădea pradă uşoară în faţa furiei „revoluţionarilor de profesie”. Au fost şi excepţii, adică evenimente care s-au soldat cu decesul multor cadre ale Ministerului de Interne pe care generalul Iulian Vlad nu a fost capabil să le prevină, ca de exemplu: masacrarea soldaţilor din trupele de securitate la Otopeni şi a grupei de luptători antiterorişti în faţa clădirii Ministerului Apărării Naţionale[33], ori crimele abominabile făcute de extremişti în judeţele Harghita şi Covasna asupra lucrătorilor din Miliţie şi Securitate, la fel şi despre masacrul de la Sibiu, aspecte asupra cărora vom reveni cu o analiză mai în detaliu într-unul din capitolele următoare.
 
Setoşi de răzbunare, de jocul „de-a războiul” ori de-a „teroriştii”, cu tribunale revoluţionare şi sentinţe politice dinainte stabilite, „revoluţionarii de profesie” nu-i puteau ierta generalului Iulian Vlad verticalitatea, adică faptul că nu li se alăturase încă de la început. Bine documentat şi inteligent, primul şi ultimul ofiţer român ajuns în fruntea Securităţii, cunoscând bine că instituţia pe care o conducea nu putea apare în postura de organizaţie pucistă, dar nici teroristă, pentru că era deprofesionalizată, a prevăzut totuşi prăbuşirea regimului ceauşist - un regim „diabolic”, „corupt”, „ineficient” şi „total lipsit de credibilitate în faţa poporului român”, după propriile-i expresii[34]. Desigur că nu a fost singurul care a împărtăşit astfel de opinii sau convingeri. Dar, spre deosebire de „revoluţionarii de profesie” - pe care de altfel îi avea pe listă, ştiind bine şi cine se afla în spatele lor -, generalul Iulian Vlad rămăsese convins că îndepărtarea lui Nicolae Ceauşescu se putea realiza fără „explozii de nemulţumire” ori „evenimente dureroase”, deci exact invers de cum gândeau analiştii de la Moscova încă din februarie 1989[35]. Dacă privim din această perspectivă cu obiectivitate va trebui să recunoaştem că şeful D.S.S. a avut perfectă dreptate. În marea majoritate a oraşelor şi localităţilor ţării trecerea puterii din mâinile autorităţilor comuniste în mâinile adevăraţilor reprezentanţi ai poporului, adică a revoluţionarilor (de altfel oameni conştienţi şi care au dorit să se implice cu cele mai bune intenţii în viaţa cetăţii, aspect asupra căruia merită tot respectul) s-a realizat paşnic. Conlucrarea între Armată, Securitate, Miliţie au funcţionat perfect în acele locuri. Schimbarea de regim se putea face, în concepţia lui Iulian Vlad prin conservarea acelor forţe vii ale naţiunii, capabile să sprijine consolidarea noii guvernări democratice. Aspect pe care puciştii nu l-au înţeles ori s-au făcut că nu-l înţeleg, ceea ce ar explica ferocitatea cu care şi-au revărsat mânia revoluţionară de tip sovietic asupra instituţiei Securităţii. A fost greşeala fatală pe care „emanaţii”, care s-au insinuat la conducerea statului român, au făcut-o, fapt pentru care istoria îi judecă aspru. Au lăsat în urmă peste o mie de cadavre ale unor români a căror vină nu a fost alta decât faptul că şi-au dorit, la fel ca imensa majoritate a poporului român, să trăiască mai bine. Mai mult, au nimicit o instituţie care a dorit să conserve tot ceea ce era de valoare şi în interesul naţional. Fapte pentru care nu au fost judecaţi, ceea ce este un sacrilegiu. Doar istoria mai are dreptul să-i judece. O astfel de concluzie o putem formula astăzi, după 25 de ani de la acele evenimente, când realizăm că mai mult s-a distrus decât s-a construit. Da, dar s-a realizat o transformare profundă a naţiunii române, s-ar grăbi alţii să spună. Adică, din aplaudaci ai Ceauşeştilor ne-am transformat în sicofanţi ai comisarilor de la Bruxelles. Asta da transformare!
 
Pentru că a avut alte viziuni decât strategii din jurul lui Gorbaciov şi chiar a acţionat pentru a le pune în practică, ultimul şef al D.S.S. s-a dovedit a fi cel puţin inocent. Cine se putea împotrivi atunci Moscovei? Iată o întrebare pe care o considerăm retorică şi din nefericire se pare că generalul Iulian Vlad ori nu şi-a pus-o ori a evitat să şi-o pună. Nu trebuie exclusă nici varianta că şi-a pus-o, numai că într-o astfel de ipostază înseamnă că din prea mult patriotism sau naţionalism de bună calitate a refuzat să accepte simplitatea, evidenţa şi logica răspunsului. Pentru o astfel de inabilitate, căci inabilitate se cheamă atunci când încerci să gândeşti altfel decât „revoluţionarii de profesie”, generalul Iulian Vlad a trebuit să plătească. Dar nu oricum, ci de aşa natură încât să ia asupra sa – culmea ironiei - toate neroziile, crimele, duplicităţile şi trădările înfăptuite timp de patru decenii de o instituţie creată şi direcţionată, alteori supravegheată ori manipulată tocmai de şefii cei mari - părinţii spirituali şi instructorii de clasă - ai „revoluţionarilor de profesie”. Pe frontul secret, duplicitatea se plăteşte extrem de aspru, chiar şi atunci când este făcută cu buna intenţie de a mai salva ceva din ceea ce este valoros şi mai poate fi util societăţii.
Fragment din volumul „Duplicitarii”, 2014
----------------------------------------------
[1] Vezi scrisoarea semnată de col.(r)Traian Bara, col.(r) Ion Sandu, col.(r) Dumitru Stoicescu, col.(r)Vasile Drăgoi, col.(r) Vasile Bobocescu, Lt.Col.(r) Luciana Bara, în „Europa”, august 1990.
[2] Vezi pe larg Cristian Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti - memorii, mărturii, documente - Bucureşti 1994.
[3] Roxana Dascălu,, Micul proces al marii trădări naţionale, în „Tinerama”, 8-10 noiembrie 1990, p.5.
[4] „Curierul”, 28 septembrie 1944.
[5] Octavian Paler, Procesul teroarei, în „România liberă”, vineri 12 iulie 1991.
[6] Constantin Preda, Acasă la părinţii lui Iulian Vlad, în „Ţara”, nr.30 din 11 noiembrie 1990.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, în „Ţara”, nr.29, din 29 octombrie – 4 noiembrie 1990.
[9] Ibidem.
[10] „Evenimentul zilei”, nr. 73, din 5 septembrie 1992.
[11] Ibidem.
[12] „Europa”, nr.12, noiembrie 1990.
[13] „Zig-Zag”, nr.38, decembrie 1990.
[14] Şerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat revoluţia română, p.185.
[15] Din agenda de lucru a unui ofiţer de securitate, în „Strict secret”, an II, nr.54, 7-13 mai 1991.
[16] Octavian Paler, loc.cit.
[17] Şerban Săndulescu, op.cit, p.
[18] Ibidem.
[19] „Magazin istoric”, s.n., noiembrie 1997.
[20] Şerban Săndulescu, op.cit., p.186.
[21] Vezi „România liberă”, 14 noiembrie 1990.
[22] Vezi pe larg Brian Crozier, Hans Huyn, Eduard sablier, Constantin Menges, Fenixul roşu, Editura Agni, Bucureşti, 1996.
[23] Şerban Săndulescu, op.cit., p. 190.
[24] Xerocopia documentului în posesia autorului.
[25] Dumitru Preda, Mihai Retegan, Principiul dominoului, Bucureşti, 2000, p. 27.
[26] Xerocopia documentului în posesia autorului.
[27] Şerban Săndulescu, op.cit, p.191.
[28] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op.cit, p.28.
[29] Iulian Vlad l-au închis pentru a nu vorbi, dialog al ziaristei Magdalena Amancei cu Valentin Vâlcu, avocatul lui Iulian Vlad, în „Expres magazin”, nr.8-9/1991; Angela Băcescu, Procesul lui Iulian Vlad înscenare politico-judiciară, în „Europa”, ianuarie –martie 1991; Rolul real al Securităţii în revoluţie, în „Totuşi iubirea”, mai 1991; Magdalena Amancei, Destituit de Ceauşescu, arestat de Iliescu…, în „Expres magazin”, nr.21/1991; Mircea Bunea, Procesele revoluţiei, în „Adevărul” februarie-iulie 1991; Em. Marinache, Un mare erou, sau un criminal cabotin ?!, în „Palatul de justiţie”, nr.7/1991.
[30] Vezi interviul luat de Cornel Dumitrescu generalului Ion Mihai Pacepa în „Ziua”, 19 februarie 2001, p.7.
[31] Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit., p. 299-300.
[32] Silviu Brucan, Cine şi de ce nu vrea „să-l supere pe generalul Vlad”, în „Adevărul”, 29 ianuarie 1991; idem, Teroriştii au existat, numai dacă nu se doreşte nu se poate afla adevărul despre ei, în „Adevărul”, 30 ianuarie 1991.
[33] Colonel (r) Ion Sandu, Revoluţie. Terorism. Antiterorism. Contrarevoluţie. Decembrie ’89. Scenariul şi regia, Carte interviu de Dan Lupescu, Craiova, 1999, p.46-55; vezi şi Armata română în revoluţia din decembrie 1989 – Studiu documentar -, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1998, p.244-245 şi 252-255; Elizabeth Spencer, Masacrul de la Otopeni, Editura Viitorul Românesc, 1993.
[34] Generalul Iulian Vlad, Secretul căderii lui Ceauşescu, în „Evenimentul zilei” nr.72, 14 septembrie 1992
[35] Vezi pe larg Dumitru Preda, Mihai Retegan, op.cit., p.18-19.
footer