Revista Art-emis
Miron Cristea (1868-1939) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 19 Octombrie 2014 19:14

Patriarhul Miron Cristea, art-emis„Desigur, chemarea omului pe acest pământ este nu de a trăi în zadar, ci a-ţi pune puterile sufleteşti şi trupeşti ce ţi le-a dăruit bunul Dumnezeu la muncă cinstită pentru tine însuţi, pentru familia ta, iar de altă parte în scopul de a contribui cât mai mult la binele obştesc, la propăşirea şi întărirea neamului din care faci parte”. (Miron Cristea)

Între realizările patriarhului Miron Cristea se află construirea Palatului Patriarhal şi sistematizarea zonei respective, repictarea Catedralei Patriarhale, construirea schitului de lemn din Topliţa, înfiinţarea Seminarului Teologic din Câmpulung pentru orfanii de război, a Academiei de Muzică Religioasă din Bucureşti (1928) etc. Miron Cristea a reluat proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului, lansat în 1881, când a început adunarea de fonduri pentru realizarea sfântului lăcaş. În 1925, guvernul Ion I. C. Brătianu a deschis un credit de 3 milioane lei pentru elaborarea planurilor şi pregătirea terenului. În legătură cu locul de amplasare au existat mai multe variante, între care Piaţa Ion C. Brătianu de lângă Universitate (propunerea lui Octavian Goga), Dealul Mihai Vodă (N. Iorga, Petre Antonescu), colina din Parcul Carol (arhitect Cristofi Cerchez) ş.a. Patriarhul Miron Cristea a optat pentru Piaţa Bibescu Vodă, aflată la poalele Dealului Mitropoliei, unde a şi pus piatra de temelie la 11 mai 1929. Cu toate demersurile şi eforturile depuse,  Catedrala Mântuirii Neamului a rămas doar în stadiul de aspiraţie timp de opt decenii. Sub conducerea lui Miron Cristea, Biserica Ortodoxă Română şi-a sporit prestigiul internaţional. Miron Cristea a vizitat Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, unde a pledat pentru „crearea unui consiliu din reprezentanţi ai tuturor bisericilor ortodoxe autocefale, care să se întrunească periodic şi să pregătească proiectele de chestiuni cu caracter general pentru întregul ortodoxism”. S-a bucurat de călduroase primiri din partea înalţilor ierarhi în Grecia (la Pireu şi Atena), în Egipt (Alexandria şi Cairo), în Palestina (la Ierusalim, Betleem, Ierihon, Nazaret ş.a.), în Marea Britanie (Londra), Polonia (Varşovia) etc. La rândul său, Miron Cristea i-a  primit în România pe  reprezentanţii bisericilor ortodoxe surori, precum și bisericilor anglicane, luterane și pe cei ai cultului mozaic.

Împăratul Etiopiei Haile Selassie aprecia, în 1936, că Miron Cristea era „cel mai mare patriarh al ortodoxiei. La stăruinţa românilor stabiliţi în America, patriarhul Miron Cristea  a iniţiat proiectul de lege pentru înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe din America cu sediul în Detroit, care a fost adoptat în aprilie 1934. De asemenea, în anii 1935-1938 s-a construit la Ierusalim un Aşezământ  românesc, cu o biserică şi un cămin pentru pelerini.

Cârja în slujba Coroanei

Pe de altă parte, Miron Cristea a fost împotriva încheierii Concordatului cu Vaticanul în condiţiile cerute de nunţiul papal, prin care se crea o situaţie privilegiată bisericii catolice şi se asigura gestionarea averii acesteia în favoarea papalităţii. După lungi negocieri, Concordatul a fost semnat de Vasile Goldiş, ministrul Cultelor în guvernul Averescu, la 10 mai 1927, dar a fost ratificat de Parlament abia în mai 1929. Patriarhul Miron Cristea a făcut parte din Regență în perioada 1927-1930. A ajuns în această demnitate ca urmare a renunţării principelui Carol la calitatea de moştenitor al Coroanei României. Prima renunţare s-a produs în august 1918, când Carol a părăsit unitatea militară şi s-a deplasat la Odessa, unde s-a căsătorit cu Maria Valentina (Zizi) Lambrino[1]. [1] Magazin istoric, nr. 10/2008). A revenit asupra acestei decizii în noiembrie 1918, dar a renunţat din nou în august 1919. În mai 1921 s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei, care în octombrie 1921 l-a născut pe Mihai. În decembrie 1925, Carol a renunţat pentru a treia oară, rămânând în străinătate împreună cu Elena Lupescu. De această dată, regele Ferdinand a decis „să taie creanga putredă din arborele frumos al dinastiei“ şi a cerut Consiliului de Coroană, desfăşurat în ziua de 31 decembrie 1925, să accepte decizia lui Carol. Invitat la Consiliu, patriarhul Miron Cristea s-a raliat la propunerea regelui. „Dacă Majestatea Voastră, care ca tată îl iubiţi şi mai mult şi credeţi că nu mai revine, luând hotărârea nestrămutată de a-i primi renunţarea, eu nu pot face alta, decât cu loialitate să mă supun înaltei hotărâri. Miron Cristea a participat şi la „consiliul restrâns desfăşurat la Sinaia în ziua de 3 ianuarie 1926, când s-a stabilit componenţa Regenţei, care să exercite prerogativele regale în eventualitatea că principele Mihai ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului (18 ani). Cu acel prilej, patriarhul a fost nominalizat regent, alături de principele Nicolae şi juristul Gheorghe Buzdugan. Aceste decizii au fost confirmate prin legile din 4 ianuarie 1926.

Un fecior de țăran pentru echilibrul țării

Regenţa a intrat în funcţiune la 20 iulie 1927, ca urmare a morţii regelui Ferdinand. Prezenţa patriarhului în cea mai importantă instituţie a României a generat controverse. Istoricul Ioan Lupaş îl numea pe Miron Cristea „un Antim Ivireanu al zilelor noastre, făcând aluzie la înaintaşul său care în timpul vacanţelor domneşti îşi asumase conducerea Ţării Româneşti. Diplomatul Raoul Bossy scria despre Miron Cristea: „fecior de ţărani din Topliţa Română (Mureş) era de vreo 60 dePatriarhul Miron Cristea, fotomontaj, art-emis ani când a ajuns regent al ţării. Avea o înfăţişare falnică şi regească - cel mai decorativ şi impunător dintre regenţi -, cu toată obârşia sa modestă. Frumos, inteligent, cu ochi sclipitori, dădea mai mult impresia de bărbat politic, decât a unui înalt ierarh. Pe de altă parte, Nae Ionescu susţinea că funcţia de patriarh era incompatibilă cu cea de regent, desfăşurând o susţinută campanie împotriva acestuia prin ziarul Cuvântul.

La 3 august 1927 Parlamentul a votat proiectul de lege prin care atribuţiile patriarhului erau exercitate, pe timpul mandatului de regent, de ierarhii menţionaţi în Statutul de organizare a B.O.R. Miron Cristea nu mai îndeplinea funcţia de patriarh, dar influenţa sa în conducerea B.O.R. continua să fie covârşitoare. În calitate de regent, Miron Cristea a avut de făcut faţă luptelor politice, în primul rând campaniei opoziţioniste a Partidului Naţional-Ţărănesc, pentru cucerirea puterii. Ca urmare a demisiei guvernului Vintilă Brătianu, la 3 noiembrie 1928, regentul Miron Cristea a optat pentru un guvern de uniune naţională, dar Iuliu Maniu nu a acceptat. Miron Cristea avea să scrie că liderul naţional-ţărănist „mereu accentua masele, democraţia, vocea poporului, căruia agenţi inconştienţi i-au zbiciuit toate instinctele. Atunci l-am chemat la mine şi i-am ţinut o lecţie aspră, date fiind relaţiile noastre de colegi la Universitate. I-am făcut aspre imputări pentru ţinuta lui arogantă, care are o singură posibilitate categorică, bazat pe masele cărora li s-au făcut promisiuni fără rost. Iuliu Maniu i-a replicat: „Am în buzunar împrumuturi (externe), capital străin, soluţii de criză. Patriarhul-regent i-a spus: „Nu cred. Criza e mai mare ca tine, ca orice guvern. Până la urmă, la 10 noiembrie 1928, Regenţa a încredinţat conducerea guvernului lui Iuliu Maniu.

În ziua de 20 mai 1929 au fost organizate mari festivităţi consacrate împlinirii a 10 ani de la Marea Unire (acestea fuseseră amânate cu câteva luni pe fondul crizei politice). În cuvântul, rostit în Parlament, Miron Cristea aprecia: „Nu putem serba cu vrednicie unitatea noastră naţională şi îndeosebi alipirea Ardealului la patria mamă, fără a aminti generaţiei de azi şi din viitor, cu sentimente de adâncă şi veşnică recunoştinţă, faptele acelora care - în decursul veacurilor de înstrăinare – au contribuit cu munca lor la menţinerea românismului, la întărirea sa culturală, socială şi economică şi mai ales celor care cu vitejia şi cu jertfa vieţii lor au hotărât întregirea ţării.

Regenţa s-a dovedit o instituţie ineficientă, al cărei prestigiu s-a diminuat pe măsură ce se dezvolta curentul carlist (în favoarea întoarcerii principelui Carol). Însuşi patriarhul îi mărturisea lui Octavian Goga că el nu putea face nimic, deoarece nu reprezintă „decât 33 procente“, iar lui N. Iorga îi spunea: „Regenţa nu merge pentru că n-are cap. Prinţul (Nicolae) îşi fumează ţigările, Sărăţeanu (ales regent în urma decesului lui Gheorghe Buzdugan în octombrie 1929) cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc o împăcare.

La 6 iunie 1930, principele Carol a sosit inopinat în ţară decis (Magazin istori, nr.6/2007, 4/2008 și 1/2010) să ocupe tronul părintesc, punând factorii politici, inclusiv Regenţa, în faţa faptului împlinit. Miron Cristea i-a propus lui Carol să devină membru al Regenţei, dar acesta nu a acceptat. Ca urmare, regenţii Miron Cristea şi Constantin Sărăţeanu şi-au dat demisia, afirmând că erau puşi în situaţia de a nu-şi respecta jurământul de credinţă faţă de regele Mihai. În ziua de 8 iunie 1930 principele Carol a fost proclamat regele României. Miron Cristea şi-a reluat, oficial, funcţia de patriarh, implicându-se într-o vastă operă constructivă. A acţionat pentru dezvoltarea învăţământului teologic, a publicaţiilor bisericeşti, pentru traducerea unor cărţi sfinte, în primul rând a unei noi ediţii a Bibliei de către Gala Galaction, Vasile Radu şi mitropolitul Nicodim, publicată în 1936.

Compromisuri politice: carlismul și partidul unic

La începutul anului 1938, patriarhul Miron Cristea a intrat din nou în viaţa politică, de această dată în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Era o perioadă de mari tensiuni politice. În urma alegerilor parlamentare din 20 decembrie 1937 niciun partid nu a reuşit să câştige majoritatea mandatelor, fapt ce i-a permis lui Carol al II-lea să numească în fruntea guvernului pe Octavian Goga, al cărui Partid Naţional-Creştin obţinuse abia 9,15% din voturile cetăţenilor. În ziua de 10 februarie 1938, guvernul Goga a fost demis şi s-a constituit un nou cabinet prezidat de Miron Cristea. Era un guvern de „uniune naţională, girat de şase foşti prim-miniştri, care ocupau funcţia de secretar de Stat.

Nicolae Iorga aprecia că era o alegere foarte bună în acele împrejurări istorice. „Am stat atâta vreme supt puterea vrăjilor electorale. Am răbdat viaţa parlamentară ieşită din sila ciomegilor. Am văzut înaintea noastră primejdia unui viitor impus cu revolverul la tâmplă (aluzie la Mişcarea Legionară). Am intrat supt oblăduirea Cârjei (Patriarhale), care întrebuinţată viteaz, după marile noastre tradiţii, cuprinde o taină înaintea căreia armele cad. Într-o circulară adresată preoţilor şi tuturor credincioşilor, patriarhul Miron Cristea afirma că a primit înalta demnitate de şef al guvernului „pentru a oferi munca mea şi experienţele mele la aşezarea ţării pe temelii noi, de linişte, de ordine, de disciplină socială, de autoritate  legală, drept care cerea tuturor să contribuie „de a întrona liniştea, pacea şi armonia socială.

La 27 februarie 1938 a fost promulgată o nouă Constituţie, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal. Cu acel prilej, patriarhul s-a adresat regelui: „Astăzi s-a distrus hidra cu 29 capete electorale care ne-a învrăjbit fără niciun folos pe toţi spre paguba tuturor şi a ţării. Astăzi s-a rupt păienjenişul de pe ochii cetăţenilor României întregite, ca să vadă limpede de unde le vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestăţii Tale şi de la înţelegerea rosturilor ţării şi adevăratelor ei interese. Astăzi s-au distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar omorurile şi în locul lor se vor întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite pe frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare. Era, desigur, o iluzie care avea să fie dezminţită de realităţile concrete.

Prin decretul din 30 martie 1938 partidele politice au fost interzise. La 16 decembrie acelaşi an s-a înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, declarat „unica organizaţie politică în stat. Luând cuvântul în şedinţa Consiliului Superior al F.R.N. din 29 ianuarie 1939,  Miron Cristea pleda pentru o legătură cât mai strânsă între rege şi popor, activiştii acestuia trebuind să-i „cunoască păsurile, lipsurile, greutăţile şi toate condiţiile de viaţă şi să caute a găsi şi recomanda celor competenţi mijloacele de îndreptare a relelor. La 14 august 1938 a fost adoptată o reformă administrativă, prin care se introducea ţinutul  ca o nouă unitate administrativă. Judeţele au fost comasate în cadrul a zece ţinuturi. Patriarhul nu s-a implicat efectiv în actul de guvernare, principalul exponent politic al regimului carlist fiind ministrul de Interne Armand Călinescu. Sub supravegherea acestuia s-a desfăşurat, în mai 1938, procesul intentat lui Corneliu Zelea Codreanu, şeful Mişcării Legionare, care a fost condamnat la zece ani de temniţă. Socotiţi duşmani ai regimului şi ai ţării, sute de legionari au fost arestaţi şi internaţi în lagăre special amenajate. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Codreanu şi alţi 13 legionari (asasinii lui I.G. Duca şi ai lui Mihail Stelescu)[2] , [2] Magazin istoric, nr.1/2009. au fost ucişi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea de la Jilava. Prin funcţia pe care o deţinea, patriarhul Miron Cristea a girat asemenea acte reprobabile. 

Constatând că patriarhul Miron Cristea era tot mai slăbit, la 1 februarie 1939, regele l-a numit pe Armand Călinescu în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, care a preluat efectiv conducerea guvernului. Apoi, la 21 februarie, Carol al II-lea a semnat decretul prin care Miron Cristea, preşedintele Consiliului de Miniştri, intra într-un concediu de o lună de zile. La 22 februarie patriarhul a plecat la Cannes „cu nădejdi de însănătoşire. În tren a căpătat o bronhopneumonie, stingându-se din viaţă la 6 martie 1939. Depus iniţial în biserica rusească (ortodoxă) din Cannes, patriarhul a fost adus în ţară, unde i s-au organizat funeralii naţionale. Regele Carol al II-lea avea să noteze: „Sicriul, aşezat în mijlocul Catedralei, avea un capac de sticlă, aşa încât am putut să-l văd o ultimă dată pe acest bun slujitor al Bisericii şi al Ţării.A fost înmormântat în cripta din interiorul bisericii Patriarhale în ziua de 14 martie 1939. În testamentul său, Miron Cristea a scris: „Desigur, chemarea omului pe acest pământ este nu de a trăi în zadar, ci a-ţi pune puterile sufleteşti şi trupeşti ce ţi le-a dăruit bunul Dumnezeu la muncă cinstită pentru tine însuţi, pentru familia ta, iar de altă parte în scopul de a contribui cât mai mult la binele obştesc, la propăşirea şi întărirea neamului din care faci parte.

Miron Cristea, cel dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, şi-a legat numele de Marea Unire din 1918, de unificarea bisericilor din vechiul Regat, Transilvania, Basarabia şi Bucovina, de creşterea influenţei şi prestigiului bisericii strămoşeşti, atât în ţară, cât şi în străinătate. S-a implicat în viaţa politică în momente de criză, sperând că prin spiritul său de echilibru, prin apelul la învăţămintele Bibliei, va reuşi să pună capăt disputelor, să instaureze o stare de normalitate în societatea românească. Dorinţa şi bunele sale intenţii nu au dat rezultatele scontate.
Grafica - Ion Măldărescu 
 
-----------------------------------------------
[1] Magazin istoric, nr. 10/2008).
[2] Magazin istoric, nr.1/2009.
footer