Revista Art-emis
Indianistul Florin Deleanu - opera şi viaţa PDF Imprimare Email
Prof. dr. Florin Agafiţei   
Duminică, 20 Ianuarie 2013 23:57
Florin DeleanuFlorin Deleanu - repere biografice[1]

În anul 1959, pe data de 9 decembrie, se naşte Florin Deleanu, unul din cei mai titraţi indianişti români contemporani, a cărui specializare s-a accentuat după 1991. Am redat, mai jos, date privind biografia acestuia, cu interpolările proprii savantului; intervenţiile lui Florin Deleanu apar marcate prin italice, după cum lesne se va observa.
Plecat în Japonia, naturalizat în Ţara Soarelui Răsare, Florin Deleanu porneşte în aventura orientală, iniţial, printr-o aparte deschidere către spiritualitatea chineză, căci studiile universitare împlinite la Bucureşti între anii 1979-1983 demonstrează specializarea sa în limbile chineză şi engleză.
Se înscrie în cadrul Facultăţii de Limbi Străine de la Beijing, unde urmează cursuri intensive de limba chineză.

(În China am stat numai două luni, într-un curs intensiv de vară. Participarea a fost organizată ca o excursie privată, pe care am plătit-o de unul singur în întregime).
Începând din 1988 şi continuând până în 1991, sub îndrumarea profesorului Bunga-Fumimasa Fukui, se specializează în filosofie orientală, respectiv în buddhismul chinez. Cursurile urmate au loc la Universitatea Waseda, Tokyo.
Pregătirea în vederea definitivării tezei de doctorat se derulează trei ani mai târziu sub îndrumarea aceluiaşi profesor, pentru ca doctoratul în filosofie să fie trecut cu magna cum laude în 2005, la Universitatea din Hamburg, Departamentul de Cultură şi Istorie Indiană şi Tibetană, avându-l drept coordonator pe universitarul Lambert Schmithausen.
În privinţa studiilor postuniversitare, trebuie să fac anumite precizări, mai ales legate de sistemul de educaţie japonez. În Japonia, până la sfârşitul anilor '90, doctoratul a fost considerat sfârşitul (sau mai bine-zis, încununarea) unei activităţi ştiinţifice, mai degrabă, decât debutul pe arena academică.
Această atitudine are rădăcini istorice adânci şi complexe, una fiind vechiul sistem chinez, în mare parte confucianist, de savanţi de erudiţie vastă, numiţi în japoneză „hakase".
Sistemul a fost introdus pe la sfârşitul secolului al VI-lea; „savanţii de erudiţie vastă" erau membri ai elitei guvernamentale, fiind însărcinaţi de obicei cu educaţia, arhivele istorice, medicina tradiţională, astrologia etc.
Acest sistem a încetat să fie operativ prin secolul al X-lea, dar cuvântul „hakase" a continuat să fie folosit pentru a denumi o persoană de erudiţie (nu neapărat având o funcţie guvernamentală). O asemenea persoană era de obicei în vârstă, deoarece oricât ar încerca un tânăr să studieze, erudiţia nu se poate obţine în zece sau douăzeci de ani. (În paranteză, aş adăuga, aici, faptul că în cercurile tradiţionale de studii buddhiste din Japonia, venerabilii profesori şi cărturari ţin să reamintească tinerilor, mai ales celor impetuoşi şi dornici de rezultate imediate, că vârsta când un învăţăcel devine un expert este 60 de ani, înainte de această vârstă nefiind decât un „kozo", „novice de templu" adeseori însărcinat cu slujbe nesemnificative, cum ar fi curăţenia mănăstirii....)
Acelaşi cuvânt -„hakase" - a fost folosit pentru a traduce termenul modern de „doctor" (PhD. etc.) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Japonia a început perioada de modernizare şi reformare a vechilor instituţii feudale.
O persoană tânără care devine „doctor"=„hakase" , mai ales în umanistică, a fost percepută mai mult sau mai puţin ca o „contradictio in adjecto". Trebuie să amintim aici şi faptul că, obţinerea doctoratului în umanistică, era mult mai dificilă pe atunci şi în Occident. Au fost, totuşi, cercetători japonezi, nu mulţi, care au devenit doctori la universităţi europene. Ei, însă, se foloseau de titlul de 'PhD' etc. scris în litere latine, deci netradus în japoneză - dovada că un PhD. nu era (şi nu este) văzut ca echivalent cu „hakase".
Majoritatea din ei au devenit profesori universitari şi, deşi „doctoratul" japonez nu a fost considerat o condiţie pentru poziţia academică, unii (foarte puţini, cam 10-15% - acestea nu reprezintă statistici oficiale ci mai degrabă impresia mea!) au decis să-şi prezinte teza de doctorat, de obicei, cam în jurul vârstei de 60 ani. Aceasta era considerată mai degrabă ca o recunoaştere a unei lungi cariere academice. De fapt, o mare parte dintre aşa-numitele „teze de doctorat" tradiţionale în umanistică, consistă într-o culegere de articole publicate de autor pe parcursul a câtorva decenii, articole având mai mult sau mai puţin (uneori, foarte puţin...) o anumită congruenţă tematică. (Trebuie subliniat că, ceea ce spun se aplică mai ales pentru studii umanistice, în special cele având în vedere istoria, sinologia, buddhologia etc.
Doctoratul în ştiinţe exacte, matematică, economie etc., a evoluat mai mult sau mai puţin pe aceleaşi linii ca în Occident).
Numai la acest stadiu putea un savant să se folosească de titlul de „hakase" (mai precis, „bungaku hakase" = „savant de erudiţie vastă în litere", care avea în primul rând o valoare simbolică.
Lucrurile s-au schimbat în mod dramatic pe la sfârşitul anilor '90, mai ales sub presiune guvernamentală. În anii '80, guvernul japonez a promis că va accepta 100.000 de studenţi străini, mai ales din Asia, la studii în Japonia. Numărul însă nu a crescut în proporţie cu aşteptările oficiale.
Unul dintre motive, s-a observat, a fost faptul că studiile post-universitare în umanistică nu duc la obţinerea doctoratului, ceea ce făcea ca mulţi studenţi să aleagă SUA sau Europa.
Sistemul a fost reorganizat cu precizarea ca doctoratul să fie acordat cu aceeaşi rapiditate ca în ştiinţele exacte. Comunitatea academică s-a împotrivit dar în cele din urmă un factor „ne-ştiintific" şi-a spus cuvântul. Marea majoritate a universităţilor japoneze, publice sau private, primesc substanţiale subvenţii din partea Ministerului Educaţiei, subvenţii care sunt de cele mai multe ori esenţiale pentru supravieţuirea instituţiei. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis: noul sistem a fost acceptat însă titlul de doctorat a fost rebotezat. Beneficiarii vechiului sistem vor continua să fie numiţi „bungaku hakase" „doctori în litere", dar noii novici vor fi cunoscuţi sub numele de „hakase (gakujutsu)" „doctori"cu (studii academice).
Noul sistem s-a răspândit aşa cum a dorit Ministerul şi numărul de doctori, locali şi străini, a sporit considerabil. (În Japonia, de obicei, durează mult până se formulează şi se adoptă o nouă lege, dar odată devenită lege, se aplică cu uluitoare viteză şi precizie matematică). Din păcate însă, şi probabil neanticipat de guvern, este faptul că „ranking"-ul internaţional pentru un doctorat în Japonia a scăzut considerabil...
Ca să mă întorc la cazul meu, eu am fost practic cam ultima generaţie de doctoranzi tradiţionali. Deşi, personal, mi-am început studiul şi am obţinut apoi masteratul cu speranţa că voi putea scrie teza de doctorat în câţiva ani, încet, încet mi-am dat seama că va fi, „sistemic", imposibil. Aşa cum mi-au atras atenţia câţiva profesori şi colegi, după trei ani ca doctorand, oricine are dreptul legal să-şi prezinte teza. Dar aşa ceva este o dovadă de impertinenţă academică şi chiar dacă profesorul şi universitatea vor accepta teza acordându-ţi doctoratul, eşti obligat să-ţi publici teza. Şi dacă alţi savanţi vor observa vârsta noului „doctor" şi vor critica lucrarea în public (articole, reviews etc.), acesta va fi sfârşitul carierei academice, mai degrabă, decât începutul ei.
Adevărat, au existat câţiva temerari care s-au abătut de la sistem, în mare majoritate din China sau Coreea. Dar era vorba mai ales de străini care aveau nevoie de titlu în ţara de baştină. Li se acordase doctoratul, dar condiţia era că se vor întoarce imediat în patrie, şi nu vor încerca să obţină posturi în Japonia (implicaţia fiind, că oricum nu le vor primi...).
Personal, am fost hotărât atunci, ca şi acum, să rămân permanent în Ţara Soarelui Răsare, de care mă simt foarte înamorat chiar după mai bine de 23 de ani de stabilire, şi nu am găsit nici un motiv să mă grăbesc cu doctoratul.
În plus, din punct de vedere academic, interesul meu se îndrepta din ce în ce mai mult spre India şi nu eram sigur cât de mult să-mi vâr nasul în indianistică şi cât să mi-l ţin în sinologie.
De fapt, la numai şase luni după terminarea celor trei ani de doctorat şi având doar masteratul, mi s-a oferit postul de profesor de engleză şi filosofie la Institutul de Medicină Kansai din Osaka. Aceasta fiind, de fapt, în buna tradiţie a lumii academice japoneze – la urma urmei, îmi terminasem toate studiile, titlul de doctor nu era aşteptat de nimeni. Aş fi putut să continuu în buna tradiţie japoneză şi să duc o fericită viaţă de dolce far niente. Ca profesor de engleză (de fapt, şeful catedrei) în primul rând, aş fi avut obligaţia de a preda câteva ore pe săptămână şi a veni din când în când la şedinţe. Seminarul de filosofie l-aş fi putut dedica studiilor de etică medicală (ceea ce am făcut câţiva ani), uitând de studii buddhiste, sinologie, indologie etc.
Nici până azi nu ştiu de ce nu am ales acest drum dulce în viaţă. Probabil un demon (al curiozităţii sau/şi al vanităţii?) m-a împins să nu fiu satisfăcut numai cu dulceaţa...
La 34 de ani m-am aflat de facto în culmea carierei academice. Nimic nu mi se cerea pe plan de cercetare. Cei câţiva ani de început în activitatea profesională au fost marcaţi de un fel de chinuire sufletească (cuvântul trebuie însă, luat într-un sens uşor, nepatologic – sunt o fire foarte optimistă şi jovială şi chiar în momente de „chin" sunt în general bine dispus).
Oricum, mă simţeam „stingherit", ca să zic aşa, de faptul că deşi sunt tratat cu tot respectul ca „domn' profesor universitar", mai aveam aşa de mult de a învăţa şi doream să o fac. În aceşti ani, am înţeles, de asemenea, din ce în ce mai bine, că în studiul pe care îl făceam, istoria aşa-numitelor „scripturi de meditaţie buddhistă", în traducere chineză, cere o serioasă bază în indianistică, mai mult decât în sinologie.
Mai bine de jumătate din studiile făcute la Universitatea Waseda din Tokyo au fost în indianistică, dar nu am simţit că trebuie să continuu sau, în unele cazuri, să reîncep mai toate ramurile necesare studiilor buddhiste indiene.
Acest şir de evenimente ne aduce acum pe la sfârşitul anilor '90, când sistemul de doctorat se schimbă; în câteva convorbiri cu profesorul meu de la Waseda, dl. Fukui, am fost sfătuit că pot să-mi prezint teza şi că îmi va garanta obţinerea doctoratului. Dl. Fukui, un mare sinolog educat la Tokyo şi Paris, a fost şi continuă să fie extrem de drăguţ cu mine şi încurajarea sa a fost tentantă, dar deja contemplam un nou „zid". Nu îmi puteam închipui teza decât în domeniul indianisticii şi dl. Fukui fiind un sinolog nu mi-ar fi putut da decât un ajutor limitat. Foarte probabil, aş fi putut obţine titlul de doctor, devenind unul dintre primii europeni numit „hakase", chiar dacă aceasta ar fi fost în noul sistem. Dar ceea ce a fost şi este mai important, este nu un simplu titlu, ci cantitatea şi calitatea cunoştinţelor ce vor însoţi acest titlu. În plus, titlul nu îmi era necesar pentru cariera profesională. Eram deja profesor, fără nici o obligaţie de noi titluri...
În acest context, am făcut cunoştinţă în 1997 cu un doctorand german aflat la studii de câţiva ani în Japonia. Acest doctorand, pe nume Michael Zimmermann (actual profesor titular al catedrei de studii buddhiste la Univ. Hamburg) era, de fapt, studentul unui savant legendar în lumea studiilor buddhiste, profesorul Lambert Schmithausen, de la Universitatea din Hamburg.
Prof. Schmithausen era pentru mine un nume foarte cunoscut nu numai pentru eminentele lucrări dar şi datorită faptului că era magistrul unuia dintre foştii mei profesori de la Univ. Waseda, Prof. Takashi Iwata, care adesea ne vorbea despre marile realizări şi excepţionalele calităţi umane ale d-lui Schmithausen. Într-un fel, eram ceea ce în tradiţia orientală se numeşte „discipol-nepot" al profesorului Schmithausen, mai ales că dl. Iwata a fost principalul îndrumător al paşilor făcuţi de mine la Waseda în domeniul indianisticii. În plus, norocul (karma?) făcuse ca în anul precedent al întâlnirii mele cu Michael să fi avut marele privilegiu de a-l cunoaşte pe Prof. Schmithausen personal la o conferinţă în Leiden, Olanda. Nu numai că domnia sa s-a bucurat mult să afle de faptul că-i sunt „discipol-nepot", dar m-a măgulit nespus în a fi interesat în prezentarea mea. În plus, am descoperit că avem în comun interese în studii, mai ales în legătură cu buddhismul.
Un lucru pe care noul meu prieten german, Michael, mi l-a relevat a fost faptul că sistemul german de doctorat este extrem de liber şi generos. În principiu, se reduce la acceptarea ca discipol de către îndrumător, numit de fapt în germană „docktorsvater".
Universităţile, cel puţin Hamburg Univ., nu au nici un regulament care să ceară reşedinţa doctorandului în Germania. Dacă doctorandul are masteratul şi este acceptat de doktorsvater, există o singură cerinţă: să scrie o teză solidă (solidă în sensul dat de buna tradiţie academică germană).
Această revelaţie m-a umplut de bucurie şi speranţă: poate că voi avea şansa să-mi scriu teza în indianistică (istoria buddhismului indian) sub îndrumarea unuia dintre cei mai mari savanţi în domeniu.
După câteva luni de cumpănire, mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris d-lui Schmithausen, explicând însă că, obligaţiile profesionale nu-mi vor permite să stau în Germania decât pentru scurte perioade. Răspunsul a fost mai mult decât favorabil.
Prof. Schmithausen era foarte bucuros să mă primească printre doctoranzii lui, ceea ce nu va necesita însă reşedinţă la Hamburg, mai ales că, fiind un „discipol-nepot", eram deja familiarizat cu metodele lui. O scurtă prezenţă, preferabil o dată pe an, va fi de ajuns. Răspunsul d-lui Schmithausen a venit în luna martie, 1998.
Nu vă pot spune cât de fericit am fost! Am plecat imediat la Hamburg, unde am discutat cu dl. Schmithausen despre detaliile temei de studii (care a devenit apoi cartea The Chapter on the Mundane Path (Laukikamārga) şi a mă înscrie în mod oficial în cursul de doctorat (deşi doktorsvater este esenţial, o anumită doză de formalităţi şi criterii sunt cerute de biroul universităţii). În anii următori, am fost în câteva rânduri la Hamburg ca student şi o dată ca profesor (în iarna 2001-2002).
Dl. Schmithausen a fost mai mult decât generos să mă invite să predau ca „visiting professor".
Am fost, în acelaşi timp, doctorand frecventând seminarele domniei sale şi profesor predând în domeniul traducerilor buddhiste timpurii în China. (Prof. Schmithausen mi-a făcut marea onoare să participe la cursurile mele; nu ştiu dacă domnia sa a avut ceva de profitat de pe urma lor - deşi m-a asigurat că a avut...- dar eu am învăţat multe din comentariile şi întrebările sale.) În plus, în decursul anilor, dl. Schmithausen a venit de cîteva ori în Japonia şi în două rânduri a predat câteva luni de zile la universităţi japoneze ca „visiting professor". În total, am studiat direct sub îndrumarea domniei sale cam nouă luni. Dar mai mult decât orice, notele pe care le-a făcut pe marginea tezei mele de doctorat au fost cea mai preţioasă experienţă pe care am avut-o în întreaga viaţă ca învăţăcel. Deşi mi-a luat şapte ani de viaţă să-mi scriu teza (dat fiind faptul că, în întreaga această perioadă a trebuit să continuu să-mi îndeplinesc sarcinile profesionale, întâi la Kansai Medical University şi apoi din 2001 la International College for Postgraduate Buddhist Studies, actuala instituţie unde lucrez), nu am regretat nici o clipă.

Nu numai că am avut enorm de învăţat, dar în dl. Schmithausen am întâlnit figura ideală de savant şi profesor eminent. În plus, este un om de omenie cum rar găseşti. Deşi am avut imens de învăţat de la mulţi profesori şi oameni remarcabili, dl. Schmithausen rămâne pentru mine adevăratul „guru" pe care îl respect din toată inima (încă o dată, cuvântul „guru" nu trebuie luat într-un sens foarte grav; fiind agnostic şi în esenţă nespiritual, nu dau cuvântului un sens metafizic; probabil că „mentor" sau „magister" ar fi mai potrivite). Oricare ar fi nuanţa cuvântului, adevărul rămâne acelaşi: îi sunt infinit recunoscător d-lui Schmithausen pentru uriaşa cantitate şi impecabila calitate de cunoştinte pe care a avut generozitatea să le împărtăşească împreună cu mine. Mă scuzaţi pentru această lungă, prea lungă serie de episoade, dar situaţia care este exprimată în câteva cuvinte în CV (anume, că am terminat cursul de doctorand la Waseda şi apoi mi-am luat doctoratul la Hamburg cere sute de linii labirintice. Vă voi mulţumi imens dacă le veţi putea redacta într-un mod mai concis).

Înaintea plecării din ţară, Florin Deleanu a lucrat ca translator la IIRUC, Întreprinderea de Instalaţii şi Reperaţii de Utilaj de Calculatoare, apoi din 1988 a fost profesor de engleză la Miyazawa Gakuen High School (Yokohama, Japonia) până în 1994.
Între 1990-1992 predă limba engleză la Yokohama International College For Social Welfare, apoi la Facultatea de Litere a Waseda University - (Tokyo), între 1994-1995.
Urmează o perioadă intensă a activităţii profesionale, când Florin Deleanu ocupă, pe rând, posturi importante ca profesor de engleză şi filosofie - 1994-2001 - la Kansai Medical University (Osaka, Japonia).
Între anii 2001-2003 susţine cursuri de buddhism la International College for Postgraduate Buddhist Studies; din 2003 este profesor universitar, iar din 2009 directorul Institutului Internaţional pentru Studii Buddhiste, afiliat cu acelaşi International College for Postgraduate Buddhist Studies.

Aproape în paralel a deţinut calitatea de „visiting professor" al Universităţii Hamburg, Institututul de Studii Asiatice şi Africane .
În 2007 i se oferă primul post de full professor of Buddhist Studies din istoria universităţii Oxford; numele oficial al poziţiei este „Numata Chair of Buddhist Studies". E refuzat de Florin Deleanu din motive personale.
Îşi continuă activitatea în cadrul departamentului de Arte şi Litere al Universităţii Meiji (între 2007-2010 a fost part-time lecturer) iar din 2010 în martie renunţă la aceasta; din 2008 este conferenţiar al Universităţii din Tokyo (2008-2010), acelaşi departament, specialist în studierea buddhismului la Facultatea de Litere, Catedra de Indianistică şi Studii Buddhiste.
Din 2009, devine part-time lecturer la Universitatea Tokyo, singura universitate unde mai continuă să predea, în prezent, în afară de International College for Postgraduate Buddhist Studies.
Tot în 2009 obţine poziţia de director al Institutului Internaţional pentru Studii Buddhiste.
Este membru al instituţiilor: International Association of Buddhist Studies, Japanese Association of Indian and Buddhist Studies, Nippon Buddhist Research Association, Association of Buddhist Philosophy, Institute of Eastern Culture, Society of Oriental Philosophy of Waseda University.
Aria specializărilor sale cuprinde: buddhismul indian - Yogācāra, Abhidharma, buddhismul timpuriu, literatura Prajñāpāramitā, buddhismul chinez, meditaţia în buddhismul timpuriu chinez, secolele II şi VI, istoria canonului buddhist în Asia de Est şi Tibet, paleografia textelor buddhiste medievale din nordul Indiei, având studii de epistemologie a meditaţiei şi ştiinţelor neurocognitive.

- Comentarii asupra unor texte buddhiste -

„Ethologia buddhistă în canonul pāli; între simbol şi observaţie"

Prin bunăvoinţa lui Florin Deleanu am intrat în posesia unor studii, articole, cercetări realizate şi publicate în periodicele aparţinând universităţilor de referinţă din Japonia - dar nu numai - ţară unde activează din postura profesorului universitar.
Din multitudinea articolelor bogate în surse şi referinţe bibliografice – în mare majoritate, necunoscute istoriografiei de profil din România – am selectat, spre succintă prezentare, studiul „Buddhist Ethology in Canon Pāli: Between Symbol and Observation", The Eastern Buddhist vol. XXXII, nr. 2 (Serie nouă), (2000).

Cuprins între paginile 79 şi 128 ale publicaţiei citate, studiul abordează - după cum arată şi titlul - ethologia buddhistă, cercetând relaţia om-animal.
Unul din reperele bibliografice de pornire a investigaţiei îl constituie Jātaka, povestiri ce relatează despre vieţile pământeşti ale lui Buddha. Scrierea este redactată în pāli şi aparţine canonului buddhist, Hīnayāna.

Florin Deleanu este preocupat - când se raportează la Jātaka - de modul în care sunt privite şi înţelese animalele, de raportul lor cu oamenii, având grijă să pornească întotdeauna direct de la text, de la sursa originară şi originală pentru a putea formula un punct de vedere personal.
Neîndoios, în comparaţie cu omul, animalele sunt receptate ca fiind într-o poziţie inferioară, deoarece sunt incapabile a-şi asigura libertatea interioară.
Ce este interesant în studiul amintit, ţine de o anumită mentalitate ecologică prezentă la călugării buddhişti, fapt observabil, de exempplu, în Vinaya (II-162-2) prin care li se interzice feţelor monahale să poarte sandale decorate cu piele de tigru, leu, panteră, capră neagră, veveriţă etc. Interdicţia aduce cu sine protejarea vieţii animalelor, speciilor din care fac parte.
Autorul descoperă - în alte pasaje - informaţii şi precizări ce nu sunt de folos doar savanţilor care se ocupă cu studiul buddhismului, ci şi biologilor. Nu intrăm în amănunte.

O contribuţie aparte vizează simbolul dezvoltat - în textele pāli - de animale, în raport cu firea umană; faptul nu e tocmai facil, căci exprimarea anticilor adeseori devine incomodă, obligând autorul studiului să apeleze la Abhidhānappadīpikā, scriere ce oferă sinonimele suficiente şi necesare surmontării situaţiilor incomode.
De exemplu, pentru elefantul indian se întrebuinţează - în pāli - următoarele denumiri: kuñjara, nāga, mātanga, hatthi-nāga, gaja; tocmai de aceea, fiecare expresie trebuie să fie contextualizată şi atent tradusă.
Elefantul liniştit poate simboliza omul care-şi controlează pasiunile, simţurile; la fel de bine îl poate imagina pe cel a cărui minte nu se poate controla, focaliza, concentra asupra unei idei, dacă vorbim despre elefantul furios, agitat. Tot elefantul este cel care simbolizează solitudinea.
Din punct de vedere ethologic, imaginea unui elefant care simbolizează omul în concentrare, nu are nici o valoare dacă nu se oferă şi contraexemplul elefantului furios, agitat, distrugător, care simbolizează o minte agitată.
În alt loc, Florin Deleanu discută despre dezbaterea savanţilor în jurul termenului ce defineşte căprioara pentru a prezenta, apoi, felul în care e receptată de buddhişti imaginea ei în mod simbolic; astfel, delicateţea căprioarei ar fi asociată - în plan uman - caracterului ascetului.
Descriind propriile practici ascetice dinaintea trezirii, Buddha însuşi afirma că evita prezenţa umană, „precum căprioara în pădure... când simţea prezenţa omului, trecea dintr-o dumbravă în alta, dintr-un tufiş în altul, dintr-o vale în alta, de la un deal la altul", (MN I 79).
Multe alte imagini sunt întrebuinţate - căprioara aflându-se în centrul atenţiei - dar poate cea mai sugestivă este aceea conform căreia bârfele lumii au acelaşi efect devastator asupra spiritului uman, pe care îl manifestă vântul prin pădure când adie, speriind gingaşa vietate.
Maimuţa, la rândul ei, cu diferite denumiri în canon – kapi, makkata, sākhāmiga - reprezintă în ethologia buddhică simbolul minţii agitate; „mintea inconstantă este aidoma maimuţei", citează Florin Deleanu, la pagina 103 a studiului, cu alte cuvinte „cittam calam makkatasannibham".
În plan uman, cei retraşi sau brahmanii care trec de la o doctrină ori de la o învăţătură la alta sunt asemănaţi maimuţelor care sar din creangă în creangă.
Simbolul leului şi al şacalului - în contrast - fac în continuare subiectul comentariilor savantului, descoperindu-se trăsături ce se pot transfera facil firii umane. Una din intenţiile articolului a fost de a arăta că anumite texte sau pasaje din literatura buddhistă conţin prejudecăţi ori descrieri stereotipe, pline de dispreţ la adresa unor animale. Fenomenul nu este limitat la buddhism, fiind existent în literatura şi folclorul tuturor popoarelor; dar dat fiind faptul că buddhismul se prezintă ca o spiritualitate lipsită de dispreţ şi preconcepţii - acceptând realitatea aşa cum este - acest detaliu privind animalele ridică un serios semn de întrebare în privinţa capacităţii de a pătrunde realitatea în mod nepărtinitor.

Acest lucru devine - în opinia autorului - o limitare serioasă ce provine din faptul că o anumită parte a literaturii buddhiste îşi are originea în comunitatea predicatorilor, care erau mai focalizaţi pe efectele propagandiste şi literare, fiind probabil mai puţin (sau deloc?) interesaţi în meditaţie ori spiritualitate. Au fost contemplativii buddhişti mai "corecţi"? În esenţă, autorul crede că nu, întrucât pentru ei lumea animală era o treaptă inferioară de existenţă, pricinuită de o karma negativă şi - în principiu - neputând să genereze o karma pozitivă (deoarece animalelor le lipseşte inteligenţa superioară, facultatea de a discerne, de a alege între bine şi rău). Astfel, Florin Deleanu arată că, deşi buddhismul conţine pasaje pline de compasiune, la care se adaugă observaţii interesante - şi ştiinţific corecte privitoare la animale! - manifestă limitări şi greşeli, între care unele sunt serioase.

Către finalul demersului propriu, savantul se întreabă ce reprezintă azi şi ce înţeles are starea de animalitate pentru călugării buddhişti; iar răspunsul este - înainte de toate - în acord cu antica viziune, o decăzută formă a reîncarnării.
Faptul nu presupune însă, o desconsiderare a tuturor animalelor ci, dimpotrivă, o grijă aparte, atenţie şi compasiune.
Relevând aspecte ale canonului pāli cu privire la relaţia om-animal, Florin Deleanu îmbogăţeşte comentariile prin viziunea ataşat-modernă a omului contemporan care trece prin filtrul personal conţinutul gândirii buddhiste originale şi originare, oferind noi înţelesuri scrierilor antice de profil.

Studiu preliminar asupra meditaţiei şi începuturilor buddhismului mahāyānic

În anul 2005, la Routledge Taylor & Francis Group, Londra şi New York, apărea în volumul al III-lea editat de Paul Williams, dedicat buddhismului, „The Origins and Nature of Mahāyāna Buddhism; Some Mahāyāna Religious Topics", studiul elaborat de Florin Deleanu privitor la începuturile buddhismului mahāyānic.
Iniţial, demersul ştiinţific fusese tipărit în anul 2000 de „International Research Institute for Advanced Buddhology", Soka University, Tokyo, Japan.

Pe baza unei bibliografii de primă mână, consistente, autorul propune drept începuturi ale buddhismului mahāyānic perioada cuprinsă între secolele I î.Hr. şi I d.Hr, etapă înţeleasă ca pregătitoare în vederea dezvoltării acestei „mişcări".

Ideea principală este de a avansa o ipoteză precum că originea (sau mai bine zis, una dintre sursele) buddhismului Mahāyāna trebuie să fie căutată în practicile meditative legate mai ales de aşa-numita literatură Prajnāpāramitā.
Dat fiind aceasta ipoteza, următorul pas este de a explora - e drept, foarte pe scurt şi preliminar - conţinutul practicii meditative din literatura Prajnāpāramitā.

Discuţia porneşte atât cu detalii de ordin cronologic, dar şi lingvistic. Detaliile filologice devin, în opinia lui Florin Deleanu, importante în delimitarea apariţiei în timp a germenilor buddhismului mahāyānic, ştiut fiind că în arealul spiritual indian, mai ales, cronologizarea nu constituia o preocupare deosebită, aşa cum se vădea a fi fost aceasta în occidentul ce punea mare preţ pe istorie.
Întorcându-se la filologie şi la suportul acordat de aceasta, Florin Deleanu are în vedere în mare măsură textele specifice literaturii Prajnāpāramitā şi pe acelea legate de sutrele Mahāyāna. Avertizează, totuşi, lectorul că preocuparea privind Prajnāpāramitā nu a presupus acoperirea tuturor volumelor privitoare la aceasta, cunoscut fiind „oceanicul" corpus ce compune întreaga literatură de profil.
Întrebarea legată de cât de mult se poate coborî în timp pentru aflarea începuturilor scriptice ale buddhismului mahāyānic, are drept răspuns perioada ce vizează a doua jumătate a secolului al II-lea şi face trimitere la traducerile chineze. Dacă traducerile apar în acest interval temporal, pe cale logică se poate susţine că originalele au fost compuse într-o perioadă anterioară, numită de Fl.Deleanu „perioada proto-Mahāyāna", (vezi studiul, la pagina 28!).
Demersul său ştiinţific are la bază texte ale literaturii sanskrite, cum este şi vechiul Astasāhasrikā Prajnāpāramitā. Din fericire, există texte atestate în limba chineză care pot ajuta demersului indianistului Deleanu; aşa este cel mai timpuriu Prajnāpāramitā, cunoscut „ca Dao xing (boruo) jing" (Ibidem), unanim „atribuit de tradiţionalele surse dar şi de savanţii epocii moderne lui Lokakşema", (Ibidem, p. 29). „Colofonul privind această traducere arată că s-a finalizat la 26 octombrie 179 d.Hr.", (Ibidem, p.29).

Atenta cercetare filologică demonstrează că Astasāhasrikā Prajnāpāramitā rămâne cel mai vechi text Prajnāpāramitā-sutra.

În ciuda demonstraţiilor, un alt text din Prajnāpāramitā-sutra, numit Ratnaguna pare să fie cel mai timpuriu din literatura de profil: „Conze consideră că primele două capitole ale Ratnagunei reprezintă originala Prajnāpāramitā-sutra ce datează din secolul I î.Hr.".
Florin Deleanu susţine că la nivelul actual al cunoaşterii e dificil să se combată punctul de vedere al lui Conze, la rândul său conştientizând că se găseşte într-o zonă cu nisipuri mişcătoare; cu toate acestea, se încumetă să susţină că atât primele două capitole din Ratnaguna cât şi textul sanskrit Asta reprezintă cele mai timpurii creaţii ale literaturii de profil aparţinând Mahāyāna.
Tocmai acesta este motivul pentru care acordă cea mai mare atenţie acestor texte necesare înţelegerii apariţiei şi dezvoltării buddhismului mahāyānic.
Dificultatea cercetării este explicată prin tăcerea tradiţională a izvoarelor indiene legată de cronologie şi nu în ultimul rând de elementul geografic însuşi, ce se interpune adeseori circulaţiei ideilor, textelor scrise.
Interesantă ni se mai pare informaţia în legătură şi cu Prajnāpāramitopadeśa, Florin Deleanu subliniind că este puţin probabil ca aceasta să fi aparţinut lui Nāgārjuna, opinie sprijinită şi de Lamotte; el susţine că lucrarea pare să fi aparţinut mai degrabă unui savant Sarvāstivādin care ar fi activat în nord-vestul Indiei în secolul al IV-lea.

Lista publicaţiilor lui Florin Deleanu

1. The Sutra on the Entry into the Island (An English Translation of Bodhiruci's Chinese Version of the Laukāvatārasūtra) aflată în lucru pentru a fi editată de BDK English Tripitaka Series, în 2012; 2. The Chapter on the Mundane Path (Laukikamārga) în Śrāvakabhūmi: A Trilingual Edition (Sanskrit, Tibetan, Chinese), Annotated Translation, and Introductory Study. Tokyo: The International Institute of Buddhist Studies, 2006; 3. Studies on the Manuscript Tripitaka of the Kongō-ji and the Newly Found Buddhist Scriptures , Tokyo: The International College for Postgraduate Buddhist Studies, 2004.

Articole

„Spiritual Cultivation in Yogācāra Buddhism, publicat în Yogācāra-Vijñaptimātratā Thought, volumul VII al Seriei Mahāyāna Buddhism Series, Publishing House (Japonia) (cca 50 pag.); 2. „Transmission and Creation: Ordinations for Nuns in Ancient and Early Medieval Japan. Journal of the International College for Advanced Buddhist Studies, (2010, cca. 50 pag.); 3. „Meditative Practices in the Bodhisattvabhūmi: Quest for and Liberation through the Thing-In-Itself, în Ulrich Timme Kragh ed. Yogācārabhūmi and Yogācāras. Harvard: Harvard University Press (2010 cca. 30 pag.); 4. „Agnostic Meditations on Buddhist Meditation. Zygon: Journal of Religion and Science. Vol. 45 (2010, cca. 30 pag.); 5. „Sedi, Vidi, Vici: Whats, Hows and Whys in Buddhist Meditation. În N.H. Samtani Felicitation Volume. Varanasi: Benares Hindu University (2010, cca. 60 pag.); 6. „The Formation and Historical Background of the Śrāvakabhūmi: Focusing on its School Affiliation, Thought and Religion of Asia, 2007; 7. „Spiritual Cultivation and Awakening in the Śrāvakabhūmi. Transactions of the International Indology Conference, Goa (India), 2007 (17 pag.); 8. „The Manuscript Transmission of Xuanzang's Translation of the Śrāvakabhūmi in China and Japan, Toshinori Ochiai, în Comprehensive Studies on the Manuscript Tripitaka and Sacred Texts of the Kongō-ji Collection - Tokyo: The International College for Postgraduate Buddhist Studies (2007); 9. „On the Newly Discovered Kongō-ji Text of the Anban shou yi jing trades", în Tōhōgaku no shin-shiten - (New Perspectives in Eastern Studies), editat de Fukui Fumimasa-Bunga. Tokyo: Goyō shobo (2003); 10. „The Newly Found Text of the Anban shou yi jing, Journal of the International College for Advanced Buddhist Studies - (2003); 11. „Some Remarks on the Textual History of the Śrāvakabhūmi, Journal of the International College for Advanced Buddhist Studies (2002); 12. „Mindfulness of Breathing in the Abhidharmakośabhāşya', The Journal of the Department of Liberal Arts of Kansai Medical University (2001); 13. „Buddhist Ethology", în Canon Pali: "Between Symbol and Observation, The Eastern Buddhist (Serie nouă) (2000); 14. „A Preliminary Study on Meditation and the Beginnings of Mahāyāna Buddhism, Annual Report of the International Research Institute for Advanced Buddhology, (2000); 15. „Recent Trends in Japanese Studies on Premodern (Song to Qing Dynasties) Buddhism in China, The Journal of the Department of Liberal Arts of Kansai Medical University (1998); 16. „Participating in the International Workshop on The Works of An Shigao - 1996, Leiden, Eastern Studies, (1997); 17. „A Preliminary Study of An Shigao's, Translation of the Yogācārabhūmi, The Journal of the Department of Liberal Arts of Kansai Medical University - (1997); 18. „The 34th International Congress of Asian and North African Studies - Thought and Religion of Asia - (1994); 19. „Śrāvakayāna Yoga Practices and Mahāyāna Buddhism, Bulletin of the Graduate Division of Literature of Waseda University, (1993); 20. „An Shigao and the History of the Anban shouyi jing', Asian Culture and Thought, (1993); 21. „Mindfulness of Breathing in the Dhyāna Sūtras, Transactions of the International Conference of Orientalists in Japan, (1992), de asemenea publicat şi în Chieh-hsien Ch'en, ed. Proceedings of the 35th Permanent International Altaisitic Conference, 1992, Taipei; 22. „On the Compilation Process of the Present Text of the Anban shouyi jing, Thought and Religion of Asia - (1992); 23. „Oriental Studies in Romania: A Brief Introduction - Eastern Studies (1991); 24. „O perspectivă semiotică asupra progresului în artă („A Semiotic Perspective on Progress in Art), Revista de filosofie (Journal of Philosophy), Romanian Academy, (1985); 25. „Filosofia limbii în China antică („Language Philosophy in Ancient China), Studii şi cercetări lingvistice (Linguistic Studies and Research), Romanian Academy, în Vol.35 -36 (1984).

Note biobibliografice - Prof. dr. Florinel Agafiţei

Născut 17 noiembrie 1965, com. Lueta, jud. Harghita.
Licenţa in istorie este obţinută în anul 1989, cu o lucrare ce tratează relaţiile diplomatice sovieto-germane din perioada interbelică.
În anul 1999 îşi susţine teza de doctorat în cadrul Universităţii "Al.I.Cuza" IAŞI. Teza a fost transformată în cartea intitulată: Simbol şi simbolizare indiană în sculptura lui Constantin Brâncuşi.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând din anul 2006, Filiala GALAŢI.

Activitate publicistică:
- După revoluţia din Decembrie 1989 devine redactorul a două ziare focşănene: „Viitorul" şi „Realitatea".
- Din anul 1991 şi până în anul 1992, este colaborator constant al periodicului U.M.R.L. „Românul Liber", ce apărea, pe atunci, la Londra.
- Începând cu anul 1998 colaborează la Revista „Salonul literar" din Focşani.
- Din anul 2000, colaborator al revistei Pro-Saeculum, Focşani.
- Din anul 2006, colaborator al revistei Vitralii - Buzău.
- Din anul 2007, colaborator al revistei Negru pe Alb - Odobeşti.
- Din anul 2005 colaborator permanent al hebdomadarului satiric ce apare la Focşani, Ziarul Tău.

Activitate livrescă:
- 1999 - dobândeşte marele premiu naţional pentru proză „Mihail Sadoveanu", în cadrul concursului de la Piatra-Neamţ, ediţia a XIV-a, cu romanul „Careul mare".
- Premiul de debut pentru cel mai bun roman prezentat în cadrul concursului a fost înmânat autorului cu prilejul realizării programului cultural dedicat aniversării a 120 de ani de la naşterea marelui scriitor Mihail Sadoveanu.
Florinel Agafiţei se alătură, astfel, celor doi predecesori ai săi, Oma Stănescu (cu romanul Arşiţa Karmei) şi Adrian Ţion (cu proza scurtă Un apel disperat), laureaţi ai aceluiaşi concurs.
- 2000 - Premiul I, în cadrul primei ediţii a concursului naţional de proză „Duiliu Zamfirescu", cu romanul în manuscris, „Anamnesis und Gestalt".
- 2000 - tipăreşte teza de doctorat, cu titlul Simbol şi simbolizare indiană în sculptura lui Constantin Brâncuşi.
- 2001 - participând la concursul naţional pentru eseu de la Cluj, organizat de Centrul Creaţiei Populare din Cluj, (15 ianuarie – 2 001) obţine marele premiu "Mihai Eminescu". Titlul eseului: Accepţia indiană a simbolului în opera lui Mihai Eminescu.
- 2002 - premiul naţional „Liviu Rebreanu" pentru proză scurtă, la Alba Iulia/Aiud cu Anamneze.
- 2004 - obţine premiul I în cadrul concursului de proză „Al. Odobescu", ediţia a XXIV-a, Călăraşi, cu romanul Baronul.
- 2005 - participând la concursul naţional de proză scurtă „Sorin Titel" organizat de Biblioteca Judeţeană Timiş, obţine premiul al III-lea cu lucrarea „Pipa".
- 2006 - îi este lansată, la Iaşi, în cadrul serilor culturale ale Revistei Timpul, cartea de eseuri şi proze scurte „Itinerarii spirituale", prezentată de Liviu Antonesei, în sala B.P.Haşdeu, din cadrul Bibliotecii Universitare M.Eminescu.
- 2010 – publică: „Educaţia permanentă. Paradigma filosofică şi pedagogică", la Editura „Zigotto" - Galaţi; „Ghid de istorie şi metodica predării istoriei românilor pentru uzul studenţilor", precum şi o „Schiţă monografică a comunei Vizantea-Livezi".
- 2011 – obţine premiul I la Concursul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia" – Mizil, 2011, ediţia a V-a; premiul i-a fost înmânat în prezenţa juriului şi a academicianului Eugen Simion, preşedintele juriului; scrierea ce a dobândit premiul a fost selectată din 300 de manuscrise şi se intitulează „Curierul".
„Curierul" a apărut la Editura „Zigotto" - Galaţi, în acelaşi an.
- 2011 – publică alte două cărţi: „Indianiştii din spaţiul românesc – Florilegiu de cultură şi gândire filosofică" şi „Schiţă monografică a comunei
Năneşti"; ambele sunt editate de Editura „Zigotto" - Galaţi.
- 2012 – publică „Schiţă monografică a comunei Goleşti – Vrancea", Ed. Zigotto, Galaţi.
- 2012 – publică volumul „Vila Tendresse", Ed. Zigotto, Galaţi.
Este cuprins în cartea semnată de criticul şi profesorul universitar, Ion Rotaru, "O istorie a literaturii române de la origini până în prezent", editată la Tempus, Bucureşti, 2006.
- 2007/2011 - este cadru universitar asociat al Facultăţii de Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Bucureşti.

E-mail: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
-----------------------------------------------------
[1] Datele biografice ale d-lui Florin Deleanu au fost obţinute şi completate ca urmare a corespondenţei purtate de subsemnatul cu Florin Deleanu. Ele au fost reproduse întocmai CV-ului transmis de indianist, fiind subliniate în text prin italice, aşa cum se va întâmpla şi cu lista publicaţiilor de mai jos.
footer