Revista Art-emis
Gheorghe Ţiţeica - Strămoşii, viaţa şi urmaşii (2) PDF Imprimare Email
Col. (r) Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea   
Miercuri, 10 Iulie 2013 22:35

Acad. Gheirghe Ţiţeica, art-emisConstituirea şi activitatea „Societăţii Gazeta Matematică”

În anul 2009, a avut loc la Valea Călugărească, la Colegiul Agricol „Gheorghe Ionescu-Siseşti”, aniversarea a 100 de ani de la înfiinţarea „Societăţii Gazeta Matematică”. Sărbătorirea a avut loc în aceeaşi localitate unde la 31 august 1909, la via profesorului Ion Ionescu-Bizet avea loc şedinţa redactorilor gazetei, înfiinţată în 1895, care au hotărât constituirea, începând cu data de 1 septembrie 1909, a unei societăţi cultural-ştiinţifice care să poată fi recunoscută ca persoană juridică de către corpurile legiuitoare.

Un lucru mai puţin cunoscut publicului este faptul că una dintre şedinţe a avut loc la Conacul lui Matac, edificiu construit între anii 1901-1903, pe fosta moşie Cantacuzino de către inginerul Barbu Matac, înalt funcţionar (ministru adjunct) la Căile Ferate Române, vecin şi prieten cu Ionescu-Bizet.

În ultima zi din august 1909, la o şedinţă a redacţiei ţinută la via lui Ion Ionescu-Bizet, la Valea Călugărească, s-a hotărât înfiinţarea Societăţii Gazeta Matematică. O notiţă pe numărul din septembrie al revistei anunţa: „Cu începere de la 1 septembrie 1909 Redacţia Gazetei Matematice a fost transformată în Societate…“, iar pe pagina a doua se publica lista membrilor Societăţii. Au fost întocmite Statutele Societăţii, cuprinzând 25 de articole. Art. 7 prevedea: „Nu există decât o categorie de membri: membri activi“, iar art. 24: „Societatea se va dizolva când membrii ei nu vor fi scos Gazeta Matematică în timp de 3 luni, fără motive temeinice“.

Adunarea Deputaţilor aprobă proiectul de lege privind înfiinţarea Societăţii la 5 aprilie 1910, cu 65 bile albe şi 3 bile negre, iar Senatul, la 27 noiembrie 1910, cu 45 de bile albe şi una neagră. Era de mirare rezultatul votului în cele două Camere, având în vedere „… câtă lume este certată cu matematica încă de pe timpul când o învăţau ca şcolari!“, comentează cu bonomie şi haz, Ion Ionescu. În şedinţa de la Senat, marele Spiru Haret face prima apreciere „cu greutate“ a Gazetei: „… a contribuit mai mult decât orice altă instituţiune pentru dezvoltarea şi întărirea învăţământului matematicilor“.

Societatea Gazeta Matematică îşi începe activitatea cu 21 membri, dintre care 12 ingineri, unii dintre ei fiind şi profesori, de regulă la Şcoala de Poduri şi 9 profesori, majoritatea la universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Numărul lor creşte, ajungând până la intrarea României în război (1916), la 49.

In al XIV-lea  an de la înfiinţare, s-a considerat necesară trecerea de la forma „Redacţiei” la „Societate” care să fie sub protecţia legilor ţării. Aşa cum am arătat mai sus, hotărârea definitivă de a transforma Gazeta Matematică în Societate, a fost luată la şedinţa redactorilor gazetei în ziua de 31 august 1909. Legea pentru recunoaşterea „Societăţii Gazeta Matematică” a fost votată de Adunarea Deputaţilor din 5 aprilie 1910 şi de către Senat la 27 noiembrie 1910. Legea a fost promulgată de Regele Carol I la 18 decembrie 1910 prin Decretul regal nr. 3798.

A înţeles de la mentorul său, Constantin Gogu, preşedinte al „Societăţii amicii ştiinţei“, că menirea unui profesor este să răspândească ştiinţa printre tineri. Aşa se face că a fost unul dintre fondatorii revistei „Natura“, alături de profesorul G.G. Longinescu şi care a apărut în perioada 1905-1949. A publicat aici multe articole de cultură generală, articole despre Arhimede, Galilei, dar şi despre profesorii săi din facultate.

A susţinut multe conferinţe publice pe teme de larg interes.

A fost preşedinte al „Asociaţiei pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor“, al „Societăţii române de ştiinţe“, al „Societăţii matematice din România“. A fost şi vicepreşedinte al „Societăţii Politehnica“, o asociaţie inginerească înfiinţată cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată proiectată şi construită de inginerii români. Din 1899 a fost unul dintre „pilonii“ Gazetei matematice. 


Recunoaşterea meritelor ştiinţifice

Gheorghe Ţiţeica devine membru corespondent al Academiei Române din mai 1909. Urmându-i altui mare matematician, primul român care a obţinut un doctorat în matematică la Sorbona, Spiru Haret, devine membru titular al Academiei Române la 15 mai 1913. Ajunge în 1929 secretar general al acestui înalt for ştiinţific, după ce în 1928 ocupase funcţia de vicepreşedinte. La congresele internaţionale de matematici - Toronto (Canada) în 1924, Zurich (1928), Oslo (1936) - Ţiţeica a fost ales preşedinte al secţiei de geometrie. El a fost invitat la universităţile din Roma, Bruxelles şi de câteva ori la Paris, să ţină cursuri. Cărţile sale se bucură de o deosebită preţuire şi au avut o mare circulaţie. În tratatele de specialitate, nu numai că sunt înscrise rezultatele date de Ţiţeica, (de ex., în Finikov), dar autorii considerau o cinste ca anumite capitole să fie redactate în întregime de Ţiţeica (de ex. Fabini – Cech).

A fost ales membru corespondent al Societăţii de ştiinţe din Maryland - SUA, din Liège, Belgia. În 1934 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Varşovia. Între 1919 şi 1923 a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. Liceul Teoretic din Drobeta-Turnu-Severin, Şcoala Generală nr. 21 din Craiova, o altă şcoală din Constanţa, concursuri de matematică, străzi, inclusiv o stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele „Gheorghe Ţiţeica“. S-a stins din viaţă pe 5 februarie 1939, în Bucureşti. Avea aproape 66 de ani.

Familia şi urmaşii lui Gheorghe Ţiţeica

În perioada cât a studiat la Paris, tânărul doctorand o cunoaşte pe Florence Thierin (1882-1965), fiica directorului renumitului institut Schewitz-Thierin, cu care leagă o strânsă prietenie şi apoi se va căsători.

Familia Gheorghe şi Florence Ţiţeica a avut trei copii: Radu (1905-1987), Gabriela (1907-1987) şi Şerban (1908-1985). Toţi trei vor deveni renumiţi oameni de ştiinţă.

Radu Ţiţeica (31 martie 1905, Bucureşti - 28 aprilie 1987, Bucureşti) este primul copil al familiei Gheorghe şi Florence Ţiţeica. Radu Ţiţeica a urmat cursurile gimnaziale la pensionul cunoscut sub numele Institutul „Schewitz-Thierrin”, un pension pentru fiii românilor bogaţi, înfiinţat la Bucureşti de bunicul său din partea mamei, Florentin Thierrin (1849-1907), apoi el s-a înscris şi a urmat cursurile liceului bucureştean „Spiru Haret” (1913-1921).

În anul 1925, Radu Ţiţeica se înscrie la Facultatea de Ştiinţe din cadrul Universităţii din Bucureşti şi trece cu brio examenele de licenţă, fiind declarat fizician diplomat, în anul 1925, după care a urmat Şcoala Politehnică din Bucureşti, devenind inginer în 1928. Obţine o bursă la Paris şi, în perioada 1928-1931, Radu Ţiţeica urmează Şcoala normală superioară din capitala Franţei. Îşi ia doctoratul cu o teză al cărei subiect a adus o contribuţie deosebită la spectrele de vibraţie şi structură în moleculele poliatomice. Revenit în ţară, tânărul doctor în fizică s-a încadrat în 1934 la Institutul Politehnic din Cluj Napoca, de unde s-a transferat la Institutul de Fizică din Bucureşti; aici a deţinut diferite funcţii, inclusiv de şef de secţie şi a lucrat până în 1975 când s-a pensionat. În activitatea de cercetare Ţiţeica a debutat cu succes ocupându-se în premieră, în 1938, de spectroscopia atomică.

Radu Ţiţeica s-a căsătorit la 26 ianuarie 1956 cu filologa Alecsandrina Chiţaniuc, redactor la Editura Tehnică din Bucureşti, care l-a ajutat foarte mult pentru a participa eficient la editarea Lexiconului tehnic român. Împreună cu colectivul de redactare-editare, Ţiţeica a fost recompensat cu premiile Academiei (1956) pentru ediţia I şi CNIT (1968) pentru ediţia a II-a. Acest Lexicon (7 volume în ediţia I şi 19 volume în ediţia II), primul de acest fel din ţara noastră, a constituit un îndreptar pentru maşinile, aparatele, echipamentele, operaţiunile, fenomenele şi problemele producţiei şi ale cercetării ştiinţifice; el a acoperit 103 discipline ştiinţifice şi a cuprins 49.000 articole (ediţia I) şi 70.000 de articole în ediţia II.

Printre lucrările sale de referinţă se numără: Spectroscopia, 1938; Lexiconul tehnic român, în colaborare, ediţia I, 1956; ediţia II, 1968, Fizică generală, în colaborare, vol. I, 1971; vol. II, 1973; vol. III, 1975. Un exemplar din Fizica generală, vol III, l-am procurat cu mare greutate în facultate şi îl am în biblioteca personală. Este o carte de mare valoare ştiinţifică studiată în toate centrele universitare cu profil tehnic, din România.

Pe distinsul prof.dr.ing. Radu Ţiţeica nu l-am avut profesor, dar l-am vazut de mai multe ori pe holurile U.P.G. Ploieşti. A fost în relaţii de prietenie cu profesorul dr.ing. Dumitru Tocan, cu care a şi colaborat la scrierea şi editarea Lexiconului tehnic român, ediţia a II-a, 1968, dar şi cu prof.univ.dr.ing. George Iordache, cu care făcea deseori naveta de la Bucureşti la Ploieşti. De la acesta am aflat că profesorul Radu Ţiţeica a fost arestat împreună cu alţi studenţi şi profesori care în iunie 1946 au declanşat greva de la Politehnica şi Institutul de medicină din Timişoara, în semn de solidaritate cu manifestaţia studenţilor români din Cluj şi ca formă de protest împotriva guvernului Petru Groza, impus de forţele sovietice de ocupaţie. În cartea „Petrol, Dezvoltare şi (In) Securitate”- Editura SIPG, Bucureşti, ediţia a II-a, pe care am editat-o în anul 2008, numele lui Radu Ţiţeica apare alături de ce al academicienilor Nicolae Petrulian, Alexandru Codarcea, Gheorghe Macovei, Sabba Ştefănescu şi alţi mari profesori care au contribuit la înscrierea învăţământului universitar de petrol şi gaze pe coordonatele ştiinţei mondiale.

Gabriela Ţiţeica s-a născut la 17/30 august 1906 în Bucuresti şi este al doilea copil al marelelui matematician Gheorghe Ţiţeica şi Florence Ţiţeica, născută Thierrin.

Tatăl său, Gheorghe Ţiţeica, obţine aprobarea Ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor pentru înscrierea în clasa I a fiicei sale, Gabriela, la Institutul „Schewitz-Thierrin”. Aceasta absolvă învatamântul primar în 1916 (examinarea a avut loc la Şcoala de băieţi nr.18 din Bucureşti) şi este admisă la Liceul de fete „Regina Maria”.

După al doilea an de liceu, fiind bolnavă (coxalgie), a fost trimisă de medici la tratament în Elveţia, la Leysin, unde a stat imobilizată aproape un an, până în mai 1920. A pregatit în particular două clase, apoi a reintrat la acelaşi liceu. A absolvit liceul în anul 1923, când a susţinut bacalaureatul, obţinând Certificatul de absolvire „Cu laudă” a Şcolii Secundare de Fete de gradul II, „Regina Maria” din Bucureşti.

Fig.8:

S-a înscris la Facultatea de Ştiinţe, secţia Matematică şi la Facultatea de litere, secţia Filologie modernă. A absolvit ambele facultăţi, dar şi-a luat licenţa numai în Matematică, în anul 1926. În paralel a urmat Institutul Electrotehnic de pe lângă Universitatea Bucureşti pe care l-a absolvit în anul1928, obţinând titlul de inginer.

În perioada 1928-1939 a fost preparator şi asistent la Institutul Electrotehnic al Universităţii Bucureşti. În perioada 1934-1938 a fost de mai multe ori la Viena, fiind supusă la 39 de operaţii chirurgicale suferind de o cangrenă a intestinului, provocată de puroiul de la o vertebră. În urma alipirii Austriei la Germania (Anschluss-ul) medicii profesori care au efectuat operaţiile au plecat din Viena şi s-au risipit. Starea sănătăţii fiind mult ameliorată domnişoara Gabriela Ţiţeica a continuat tratamentul în ţară, la Clinica prof. Teodor Burghele.

În 1939 Institutul Electrotehnic a trecut de la Universitatea Bucureşti la Şcoala Politehnica din Bucureşti, iar postul de asistent al domnişoarei Gabriela Tiţeica a fost trecut la Catedra de Mecanică ce deservea facultăţile de Electromecanică, Mine şi Metalurgie. În 1946 a fost avansată şef de lucrări.  

În 1948, Facultatea de Mine de la Politehnică a devenit Institutul de Geologie şi Tehnică Minieră, la care Gabriela Ţiţeica s-a transferat în calitate de şef de lucrări. În 1949, devine conferenţiar şi şef de catedră până în 1957, când Institutul de Mine s-a mutat la Petroşani. A funcţionat, în paralel, şi la Institutul de Prelucrare a Lemnului din Bucureşti.

Între 1957 şi 1959 a lucrat la Institutul de Căi Ferate din Bucureşti. În 1959, acest institut a fost trecut la Politehică sub formă de Facultatea de Transporturi. Domnişoara Gabriela Ţiţeica a fost încadrată la Catedra de Mecanică I. În 1965 a fost promovată profesor la aceeaşi catedră, de unde s-a pensionat la 30 septembrie 1971.

Încă din 1957 Gabriela Ţiţeica a lucrat şi la Comitetul Geologic, Laboratorul de geotehnică, Întreprinderea de Prospecţii. Prin anii 1952-‘53 a fost propusă pentru a fi decorata cu „Ordinul Muncii clasa a III-a”. Referatul, foarte elogios, era semnat de rectorul N.Petrulian, însă din motive necunoscute, decoraţia nu i-a fost acordată. Acest lucru nu a descurajat-o şi Gabriela Ţiţeica şi-a continuat bogata activitate didactică şi ştiinţifică. În anul 1968, cu circa trei ani înainte de pensionare, doamnişoara Gabriela Ţiţeica consemna un număr de peste 50 lucrări ştiinţifice deosebite, apreciind ca cele mai importante sunt cele efectuate în cadrul Întreprinderii de Prospecţii a Comitetului geologic privind mediile poroase şi proprietăţile inginereşti ale argilelor tixotrope.

Printre lucrările cele mai importante ale profesoarei Gabriela Ţiţeica, pot fi menţionate:

Curs de Mecanica Raţională (al lui A. Ioachimescu, în colaborare cu Al.Stoenescu);

Probleme de Mecanica (ale lui A. Ioachimescu, în colaborare cu Al.Stoenescu);

Probleme de calcul vectorial (în colaborare cu Al. Stoenescu);

Teoria Giroscopului şi Aplicaţiile lui Tehnice (în colaborare cu Al.Stoenescu);

Probleme de Mecanică;

Mişcarea unui corp pe o suprafaţă cu frecare;

Frecarea la ax funcţie de turaţie;

Comportarea rocilor feroase la ciocniri;

Studiul rocilor mama de petrol;

Proprietăţile mecanice ale rocilor în funcţie de razele capilare.

Gabriela Ţiţeica a avut şi o foarte bogată activitate la Societatea „Gazeta Matematică” la care a fost admisă pe 30 octombrie 1929. În anul 1945 când se împlineau 50 de ani de apariţie a Gazetei Matematice, domnişoara Gabriela Ţiţeica era membru delegat pentru chestiuni de examen.

Profesoara şi omul de ştiinţă Gabriela Ţiţeica avea mult umor şi era cunoscută ca o epigramistă de mare fineţe şi subtilitate, duelurile verbale cu intelectualii vremii, fiind de notorietate.

La 14/27 martie 1908 în Bucureşti, s-a născut ca al treilea şi ultimul copil al matematicianului gheorghe Ţiţeica şi al soţiei sale Florence/Florica cel care avea să devină academicianul Şerban Ţiţeica. După absolvirea liceului Mihai Viteazul, a studiat la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, obţinând în 1929 două licenţe: ştiinţe fizico-chimice şi ştiinţe matematice. Între anii 1930-1934 a studiat la Universitatea din leipzig sub îndrumarea profesorului Werner Heisenberg, obţinând în 1935 titlul de Doktor der Philosophie. Disertaţia de doctorat, intitulată Despre modificarea rezistenţei metalelor în câmp magnetic (Über die Widerstandsänderung von Metallen im Magnetfeld), a fost publicată integral în Annalen der Physik (Leipzig) şi a cunoscut o largă notorietate în lumea ştiinţifică: a fost şi a rămas, o lucrare reprezentativă, fundamentală, sursa multor studii şi cercetări ştiinţifice ulterioare.

Îşi începe activitatea universitară ca asistent la Politehnica din bucureşti (1935-1941) şi urcă treptat în carieră devenind profesor la Universitatea din iaşi (1941-1948), profesor laUniversitatea din bucureşti (1949-1977), rămânând profesor consultant şi după vârsta pensionării.

Apreciat şi stimat de colegii din ţară şi străinătate, a ocupat, în paralel, funcţii importante în managementul cercetării ştiinţifice naţionale şi internaţionale: a fost şeful secţiei de fizică teoretică din Institutul de Fizică al Academiei (1951-1955); director adjunct ştiinţific al Institutului de Fizică Atomică (apoi al Institutului Central de Fizică) din Bucureşti/ Măgurele (1955-1976); membru, ca reprezentant permanent al României, în consiliul ştiinţific al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna (1956-1981) şi vicedirector al aceluiaşi institut (1962-1964).

A fost redactor şef adjunct, apoi redactor şef, al revistelor de specialitate ale Academiei Române: Studii şi Cercetări de Fizică şi Revue Roumaine de Physique (1956-1985).

În anul 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române şi vicepreşedinte (1963-1985) al acesteia, membru (иностранныйчлен) al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. (1965) , membru (auswärtiges Mitglied) al Academiei Saxone de Ştiinţe din Leipzig (1967)şi membru al Societăţii europene de fizică (1969).

În colaborare cu marele chimist Costin D. Neniţescu, a publicat şi lucrări de cinetică chimică organică.

Cercetătorul Şerban Ţiţeica şi-a pus amprenta şi a adus contribuţii originale în domenii variate ale fizicii teoretice: rezistenţa metalelor în câmp magnetic, absorbţia razelor corpusculare grele în materie, teoria pozitronului şi polarizarea vidului, radiaţia electromagnetică multipolară, termodinamică şi mecanică statistică, dezintegrarea pionilor în muoni şi neutrini, reprezentările algebrelor Lie ale grupurilor unitare şi ortogonale.

Şerban Ţiţeica a fost un profesor de excepţie, un orator care îşi cucerea auditoriul prin vastitatea cunoştinţelor cât şi prin claritatea şi eleganţa expunerilor. Spirit novator şi cunoscător al mediului universitar mondial, a fost iniţiatorul unor cursuri speciale de fizică teoretică: mecanică cuantică avansată, teoria nucleului atomic, elemente de teoria grupurilor şi algebrelor Lie.

A fost timp de 40 de ani titularul unor discipline şi a predat succesiv cursuri de analiză matematică, structura materiei, mecanică analitică, termodinamică şi fizică statistică, electrodinamică, teorie cuantică veche, mecanică cuantică.

Şerban Ţiţeica a fost profesorul preferat al multor generaţii de studenţi, îndrumătorul unor teze de doctorat de excepţie, mentorul admirat al unor fizicieni de valoare, fondatorul unei active şi prestigioase şcoli româneşti de fizică teoretică.

Deşi avea o instruire tehnică, Şerban era un mare iubitor al culturii umanistice şi al artelor.Vorbea fluent mai multe limbi moderne şi clasice, citea în original şi comenta pe marii filosofi ai umanităţii. Este de notorietate memorabila prelegere despre Miracolul grecesc pe care distinsul academician a ţinut-o la Măgurele în 1984, în faţa unui select auditoriu. În paralel cu Facultatea de Ştiinţe, frecventase în tinereţe Conservatorul de la Bucureşti, studiind armonie şi contrapunct în clasa lui Alfons castaldi; îndrumat de Silvia Şerbescu, şi-a perfecţionat aptitudinile de pianist, devenind un sensibil interpret.

În mediile universitare din ţară printre profesori şi studenţi era cunoscut ca un mare iubitor al naturii. A practicat alpinismul în Bucegi şi piatra Craiului, descoperind, împreună cu fratele său Radu Ţiţeica, noi trasee. A încetat din viaţă la 28 mai 1985, în Bucureşti.

Bibliografie:

[1]. Moise, G.; Moise, E. - Bentu, străveche vatră de așezare și locuire țărănească.

[2]. Manolea, Gh. - Gheorghe Țițeica, un creator al școlii românești de geometrie,  http://gheorghe.manolea.ro

[3]. Trifu, M. - Fenomenul Gazeta matematică la 110 ani – O (posibilă) istorie despre fapte și oameni,  http://www.gazetamatematica.net/?q=node/26

[4]. Vlada, M. - 2010: Gazeta Matematică la 115 ani de apariție. Apărut în: Elearning. Romania, 2010-02-08. Bucureşti: TEHNE - Centrul pentru Dezvoltare şi Inovare în Educaţie.

Disponibil online:  http://www.elearning.ro.  http://elearning.ro/articol.php?id_categ=4&id_articol=579

[5]. Ceaușu, V. – Gabriela G. Țițeica și Ion Alexandru Stoenescu profesori de elită ai învățământului superior ethnic, în Revista ”Aspecte din istoria mecanicii”, nr.1 din 2010.

[6]. Rizea, M.; Rizea, E. – Petrol, Dezvoltare și (In)Securitate, Ed. ”Societatea Inginerilor de Petrol și Gaze”, București, ediția a II-a, 2008.

footer