Revista Art-emis
Părintele Dumitru Stăniloae, teolog şi trăitor al Dumnezeirii PDF Imprimare Email
P. S. Emilian Lovisteanul   
Joi, 05 Decembrie 2013 21:38

Dumitru Stăniloae, art-emisCunoscutul teolog român este în mintea şi vorbirea multor români şi străini creştini despre Dumnezeu. Cine l-a auzit şi a citit, din şi despre opera Părintelui Dumitru Stăniloae, a putut remarca puterea inimii curate şi a minţii luminate de har în pătrunderea cuvântului revelat, precum şi a experienţei practice personale în trăirea lui Dumnezeu.

Anul acesta s-au împlinit 110 ani de la naşterea (1903 - 2013) şi 20 de ani de la trecerea la cele veşnice (1993-2013), în lumina Preasfintei Treimi, a Părintelui Academician, Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae. De aceea, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2013 este „Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae”, în Patriarhia Română.

Prin opera sa, Părintele Stăniloae este prezent în ţară şi în foarte multe biblioteci din Europa, S.U.A. şi alte locuri din lume. În cele ce urmează dorim să prezentăm câteva date bio-bibliografice şi să conturăm legăturile teologice dintre Părintele Dumitru Stăniloae şi alţi teologi de confesiuni diferite.

S-a născut toamna, la 16 noiembrie 1903, în localitatea Vlădeni, judeţul Braşov, în familia lui Irimie şi Rebeca, fiind ultimul dintre cei cinci copii. A urmat cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Şaguna” din Braşov, apoi cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. După un an (1923 - 1924), urmează şi cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, apoi primeşte o bursă pentru studii de specialitate la Atena, pentru ca în anul 1929 să susţină, la Cernăuţi, teza de doctorat cu tema Viaţa şi opera Patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti. Părintele Stăniloae şi-a continuat studiile de Bizantinologie şi Dogmatică la München, urmând cursurile profesorului August Heisenberg, după care a efectuat stagii de documentare asupra operei originare a Sfântului Grigorie Palama, la Berlin şi Paris. Pentru aceeaşi lucrare, a mers şi la Constantinopol. În anul 1930 se căsătoreşte cu Maria Micu, având trei copii (Dumitru, Maria şi Lidia), dintre care primii doi au trecut la cele veşnice prematur. Hirotonia în diacon o primeşte în anul 1931, iar în preot, în anul 1932.

În decursul vieţii preoţeşti, i se încredinţează mai multe responsabilităţi: director al Ziarului „Telegraful Român”, Rector al Academiei Teologice din Sibiu, Profesor la Sibiu şi apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (catedra de Ascetică şi Mistică, apoi de Dogmatică). Părintele Stăniloae a susţinut grupul „Rugul Aprins”, participând la întâlnirile organizate, fără a face parte din această mişcare. Din cauza regimului comunist, a suferit închisoare între anii 1958-1963, fiind întemniţat la Bucureşti şi Aiud. Distinsul teolog a fost membru în mai multe comisii teologice şi delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române şi a conferenţiat în mai multe centre universitare din Oxford, Freiburg, Heidelberg, Bonn, Tübingen, Köln, Paris, Berna, Strasbourg, Geneva, Belgrad, Atena, Tesalonic, Bossey, Ierusalim, New York, Boston, Detroit, Chicago, Washington etc.

Pentru prodigioasa sa activitate teologică şi ştiinţifică a primit mai multe titluri de „Doctor Honoris Causa“, conferite de mai multe instituţii academice, din străinătate şi din ţară: Universitatea din Tesalonic, Institutul Teologic Ortodox „Saint Serge” din Paris, Facultatea de Teologie din Belgrad, Facultatea de Teologie din Atena, Universitatea din Bucureşti, iar după anul 1990, a devenit Membru corespondent al Academiei Române şi mai târziu, Membru titular al aceluiaşi for ştiinţific.

În anul 1981, este premiat la Londra cu distincţia „Crucea Sfântului Augustin din Canterbury“, pentru reuşite teologice şi creştineşti; a mai primit, de asemenea, şi premiul „Doctor Leopold Lucas” al Facultăţii de Teologie din Tübingen.

Dintre numeroasele sale lucrări publicate amintim: Catolicismul după război (1932); Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama (1937); Ortodoxie şi românism (1939); Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie (1942); Iisus Hristos sau restaurarea omului (1943); Dogmatica, volumele I, II, III (1978); Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă (1986); Chipul nemuritor al lui Dumnezeu (1987); Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român (1973); Sfânta Treime sau La început a fost iubirea (1993). A tradus Filocalia în 12 volume (1946-1990), precum şi multe alte cărţi de teologie ale Sfinţilor Părinţi şi ale teologilor străini. Din această succintă bio-bibliografie se desprinde faptul că Părintele Dumitru Stăniloae a avut capacitatea extraordinară de a dialoga în interiorul ortodoxiei şi în afara ei, fără complexe, demn şi plin de râvnă pentru adevărul dumnezeiesc, păstrând fidelitatea faţă de Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos.

Dialogul teologic scris, din opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, purtat cu Sfinţii Părinţi, apoi cu teologii Olivier Clement, Episcopul Kallistos Ware, George Florovski, Vladimir Lossky, Serghei Bulgakov, Alexei Homiacov, Christos Yannaras, Jean Daniélou, John Meyendorff, Andrew Louth, cu teologii români, precum şi cu A. M. Allchin, Jürgen Moltmann, Hans Joachim Held, Adolf Martin Ritter, Karl Barth, Karl Rahner, Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac este continuat în mod restrâns şi înţelept, şi cu filosofii. Iată ce spune Episcopul Kallistos Ware (Profesor de Teologie Ortodoxă la Universitatea din Oxford), cu privire la acest din urmă aspect: „În teologia lumii, Părintele Dumitru a acordat o atenţie specială semnificaţiei timpului şi spaţiului. El refuză să opereze o dihotomie precisă între timp şi eternitate, între spaţiu şi infinitate, ci le vede ca interdependente. Timpul şi spaţiul, ca modalităţi ale ordinii create, îşi au originea în viaţa necreată a lui Dumnezeu. Şi aici el apelează la Sf. Maxim: „Raţiunile (logoi) interioare ale timpului sunt în Dumnezeu”. „Eternitatea divină, scrie dânsul, …poartă în ea posibilitatea timpului, iar timpul poartă în sine posibilitatea împărtăşirii de eternitate… Eternitatea este astfel în timp, cât şi deasupra timpului”. În planul divin, timpul este mijlocul prin care Dumnezeu evocă şi garantează libertatea umană. Iubirea lui Dumnezeu ne vine totdeauna ca o ofertă, şi dimensiunea timpului este cea care ne face să putem răspunde acestei oferte în deplină libertate. Timpul este intervalul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru: „Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătăia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide”. Noi, oamenii, avem nevoie de acest interval pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi unii pe alţii în mod liber; timpul ne este dat de Dumnezeu pentru ca iubirea noastră să rodească. Acelaşi lucru şi despre spaţiu: „ne dă posibilitatea de mişcare liberă… libertatea de a ne apropia sau îndepărta”. Într-o lume căzută noi experiem timpul şi spaţiul ca distanţă şi ca separare, ca o închisoare; ca lanţuri peste libertatea noastră. Dar în adevărata lor natură, aşa cum au fost create Dumnezeu, ele sunt poarta spre libertate, o garanţie a comuniunii inter-personale în iubire”.[1]

S-au făcut comparaţii între marii teologi Dumitru Stăniloae, Karl Rahner, catolic şi Karl Barth, protestant, însă „unii preferă să îl pună pe Părintele Stăniloae în seria teologilor ruşi din exil, ca Vladimir Lossky, George Florovsky şi John Meyendorff. Şi această comparaţie este corectă, deoarece, asemenea acestora, Părintele a luptat mereu împotriva „raţionalismului academic” şi „scolasticii” care în secolul al XIX-lea şi chiar în cel al XX-lea domina centrele ortodoxe de formare teologică. În acelaşi timp, asemenea teologilor ruşi din exil, Părintele Stăniloae nu a obosit să îndemne la o înnoire a teologiei ortodoxe prin recuperarea izvoarelor, a duhului Sfinţilor Părinţi, a spiritualităţii Tradiţiei, a isihasmului palamit. În acest sens, se poate vorbi despre o „şcoală neopatristică” în interiorul ortodoxiei aşa cum se vorbeşte despre un neoplatonism. Părintele Stăniloae este incontestabil cel mai distins reprezentant al acestei orientări de recuperare. Ceea ce se refuză comparaţiei este, la Părintele Stăniloae, puterea lui pentru sinteză, aşa cum aceasta apare în Dogmatica sa. Cu siguranţă cea mai bună sinteză a teologiei dogmatice ortodoxe din câte au apărut în ultima vreme”.[2] P.S. Emilian-Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

Prin har, trăire, rugăciune şi inspiraţie divină, Părintele Dumitru Stăniloae a teologhisit despre Sfânta Treime, despre iubirea lui Dumnezeu faţă de om, despre Sfânta Scriptură, Biserică, Sfintele Taine, Scrierile Sfinţilor Părinţi, virtuţile teologice, Ierurgii, despre spiritualitatea poporului român şi libertate. A crezut în ceea ce a mărturisit, şi a trăit ceea ce a teologhisit şi a luminat multă lume, şi mulţi oameni s-au apropiat de Dumnezeu datorită descoperirilor sfinte făcute în scrierile sale. Dorinţa Părintelui Stăniloae de a vorbi despre Dumnezeu şi om are la bază dorul său ca umanitatea să fie îndumnezeită prin puterea Mântuitorului Iisus Hristos şi lucrarea harului Duhului Sfânt. De altfel, opera teologică a părintelui este străbătută de acest gând-dor, după cum bine a sesizat şi teologul protestant Emil Bartoş: „Ca şi în cazul multor Părinţi greci, conceptul care domină întregul sistem teologic al lui Stăniloae este cel al îndumnezeirii persoanei, ca o întâlnire personală cu Dumnezeu”.[3]

Pentru a vorbi şi a scrie despre Dumnezeu şi om, în profunzimea legăturii, a conlucrării şi a comuniunii, Părintele Stăniloae a învăţat să se roage: „Odată, când i s-a permis să prezinte teologia românească la întruniri internaţionale, a fost întrebat: « Care este lucrul cel mai important care v-a marcat mai mult în anii de detenţie? » Părintele Stăniloae a spus: « În închisoare am învăţat să mă rog », răspuns care i-a şocat pe cei prezenţi. Deci, închisoarea a devenit pentru el o şcoală a rugăciunii. Dialogul a continuat: « Dar cum, înainte nu vă rugaţi? » ; «Mă rugam, a zis Părintele, dar mă rugam aşa… în baza tradiţiei, a obişnuinţei. În închisoare însă, când nu ştii dacă mai scapi sau nu cu viaţă, legătura cu Dumnezeu devine singura şansă de a nu-ţi pierde identitatea şi speranţa, atunci rugăciunea cu adevărat devine o aspiraţie vitală a sufletului, nu în sens metaforic, ci în sens existenţial»”. [4]

Orice om îl caută pe Dumnezeu, să se întâlnească cu El, să vorbească cu El şi mai ales să se împărtăşească cu El. Părintele Stăniloae a avut experienţa sa deosebită cu privire la acest aspect, despre care spune: „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-l întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune şi aici L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc! Atunci cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu e aproape, că mă iubeşte şi că umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Dacă ar voi numai să trăiască în această iubire, lumea ar cunoaşte viaţa veşnică…”. [5] Gândindu-ne la ţara în care vieţuim şi lucrăm, este necesar ca în contextul social actual confuz, în care omul contemporan este prins în „mreaja unei societăţi materialist-consumiste”, să punem la suflet cuvintele Părintelui Stăniloae, pentru a aprecia darul vieţii şi universul în care am fost lăsaţi de Dumnezeu să trăim în ascensiunea noastră spre veşnicie.

„Peisajul românesc e îmbrăcat într-un « har » cuceritor, strălucitor, indefinibil […], pe care l-au sugerat Eminescu şi Sadoveanu, un har care înalţă sufletul românesc într-o zonă mai presus de simpla natură, de natura obiect al analizei ştiinţifice. Totul e frumos în acest peisaj, sau totul e gătit de sărbătoare, căci, frumosul are sens de sărbătoare şi de comuniune fericită în concepţia poporului român. Ca stare, totul îndeamnă pe român să se îmbrace frumos în mijlocul naturii, într-un costum de mare gust artistic, ca într-un locaş unde se întâlneşte la sărbători cu fraţii, cu părinţii, cu cunoscuţii, şi să-şi facă frumoase casele, să împodobească de sărbătoare zidurile Voroneţului şi ale Moldoviţei, pentru a nu distona cu sărbătoarea generală din jurul său, ci pentru a corespunde cu ea pentru un dialog demn cu toţi cei dragi vii şi morţi, în peisajul românesc”.[6]

În puţinele cuvinte de mai sus, nu am încercat să-l prezentăm pe Părintele Dumitru Stăniloae, deoarece el se prezintă singur prin scrierile şi prin opera sa ce zugrăvesc întregul univers în care Dumnezeu şi omul se iubesc, ci am dorit să-l reamintim pentru a fi citit, înţeles şi trăit în lumina şi frumuseţea divină a Taborului Ortodoxiei.[7]

-----------------------------------------------------
[1] Kallistos Ware, Episcop de Diokleia, Experienţa lui Dumnezeu în „Teologia Dogmatică” a părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Edit. Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 61-62.
[2] Adolf Martin Ritter, În amintirea Părintelui Stăniloae, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor…, op.cit., pp. 139-140.
[3] Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Edit. Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 1999, p. 41.
[4] † Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciuni, în volumul Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor …, op. cit., p. 32.
[5] Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită - dialoguri la Cernica, Edit. Deisis, Sibiu, 1995, p. 187.
[6] Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 22.
footer