Revista Art-emis
100 de ani de la moartea lui Aurel Vlaicu PDF Imprimare Email
Col.(r) Ioan Galdea   
Duminică, 28 Iulie 2013 09:30

Aurel Vlaicu, art-emisAurel Vlaicu s-a născut în localitatea Binţinţi, judeţul Hunedoara, în ziua de 6/19 noiembrie 1882, fiind primul copil al soţilor Ana şi Dumitru Vlaicu, ţărani gospodari. După Aurel, au urmat alţi 8 copii, fete şi băieţi. Ioana a fost tovarăşa lui în locurile copilăriei, Ion (1885-1972), care avea să devină stâlpul casei, a rămas în gospodăria părintească, Valeria (1904-1978) a fost ultima fiică, despre ceilalţi nu se cunosc date deoarece au murit îndată după venirea lor pe lume. Dintre toţi, cel mai mult s-au bucurat de viaţă Ion şi Valeria, care au trăit până la adânci bătrâneţi. Ana şi Dumitru Vlaicu şi-au iubit în egală măsură copiii, i-au obişnuit de mici cu munca în treburile gospodăreşti, şi mai ales la muncile câmpului, dar preocuparea lor principală era însă învăţătura. Copilăria şi-o petrece alături de fraţii săi pe plaiurile natale, încă de mic făcea lucruri, minunându-i pe toţi.

Localitatea Binţinţi are o istorie veche, prima atestare documentară fiind în 1291. Românii, populaţia autohtonă şi net majoritară a aşezării, au suferit în toată perioada Evului Mediu şi mai târziu, datorită exploatării familiei de grofi, Benczencz, proprietarii moşiei. Lângă Binţinţi, la numai patru ani după strălucita victorie a lui Ştefan cel Mare la Vaslui, în ziua de 13 octombrie 1479, a avut loc cunoscuta bătălie de pe Câmpul Pâinii, între turci şi armatele transilvănene conduse de Ştefan Bathory, încheiată cu victoria transilvănenilor, datorită intervenţiei armatei conduse de Paul Chinezul. În secolul al XVIII-lea a avut loc marea răscoală populară din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. În ziua de 6 noiembrie 1784 a fost devastată curtea nobiliară a grofului din localitate, 20 de ţărani au murit atunci, iar alţi 44 au fost arestaţi. După o judecată sumară au fost ucişi 20 de ţărani dintre cei prinşi la Binţinţi. Satul Binţinţi a fost implicat, de-a lungul timpului, şi în alte evenimente importante ale istoriei românilor transilvăneni, participând la Revoluţia din 1848, la Primul Război Mondial, unde zeci de fii ai satului au fost duşi pe câmpurile de luptă din Galiţia şi din Tirol, iar mulţi dintre aceştia nemaiîntorcându-se acasă. Cei care au supravieţuit conflagraţiei au avut bucuria să-i revadă pe cei dragi din satul natal şi să participe împreună, la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Aurel Vlaicu a făcut şcoala primară în satul natal, de unde a trecut la Colegiul reformat al Liceului Calvin din Orăştie, vechi centru de cultură şi civilizaţie românească. Orăştie apare în documente în 1224, când regele Andrei al II-lea întărea privilegiile saşilor acordate de înaintaşii lui. La sfârşitul secolului al XVI-lea, aici s-a tipărit (1581-1582) cartea cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie, care şi-a adus contribuţia la temelia limbii noastre literare. Începând cu anul 1855, gimnaziul din Orăştie a primit numele de Colegiul reformat „Kun”, care în cei peste 70 de ani, cât a funcţionat fără întrerupere, a jucat un rol pozitiv în promovarea ştinţei şi culturii pe aceste meleaguri. La acest colegiu a învăţat, în perioada 1894-1900, Aurel Vlaicu, unde a frecventat clasele a I-VI-a. A fost un elev bun la învăţătură, s-a remarcat printr-o agerime aparte la matematici şi geometrie. Dintre colegii săi, Petru Groza, Adam Lula, Vasile Neacşa şi George Popovici îşi vor aminti de anii petrecuţi la Orăştie, de colegul lor Aurel, căruia, în ultimii ani din colegiu, i-a încolţit în minte ideea construirii unei „maşini de zburat”. După terminarea colegiului de la Orăştie, părinţii lui Aurel au încercat să-l convingă să urmeze teologia, dar fiul lor a refuzat categoric. Timp de doi ani a urmat clasele VII şi VIII la Liceul de Stat din Sibiu. Aici l-a cunoscut pe „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, cel care avea să-i devină, pe parcurs, cel mai statornic prieten. Coleg la Sibiu cu Adam Lula, Romulus Boca, Brânzeu, care peste timp îşi amintesc de invenţiile tehnice ale lui Aurel.

La începutul secolului al XX-lea o mare parte a tineretului studios din Transilvania se îndrepta spre Budapesta şi Viena, unde existau puternice comunităţi româneşti, grupuri de studenţi români, care îşi aveau organizaţiile şi publicaţiile lor. Astfel erau: Societatea „România jună” din Viena, ai căror membri marcanţi au fost Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, revista „Familia” a lui Iosif Vulcan şi revista „Luceafărul” înfiinţată de Societatea „Petru Maior” din Budapesta a studenţilor în frunte cu Octavian Goga, Octavian C. Tăslăuanu şi Al. Ciura. Despre toate acestea ştia şi Aurel Vlaicu încă de când se afla la Sibiu, auzise de asemenea şi despre Traian Vuia (1872-1950), născut în Banat, în localitatea Surducul Mic, care exercita, încă de pe atunci, asupra lui, o puternică atracţie.

În toamna anului 1902, binţinţeanul Aurel Vlaicu, în vârstă de 20 de ani, a plecat cu trenul din Orăştie spre Budapesta. A trecut prin Alba Iulia. Teiuş, Aiud, Turda, Cluj, iar de aici cu o cursă directă până la Budapesta, trecând prin Huedin, Oradea şi alte localităţi din Ungaria. Călătorea împreună cu alţi români care aveau acceaşi ţintă, iar tânărul Aurel vorbea curent germana şi maghiara. Sosit la Budapesta, Aurel Vlaicu a fost înconjurat cu prietenie şi simpatie de compatrioţii O. Goga, Constantin Nedelcu şi Ioan P. Negruţ. La Budapesta, Aurel a urmat cursurile Facultăţii de Mecanică a Politehnicii, dar preocuparea lui permanentă a fost de a construi o „maşină zburătoare” cu care să cucerească văzduhul. Spirit vizionar, a citit foarte multe cărţi de specialitate, în speranţa că-l vor ajuta în realizarea visului său.

În toamna anului 1903 se înscrie la Şcoala Politehnică din München, pe care o termină în anul 1907. Aici a avut un prim succes, profesorul Erbert l-a invitat să aducă în laborator „aeroplanul” conceput de el, astfel „mica gânganie de lemn, de sărmă şi de pânză” a reuşit să înconjoare în zbor sala laboratorului. A fost felicitat de profesor, de colegi precum şi de alţi conaţionali aflaţi la München: ing. Petre S. Mocanu, Virgil Simionescu, Marius Buvescu, Alex. Isăceanu. Pentru o perioadă îşi întrerupe activitatea, deoarece, în perioada 1907-1908, a trebuit să-şi satisfacă stagiul militar în armata austro-ungară, la marină. La 1 septembrie 1908, Aurel Vlaicu a fost angajat la Uzinele Oppel din Rüsselsheim, localitate lângă Frankfurt an Mein, unde a ieşit repede în evidenţă ca un inginer priceput, fiindu-i patentate două invenţii. Firma germană a fost dispusă să-l ajute în realizarea visului său, dar a pretins ca ea să fie proprietara invenţiei, fără ca inventatorul să aibă dreptul de a formula alte pretenţii. Aurel a refuzat oferta, dorind ca invenţia să aparţină ţării sale. Atunci, în anul 1908, lui Aurel Vlaicu i s-a oferit o şansă mare de a se îmbogaţi, dar românul a refuzat privilegiile oferite, punând demnitatea mai presus de orice. Oare câţi dintre noi mai sunt dispuşi în zilele noastre să meargă pe calea aleasă de Aurel Vlaicu?

La sfârşitul anului 1908 Aurel s-a reîntors acasă la Binţinţi. Tatăl său Dumitru era întristrat că tânărul inginer n-avea un serviciu sigur prin care să câştige şi să mai plătească din datoria ce o avea la Banca „Ardeleana” din Orăştie. Şi Aurel era supărat, dar supărarea inginerului provenea din faptul că citea ziarele şi afla cum fraţii Wright, Voisin, Bleriot, Santos-Dumont făceau progrese vizibile în domeniul aviaţiei, pe când el bătea pasul pe loc. Aşa s-a pus serios pe lucru şi a reuşit ca în primăvara anului 1909 să construiască un planor şi să efectueze cu el un zbor planat, la Binţinţi, aparatul ridicându-se la înălţimea 10-15 m, la care au asistat Romulus Boca, familia şi prietenii săi. Cu toate greutăţile materiale întâmpinate, în luna iulie 1909 Aurel a efectuat cu planorul său, mai multe zboruri în Orăştie.

În septembrie 1909 este vizitat acasă de prietenul său O. Goga, fiind încurajat să facă asemenea demonstraţii de zbor şi în alte oraşe din ţară. Încă de atunci Goga era sigur de intrarea în istorie a Binţinţiului, şi în mod deosebit a inventatorului aeroplanului. Pe 25 septembrie 1909 a făcut o demonstraţie la Braşov la care a asistat şi Lucian Blaga, despre care a apărut în „Gazeta Transilvaniei”. În octombrie 1909, însoţit de O. Goga, Aurel Vlaicu a sosit în Bucureşti. Au fost înconjuraţi cu prietenie şi cu mult interes de către B. Şt. Delavrancea, Al. Vlahuţă, Ion Rusu Abrudeanu, iar mai târziu de către Ion I. C. Brăteanu, Spiru Haret, Vasile Morţun. Guvernul a consimţit să aprobe fondurile necesare construirii aparatului de zbor care avea să devină „Vlaicu I”, constituind o comisie formată din Alex. Cottescu, col. Dimitrie Iliescu şi alţi specialişti. S-a hotărât aprobarea construirii aparatului de zbor cu motor, proiectat în cadrul Arsenalului Armatei, pe cheltuiala statului şi sub conducerea directă a lui Vlaicu, care a fost angajat ca inginer la Arsenal, începând cu 6 noiembrie 1909. În aceeaşi perioadă aviatorul francez Bleriot efectua demonstraţii de zbor în Bucureşti, pe hipodromul de la Băneasa, la care a participat şi Aurel Vlaicu, având cuvinte de laudă la adresa aviatorului francez, dar în acelaşi timp trăia mâhnirea că lucrul la aparatul său progresa încet. În ziua de 29 decembrie 1910, Aurel Vlaicu a plecat la Paris pentru achiziţionarea motorului avionului său. Aici s-a întâlnit cu Traian Vuia şi au hotărât să cumpere motorul Gnôme, de 50 C.P. În iunie a sosit motorul din Franţa şi imediat au început zborurile de antrenament, la Cotroceni, bucuria lui Aurel era imensă, primul zbor a fost pe 17 iunie 1910. În 11 august 1910 a repurtat o convingătoare izbândă, reuşind să zboare la 50 m înălţime, pe o distanţă de 6 km, publicul era entuziasmat, aplaudând cu lacrimi în ochi izbânda genialului inventator Aurel Vlaicu, presa lăudând evenimentul. Prin zborul său, Aurel Vlaicu, le-a dat o lecţie tuturor acelora care n-au avut încredere în el. Prin construirea acestui aeroplan atât de original, România se situează pe locul trei în lume, creând un aparat propriu, inventat, construit, şi pilotat de un român.

La 5 septembrie 1910 a avut loc o demonstraţie de zbor la Chitila, la care au participat Aurel Vlaicu, George Valentin Bibescu şi francezul Michel Molla, fiecare cu avionul său. Aurel Vlaicu a oferit o adevărată lecţie de zbor, a fost o declanşare de bucurie după zbor, fiind ridicat pe umeri şi purtat în glorie şi triumf. Gazdele se întreceau în a-l elogia pe Vlaicu al nostru, fiind felicitat şi premiat de reprezentanţii autorităţilor statului. Evenimentul a fost punctat de presă, scriitori, poeţi, pictori, politicieni şi de către toţi prietenii săi, având un puternic ecou intern şi internaţional, toţi îl elogiau pe tânărul inginer român Aurel Vlaicu, a cărui celebritate strălucea tot mai tare. Vlaicu a fost invitat să participe la manevrele militare, zburând în ziua de 27 septembrie 1910, la înălţimea 500 m, timp de 35 minute, fiind felicitat de Ministrul de Război, general Grigore Crăiniceanu şi recompensat de Consiliul de Miniştri cu suma de 50.000 lei. După acest zbor Aurel Vlaicu a participat şi la manevrele de la Piatra Olt, toţi din conducerea armatei erau încântaţi de măiestria tânărului inginer. În ziua de 17 octombrie 1910 a urmat mitingul de pe hipodromul Băneasa. Pe o vreme mohorâtă, ing. Vlaicu a avut un succes răsunnător, mitingul aviatic s-a transformat într-o adevărată sărbătoare naţională. Imediat a primit oferte de a zbura la Istanbul şi Cairo, dar intenţia lui Vlaicu se îndrepta spre oraşele din ţară. Aşa a fost scrisă istoria aparatului de zbor „Vlaicu I”.

În anul 1911 a fost conceput aparatul de zbor „Vlaicu II”, fiind mult îmbunătăţit de către tânărul inventator, faţă de primul. În august 1911 se sărbătoreau la Blaj 50 de ani de la înfiinţarea ASTRA. Erau prezenţi N. Iorga, I. L. Caragiale, O. Goga, G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, Ion Agârbiceanu, I. G. Duca, Ion Mehedinţi, Petre Liciu, Aristiţa Romanescu şi mulţi alţii pregătiţi pentru sărbătoare. În centrul atenţiei s-a aflat Aurel Vlaicu cu aparatul său şi cu demonstraţiile sale de zbor. În cele din urmă a reuşit să cucerească mulţimea, după zbor a fost felicitat, îmbrăţişat şi sărutat ca un erou care duce spre nemurire aspiraţiile Neamului Românesc. Caragiale l-a felicitat şi sărutat spunându-i „eşti cel mai mare geniu al poporului nostru”.

În septembrie 1911 a zburat la Sibiu şi Braşov, unde timpul nu a fost favorabil demonstraţiei, Aurel Vlaicu riscând mult. La Braşov a cunoscut-o, pe Marioara Bărbulescu, fiinţa care în viaţa lui avea să joace un rol important. În toamna anului 1911 în capitala Moldovei se sărbătorea semicentenarul Universităţii din Iaşi şi se dezvelea monumentul lui Mihail Kogălniceanu. Consiliul de organizare a serbărilor l-a invitat pe Aurel Vlaicu, care a participat, oferind un nou prilej de a încânta mulţimea. În octombrie 1911 efectuează zborul între Bucureşti şi Olteniţa. Pentru meritele sale, la propunerea lui Spiru Haret, ministrul instrucţiunii, primeşte premiul Academiei Române în anul 1912. Atunci a propus aeroplanul „Vlaicu II” pentru înzestrarea armatei, ceea ce ar fi pus bazele începuturilor aeronauticii româneşti, fiind susţinut de matematicianul Traian Lalescu, dar totul a fost în zadar.

În anul 1912 primeşte de la prietenul său ing. Ursinus, din Germania, ştiri despre concursul internaţional de aviaţie organizat pe aerodromul de la Aspern, lângă Viena. Aurel îşi începe pregătirea printr-un zbor Bucureşti-Ploieşti, nu lipsit de peripeţii, cu o aterizare lângă Ţigăneşti. În drum spre Aspern poposeşte la Cernăuţi, unde efectuează două demonstraţii de zbor în aprilie 1912. Succesul a fost deplin, dar aici află ştirea despre faptul că iubita lui s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoită să plece la tratament la Davos, în Elveţia. Aurel a suferit pentru Marioara, care îi luminase pentru scurt timp viaţa. Aurel Vlaicu ajunge în iunie 1912 la Viena şi îşi expune aparatul de zbor „Vlaicu II” în salonul expoziţional. Despre acest moment a scris emoţionant, prietenul său Traian Vuia, care scoate în evidenţă ingeniozitatea şi originalitatea românească. La concurs participau 43 de aviatori din 8 ţări: 17 austrieci, 12 francezi, 7 germani, 3 italieni, 1 rus, 1 belgian, 1 român. Dintre ei nu lipsea celebrul aviator francez Roland Garros, care pilota un „Bleriot XV”, model nou. A fost stabilit un nou record mondial, aviatorul Caskay a zburat la o înălţime de 4600 m cu doi pasageri. Succesul lui Aurel Vlaicu a fost pe deplin, clasându-se pe primul loc la proba de aruncare a proiectilului, iar la probele de viraj strâns şi de aterizare la punct fix s-a situat pe locul doi. A fost ovaţionat de cei 200.000 de spectatori, iar presa vieneză a scris la superlativ despre român, fiind felicitat şi premiat de organizatori. Şi presa din ţară a scris mult despre demonstraţiile lui A.Vlaicu, ziarul „Românul” din Arad apărut pe 30 iunie 1912 a scris: „Aurel Vlaicu depăşind adversari redutabili a ieşit biruitor în unul din primele concursuri de aviaţie. Epopeea Neamului Românesc în care ne-am impus străinătăţii este consemnată acum prin trei localităţi: Plevna, Montpellier şi Aspern”. Tot timpul a fost înconjurat cu căldură şi simpatie de numeroasa colonie românească din Viena, iar din ţară a primit multe felicitări şi telegrame.

După succesul de la Aspern, Aurel Vlaicu a început un turneu cu zboruri demonstrative în Transilvania. Astfel în iulie 1912, Vlaicu a zburat la Arad, Lugoj şi Haţeg uimind pe toţi participanţii cu măiestria sa. La Arad în fruntea Comitetului de organizare s-a aflat Vasile Goldiş, iar la Lugoj organizator a fost pictorul Virgil Simionescu, ce l-a imortalizat pe Vlaicu în faţa aparatului său. Cu emoţie a sosit la Orăştie pentru demonstraţia din 4 august 1912, unde au participat peste 10.000 de oameni. Niciodată nu mai văzuse nimeni o asemenea manifestare de sărbătoare la Orăştie. Era prezentă familia, cu tatăl şi mama sa, prietenii şi locuitorii Orăştiei, din împrejurimi şi chiar de la distanţe mai mari, veniţi cu căruţe, călare pe cai, pe jos, cu biciclete, trenul şi cu automobilul. Erau prezenţi O. Goga, Şt. O. Iosif, alături era o societate de unguri magnaţi, contele Bethlen, baroneasa Napcsa, marele proprietar Kendeffy, milionarul italian Peccol. Aceştia se închină aviatorului român şi baroneasa îl roagă să-i prezinte pe toţi părinţilor săi. Vlaicu îi duce la ţăranii români care şedeau lângă hangar. Ungurii strâng mâna părinţilor lui Vlaicu şi îi felicită pentru norocul de a avea ca fiu un geniu neîntrecut. Zborul a durat 30 minute la o înălţime de 300 m. Lumea era în delir, părinţii plângeau, tatăl său la început sceptic acum plângea de bucurie şi era fericit că fiul său a reuşit să cucerească lumea văzduhului. Eroul îşi împlinise cu succes misiunea, mai ales aici, printre ai săi, cei care nu l-au uitat niciodată. În ziua de 11 august 1912, A. Vlaicu a zburat la Vârşeţ, în prezenţa a 20.000 spectatori.

La Alba Iulia, A. Vlaicu a zburat în ziua de 18 august 1912. Durata zborului a depăşit 40 de minute la înălţimea de 700 m. Vlaicu s-a îndreptat spre Mamut, apoi spre Piatra Craivii, a venit pe Ampoi şi Mureş până la Ciugud, apoi a aterizat în faţa mulţimii entuziaste. Despre acest zbor au scris foarte frumos ziarele : „Unirea”, „Gazeta Transilvaniei”, „Drapelul”, „Libertatea”. Demonstraţia de la Alba Iulia s-a înscris, aşa cum şi-a dorit-o Aurel Vlaicu, între cele mai izbutite zboruri ale sale, păstrându-se în memoria celor prezenţi. Din fericire, până la 1 Decembrie 1918 s-au scurs doar 6 ani. Visul lui Vlaicu şi al tuturor participanţilor la zborul său istoric s-a înfăptuit pentru totdeauna, într-o neuitată zi istorică, dar din nefericire A. Vlaicu n-a putut realiza din nou zborul său în ziua Marii Uniri. În ziua de 28 august 1912, A. Vlaicu a zburat la Sălişte, unde s-au născut Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, D. D. Roşca şi Ioan Moga. După zbor, pe câmpul de la marginea localităţii, s-a încins o mare horă românească, un adevărat corolar al triumfului lui Vlaicu.

În luna septembrie au urmat zborurile lui Vlaicu la Târgu-Mureş şi Dumbrăveni. Avea planificat să zboare şi la Bistriţa şi Oradea, dar fiind chemat la Bucureşti, a fost obligat să abandoneze acest proiect. La Bucureşti a participat la un miting aviatic, urmărind exerciţiile de zbor ale unui avion „Bristol-Coandă”, fabricat în Anglia, după care a urmat demonstraţia lui Aurel Vlaicu. La sfîrşitul anului 1912 s-a deplasat în Anglia pentru unele negocieri cu firme engleze. Aparatul „Vlaicu II”, depăşit deja din punct de vedere tehnic, a fost abandonat, la orizont apăruse un nou vis „Vlaicu III”. În iulie 1913 a participat la campania armatei române în Bulgaria. În acea perioadă, la Bucureşti, creştea interesul în Valentin G. Bibescu, care adunase în jurul lui un grup de piloţi care obţineau rezultate de prestigiu zburând cu aparate Bleriot. Printre aceştia se aflau piloţii: Negrescu, Protopopescu, tânărul Poli Vacas, Capşa, Zorileanu. Aceştia l-au ambiţionat pe Vlaicu ce îşi propune un zbor în premieră, privind trcerea Carpaţilor, dorind să devină „Vulturul Carpaţilor”.

A plecat în ziua de 13 septembrie 1913 din Bucureşti îndreptându-se spre Ploieşti, aici a aterizat pentru alimenterea avionului. A decolat, a trecut de Câmpina, având în faţă piscurile Carpaţilor. Conştient, probabil, că aeroplanul nu va putea depăşi cu mult înălţimea munţilor, Vlaicu şi-a întors aparatul spre Câmpina, cu intenţia de a ateriza în apropierea şoselei, pentru a fi văzut de cei care îl însoţeau. La marginea satului Băneşti, însă s-a prăbuşit din înălţime. Nici azi nu se cunosc cauzele prăbuşirii. Printre cei dintâi care au ajuns la locul accidentului au fost Magnani şi Sălişteanu, Vlaicu zăcea mort, având oasele zdrobite, lângă sfărâmăturile „păsării” sale. Visul flăcăului din Binţinţi de a trece, în zbor, Carpaţii, îşi întrerupsese aici firul. Ştirea morţii lui Vlaicu a lovit ca un trăznet opinia publică din ţară, a fost decretat doliu naţional. Ceremonia înmormântării, la Bucureşti, s-a transformat într-o mare adunare de iubire şi compasiune pentru cel dispărut. Au participat la ea, în primul rând, cei veniţi din Transilvania, mama, tata, fraţii şi surorile, alte rude, prieteni şi locuitori din Binţinţi, Orăştie, personalităţi ale vremii din Transilvania, din Bucureşti, precum şi un numeros public. A fost înmormântat în cimitirul Bellu, iar această tristă împrejurare a scos în evidenţă marea admiraţie şi deosebita simpatie de care se bucura Vlaicu în masa poporului. Satul în care s-a născut, începând cu anul 1927 se numeşte Aurel Vlaicu, iar încă din 1919, numele său fusese dat liceului din Orăştie. În localitatea sa, precum şi în alte multe localităţi au apărut muzee, monumente memoriale (statui, busturi), plăci comemorative. Prin tot ce a realizat Aurel Vlaicu este considerat un geniu al aviaţiei, un simbol şi un îndemn al unităţii naţionale, un erou al Neamului Românesc.    

footer