Revista Art-emis
In memoriam - Ion Mincu (1852-1912) PDF Imprimare Email
Radu Moţoc   
Miercuri, 12 Septembrie 2012 13:32
Ion MincuPersonalitatea lui Ion Mincu este legată de perioada de formare a arhitecturii moderne româneşti. Dezvoltarea ştiinţelor, artei şi culturii din care face parte şi arhitectura, sunt legate de evoluţia istoriei. Denumirea de „arhitect" în Ţările Române, până la începutul secolului al XIX-lea, nu era cunoscută, se utiliza termenul de „staroste de zidari". O excepţie o constituie spătarul Mihai Cantacuzino, care la începutul sec. al XVIII-lea studiase în Italia şi arta arhitecturii, ceea ce însă constituie un caz izolat[1]. Constituirea statului român modern şi câştigarea independenţei au creat condiţii favorabile dezvoltării activităţii din domeniul construcţiilor, care vizau locuinţe private şi sedii de instituţii, precum: bănci, ministere, palate de justiţie, etc. Soluţiile adoptate pentru arhitectura noilor clădiri nu puteau fi altele, decât cele încadrate în stilul eclectic caracteristic academismului şcolii franceze, care domina arhitectura Europei din perioada respectivă. Pentru acele timpuri, în România era firesc, ca arhitecţii după planurile cărora au fost construite aceste clădiri să fie francezi sau români, cu studii la „Şcoala Naţională de Arte Frumoase" din Paris. Semnalăm câteva dintre cele mai importante clădiri ridicate în această perioadă:
- Banca Naţională a României, care constituie opera arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron (1883-1885)
- Ateneul Român, conceput de arhitectul francez Albert Galleron în spiritul eclectismului de şcoală franceză. (1886-1888)
- Palatul de Justiţie din Bucureşti, executat după planurile arhitectului A. Ballu. (1890-1895)
- Palatul Ministerului Agriculturii, construit în anul 1896, arhitect Louis Blanc
- Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, arhitect Paul Gottereau. (1896-1900)
- Universitatea „A.I.Cuza" din Iaşi, construită după planurile arh. Louis Blanc. (1896)
- Teatrul Naţional din Iaşi (1896) şi cele din Cluj şi Oradea, constituie opera arhitecţilor Fellner şi Helmer
- Palatul Poştei Centrale, opera arhitectului Alex. Săvulescu. (1900)[2].

Arhitectura românească din ultimul deceniu al sec. al XIX-lea şi primele două decenii ale următorului secol, a făcut un pas înainte pe drumul eliberării de sub tutela atotputernică a ce se numea, academismul „Şcolii de Belle-Arte" din Paris. În ţările europene se afirma ideea de a se utiliza specificul naţional în artă. Acest spirit l-a preocupat şi a fost promovat de către Alexandru Odobescu, care îi îndemna pe arhitecţii români să: „studieze cu atenţie şi să nu piardă nici o ocazie de a folosi toate elementele artistice, care se regăsesc în monumentele româneşti rămase din trecut"[3]. Primul arhitect care a încercat să opună eclectismului din arhitectura acelor timpuri, opere noi, în ale căror forme se afirmau pentru prima dată trăsături specifice naţionale, a fost Ion Mincu.

Ion Mincu s-a născut la Focşani, în data de 20 decembrie 1852. Studiile secundare şi le face la Liceul „Unirea" din Focşani, în perioada anilor 1863-1871. În anul 1871 se înscrie la „Şcoala Naţională de poduri şi şosele" din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1875, obţinând diploma de inginer. Paralel cu ingineria, a studiat câţiva ani la „Şcoala de bele-arte şi pictură" de la Bucureşti. După o practică de doi ani ca inginer, renunţă la cariera de inginer şi în anul 1877 se înscrie la celebra deja „École des Beaux-Arts" din Paris, obţinând diploma de arhitect în anul 1884. Remarcat de Asociaţia arhitecţilor francezi, primeşte din partea acestora, un premiu în anul 1883. Călătoria de studii pe care Ion Mincu o efectuează în Spania, îi va deschide universul coloristic şi pitoresc al artei iberice. „Spre deosebire de alţi arhitecţi, el n-a devenit un rob al manierei deprinse pe băncile şcolii, referitor la academismul eclectic, care stăpânea minţile multor arhitecţi din Franţa", afirmă profesorul arhitect Grigore Ionescu. Pentru a concepe lucrări noi de arhitectură, cu motive naţionale, era nevoie de a cunoaşte temeinic arta populară şi cu precădere arhitectura românească veche.

Lucrările lui Ion Mincu
1. O primă grupare o constituie o serie de locuinţe de tip vilă sau locuinţe reprezentative, ale unor familii aristocrate, cum sunt:
- Casa Vitzu - 1884
- Casa Lahovary - 1886
- Casa Monteoru - 1889
- Casa Vernescu - 1889
- Casa Robescu din Bucureşti - 1890
- Casa Robescu din Galaţi - 1896
- Vila Robescu din Sinaia - 1897
- Casa N. Petraşcu - 1904
2. Din categoria edificiilor publice, care includ şi cele două proiecte nerealizate: „Ospelul Comunal" (Primăria Capitalei) şi faţada Ministerului de război, trebuie amintite următoarele proiecte finalizate prin executarea clădirilor:
- Şcoala centrală de fete - 1890
- Palatul administrativ din Galaţi - 1904
- Banca Comerţului din Craiova, construcţia finalizată în anul 1912
- „Bufetul" sau „Cârciuma românească" din Bucureşti - 1892
3. Pe lângă cele două categorii de clădiri menţionate , trebuie amintită şi arhitectura cavourilor, pe care arhitectul le-a realizat în cimitirul Belu din Bucureşti, pentru familiile: Gheorghieff, Cantacuzino şi Ghica, care întregesc opera arhitectului „cu o notă de gravitate monumentală"[4].
4. Pentru a întregi complexitatea lucrărilor abordate de arh. Ion Mincu, merită a fi semnalată atenţia acordată de acesta artelor aplicate, precum proiectarea mobilierul catedralei din Constanţa. Pentru a doua comandă primită ca arhitect, „Casa Lahovary" din Bucureşti, Ion Mincu a studiat timp de un an mai multe mănăstiri şi case vechi ţărăneşti din judeţul Argeş şi Vâlcea, după care a trecut la executarea proiectului[5]. Această clădire ridicată în anul 1886 a produs oarecare senzaţie în lumea artistică, pentru că era prima încercare de a se realiza o arhitectură inspirată din tradiţia naţională.

O caracteristică a lucrărilor lui Ion Mincu, care se regăseşte şi la Casa Lahovary, îl constituie arcul lanciolat (are forma unui vârf de lance), despre care specialiştii o consideră „nu doar o imagine pitorească, reflectând unele înclinaţii romantice de inspiraţie mauro-veneţiană. Originea arcului lanciolat din majoritatea lucrărilor româneşti ale lui Mincu trebuie căutate în faptul că el constituia un element caracteristic ultimei perioade a sec. al XVIII-lea din Bucureşti, şi care se recunoaşte – printre altele - la biserica Sf. Elefterie, Batişte şi mai ales Stavropoleos"[6]. Ce este deosebit de expresiv la Casa Lahovary şi care constituie elementul dominant, este peronul de acces acoperit, pe care arhitectul îl tratează sub forma unui pridvor de casă boierească.

„Bufetul"

„Bufetul" de la Şoseaua Kiseleff, chiar dacă nu urmează cronologic casei Lahovary, constituie o reluare a ideilor de la prima lucrare, prin acumularea unor noi idei şi elemente ornamentale. Clădirea a fost proiectată în anul 1889, pentru un pavilion românesc, destinat a fi o „cârciumă românească" la expoziţia internaţională de la Paris, unde din diferite motive nu a putut fi Bufetul de la Şosearealizată. Întreaga construcţie este compusă din elemente tradiţionale româneşti, de la casele ţărăneşti şi conacele boiereşti de deal, din zona Argeşului şi Vâlcei. Există şi o influenţă a arhitecturii de tip Hurez, care la rândul ei reprezintă o transpunere savantă a elementelor componente ale unei case ţărăneşti. Scara principală desfăşurată lateral spre foişor, te îndreaptă spre o „loggie", o adevărată sală deschisă, care comunică cu sălile adiacente. Este remarcabilă proporţia înaltelor arcade, care conferă demnitatea unei case domneşti de tipul celor de la Mogoşoaia sau Potlogi. Se poate remarca virtuozitatea, cu care utilizează detaliul de relief, cromatic, lucrarea lemnului şi ornamentele ceramice aplicate pe zidărie, care pot constitui un creuzet foarte personal. Stâlpul de lemn al cerdacului românesc e tratat având un piedestal şi capitel, păstrând însă proporţiile şi eleganţa stilului românesc. Colonetele de lemn nu susţin grinzi ca la prispa ţărănească. Frizele ornamentale de teracotă smălţuită, în relief, în care sursa de inspiraţie ne duce spre faianţarii atelierului de la Robia, dar şi spre decoratorii bisericilor din vremea lui Ştefan cel Mare, sau chiar a majolicei iberice[7]. Toată această superbă dantelă de forme armonios proporţionate, se ridică pe un postament alb, masiv, cu o uşă boltită, ce semnalează o cramă, devenind în ansamblu o expresie a arhitecturii tradiţionale româneşti. Prin cele două clădiri: „Casa Lahovary" şi „Bufetul" de la Şoseaua Kiseleff, Ion Mincu a creat premisele unor lucrări, care să dezvolte un nou stil, şi să se impună ca o arhitectură naţională românească.

Şcoala centrală de fete din Bucureşti

Şcoala de feteConstruită în anul 1890, este un simbol am arhitecturii „Mincu", inimitabilă, pentru că este foarte personală. Se poate face o paralelă cu ansamblurile mănăstireşti de la Hurezul din Oltenia, Antim şi Văcăreşti din Bucureşti. Planul de formă dreptunghiulară, este compusă din patru aripi cu parter şi etaj fiecare, dispuse simetric în jurul unei curţi interioare. La etaj este amenajat internatul, compus din şase dormitoare, fiecare cu intrări şi anexe independente. Curtea interioară este tratată ca o incintă mănăstirească, mărginită la parter de o suită de arcade trilobate în acoladă, sprijinite pe coloane de piatră. Ca şi foişorul „Bufetului", zidul de deasupra arcadelor este tapiţat cu ornamente florale realizate din ceramică colorată. Pe faţada principală, brâul median construit din faianţă policromă şi lanţul continuu de arcuri sprijinite pe console de teracotă smălţuită verde de sub streaşină, îşi au originea în plastica decorativă caracteristică arhitecturii feudale româneşti[8]. Tema unei şcoli de fete a dat posibilitatea arhitectului, de a ieşi din tipicul şcolilor internat de tip cazarmă, intervenind, atât în rezolvarea funcţională, cât şi în plan stilistic. El a căutat să dezvolte o arhitectură modernă, pe linia tradiţiei naţionale, păstrând proporţiile monumentale. Mincu a adoptat o arhitectură, care trebuia să includă un mare număr de săli mari şi spaţioase, grupate pe circulaţii largi, gravitând în jurul elementelor centrale: amfiteatre, laboratoare. El a transformat curtea interioară, utilizată anterior doar pentru iluminatul coridoarelor şi recreaţii insalubre, intr-o zonă activă de culoare şi lumină, o grădină înconjurată cu arcade frumos desenate şi ornate cu ceramică policromă. Amploarea spaţiilor şi decorarea interioarelor cât şi compoziţia ornamentelor de la faţadă, conferă acestei şcoli o viziune unitară deosebit de atractivă pentru elevi. Parterul cu cancelarii şi clase sunt separate de dormitoarele de la etaj printr-un brâu de inspiraţie românească. Ferestrele de la parter sunt deschise amplu pentru a ilumina clasele, în timp ce ferestrele de la etaj apar mai înguste şi rare, creându-se un agreabil joc de contraste care sugerează un caracter intim al sălilor. Ornamentele de ceramică smălţuită în tonuri predominant albastre a brâului dintre etajele clădirii, medalioanele-emblemă ce punctează plinurile dintre ferestrele etajului, cornişele bogat profilate sunt elemente care conferă o notă de inspiraţie naţională. Curtea interioară înconjurată de arcade, are o valoare incontestabilă datorită virtuozităţii desenului şi a paletei de culori care este pusă în slujba ideii de vioiciune şi prospeţime tinerească[9]. Această lucrare, prin multiplele ei abordări este considerată de specialişti, capodopera arhitectului Ion Mincu.

Casele Monteoru şi Vernescu

Două reşedinţe de lux, aflate pe Calea Victoriei, la mică distanţă una de alta, au fost construite în perioada anilor 1887 -1889,Casele Monteoru şi Vernescu imediat după casa Lahovary, dar intr-o manieră cu totul opusă acesteia. Abordarea stilului academic eclectic se poate explica prin faptul că cei doi comanditari, aparţineau unor familii bogate, care au dorit asemenea reşedinţe, care să-i reprezinte în societate. La casa Monteoru se remarcă holul central pe trei nivele, scara fiind amplificată de amplasarea unei oglinzi, sufrageria cu lambriuri, deschisă, cu vedere spre grădină. Casa Vernescu atrage atenţia prin plafoanele în casete şi chesoane, de forme şi ornamente, pe cât de variate, pe atât de abundente în modelaje şi culori. Impresionează scara a cărei spirală fastuoasă culminează în rotonda cu splendide arcade. „Predomină culoarea caldă, cu străluciri discrete a stucaturilor, bronzului, ornamentelor aurite, lambriurilor şi tapiţeriilor care poartă amprenta unui îndrăgostit al pitorescului senzual, care încălzeşte şi însufleţeşte întreaga operă a lui Mincu"[10]. Sunt două lucrări de virtuozitate, ale imaginaţiei şi al autenticului simţ al compoziţiei, cu care Mincu va aborda fiecare din lucrările sale.

Vila Robescu din Sinaia.

O lucrare aparte o constituie Vila Robescu de la Sinaia. Autorul acestui proiect a considerat necesar să abandoneze în totalitate adaosurile decorative, mergând pe o puritate geometrică, unde predomină streşinile proeminente, profilate pe fundalul pădurii de brad. Cu un parter foarte ridicat, specific caselor de munte, unde predomină încăperile de serviciu, se suprapun vaste săli de primire, dispuse după schema tradiţională a caselor ţărăneşti, în stânga şi dreapta unei tinde spaţioase. Etajul superior cuprinde dormitoare şi mai multe încăperi mai mici, care oferă o diversitate a volumelor pe ansamblu[11]. Prin masivitatea construcţiei ea se poate asemăna cu o tradiţională „culă", caracteristică zonelor subcarpatice meridionale, unde impresionează cerdacul, la care se ajunge printr-o rampă monumentală a scării exterioare. Referindu-se la această vilă de la Sinaia, Ion Mincu avea să scrie în anul 1896, o mărturisire de credinţă pentru profesia de arhitect: „Oraşe întregi s-au ridicat ca din pământ în ţara aceasta, Sinaia spre pildă, şi de unde am fi putut continua în ele o tradiţiune şi a realiza o arhitectură originală, care să fie expresiunea obiceiurilor, climei, trebuinţelor şi simţirilor noastre, am alcătuit o adunătură bizară şi hibridă de modele rău copiate ale arhitecţilor din toate ţările şi din toate climele, adunătură care ne înfăţişează în cea mai ridicolă alăturare, aşa numita maison de plaisance din preajma Parisului cu casa flamandă, castele gotice în miniatură şi vile din sudul Italiei"[12].

Casa Robescu din Galaţi

Casa Robescu - GalaţiFaptul că Ion Mincu execută nu mai puţin de trei proiecte de clădiri familiei Robescu, întăreşte supoziţia lui Mihail Caffé, de existenţă a unui grad de rudenie între arhitect şi comanditar[13]. La Bucureşti, arhitectul realizează o reşedinţă fără trăsături caracteristice, spre deosebire de vila - palat impunătoare, de la Galaţi, unde se pot admira ornamente ceramice şi de lemn, la streşini, colonete, balustrade, ancadramente. Anumite ornamente precum: ceramica policromă, desenul arcaturilor lanciolate, friza de ocniţe şi butoni, colonetele de lemn sculptate ale logiei de la intrare, cât şi modul cum a conceput streaşina, indică o apropiere evidentă cu arhitectura utilizată la casa „Casa Lahovary" şi mai ales la „Bufet". Dar volumul acestei case se apropie mai mult de vila de la Sinaia decât de celelalte două semnalate, dorind parcă să realizeze o reşedinţă impozantă. Abundenţa ornamentelor ceramice la partea superioară a faţadei, cât şi anumite detalii decorative, atenuează severitatea siluetei monumentale[14].

Palatul administrativ din Galaţi.

Amplasat pe artera principală a oraşului, Palatul administrativ, este conceput pe un plan simetric având un corp principal în lungul bulevardului şi două aripi secundare, mai scunde şi mai puţin ornate. Curtea interioară este de factură strict utilitară. Faţada corpului principal, care din păcate este lipsită de o generoasă perspectivă frontală, este placată cu o piatră gălbuie, având delimitate trei părţi distincte. La parter, cele trei arcade de factură romanică, sunt flancate de o parte şi alta de ferestre dreptunghiulare suprapuse. Decorul acestei faţade, în care cele trei goluri înalte de la etaj sunt terminate cu arce de vârf de Paltul Administrativ, Galatilance, conţin elementele pe care Ion Mincu le-a utilizat de regulă la cele mai multe clădiri: butoni, discuri, acolade, ocniţe. Stemele de bronz ale oraşului Galaţi şi cele două statui care semnifică „Industria" şi „Agricultura", contribuie la amplificarea decorativă a faţadei. Cele două statui sunt realizate de Carol Stork, cu care arhitectul va colabora şi la realizarea cavoului familiei Gheorghieff. Această împletire a decorului arhitectural cu statui şi embleme din bronz încrustate în piatră, caracterizează viziunea plasti-arhitecturală a lui Mincu, mergând pe buna tradiţie ale artei monumentale ale antichităţii, goticului şi barocului[15].

Cavourile familiilor Gheorghieff, Cantacuzino şi Ghica din cimitirul Belu.

La realizarea acestor cavouri arhitectul Ion Mincu experimentează câteva idei spaţiale şi decorative. Privite în ansamblu aceste cavouri pot constitui o sinteză stilistică a întregii sale experienţe şi pot constitui, după părerea autorizată a lui Mihail Caffé, „operele sale capitale pe linia elaborării unei mari arhitecturi". Echilibrul expresiv al maselor, pe care ornamentul de piatră şi bronz, statuarul şi decorativul le amplifică fără să le anuleze, puritatea liniilor şi a suprafeţelor realizate în materiale, cărora învechirea le adaugă frumuseţi noi, sunt calităţile unei arhitecturi, care se integrează în operele de artă ale cimitirului Belu, datorate unor maeştri renumiţi precum: I. Georgescu, Carol şi Fr. Stork, Paciurea, Miliţa Petraşcu, Medrea etc.[16]. Ghica

Activitatea parlamentară a lui Ion Mincu din perioada 1895-1899, ca deputat al judeţului Putna, se caracterizează prin denunţarea corupţiei, lipsei de onestitate profesională şi dezinteresul oficialităţilor pentru dezvoltarea artelor şi arhitecturii în România. În cuvântarea sa din 26 martie 1898, prin care interpela guvernul privind lipsa unei şcoli superioare de arhitectură, declara: „Pentru arhitecţi, nu s-a făcut nimic. Anul acesta s-a îndurat d. ministru G.Mârzescu să prevadă în buget suma de lei 16.000 pentru înfiinţarea secţiei de arhitectură la şcoala de belle-arte şi atât"[17].

Lui Ion Mincu nu i-a fost străină nici o activitate legată de progresul artei şi arhitecturii naţionale. Prestigiul profesiei şi creşterea unor generaţii de arhitecţi, care să se dedice ideii de ilustrare a unui panteon cultural modern românesc, a fost una din preocupările constante ale lui. A scris şi a pledat pentru învăţământul românesc de arhitectură, căruia i-a consacrat 20 de ani din viaţă. Fiind un apropiat al artiştilor G. D. Mirea şi I. Georgescu, dar şi un colaborator al sculptorilor C.Stork şi Romanelli, avea cu siguranţă o privire de ansamblu a potenţialului artistic, de care putea beneficia şcoala de arhitectură. O scurtă trecere în revistă a etapelor premergătoare înfiinţării Şcolii de arhitectură, scoate în evidenţă o perioadă de peste 40 de ani de încercări şi tatonări. La înfiinţarea „Şcolii de arte frumoase" din Iaşi, prin decret domnesc, în anul 1860, s-a omis o secţie de arhitectură. Secţia de arhitectură a Şcolii de arte frumoase, înfiinţată la Bucureşti în anul 1864, nu a funcţionat din lipsă de elevi. O încercare în anul 1872, de înfiinţare a unei secţii de arhitectură pe lângă Facultatea de ştiinţe, sau la Academia de arte în anul 1890, a eşuat din nou. Această situaţie este semnalată printr-un memoriu în anul 1888, care va fi semnat de Ion Mincu şi de arhitecţii: V. Valbudea, Al Săvulescu, I.N.Socolescu, D. Maimarolu. În anul 1891, odată cu înfiinţarea „Societăţii Arhitecţilor", apare ideea, de a se înfiinţa o şcoală de arhitectură. Înfiinţată în anul 1892 după un regulament de funcţionare elaborat de I.Mincu, constituie prima formă de învăţământ de specialitate, care a funcţionat timp de cinci ani intr-un local impropriu, având ca profesori şi pe cei semnalaţi mai sus. Statutul şcolii nu oferea absolvenţilor un privilegiu de arhitect cu diplomă. Numai în anul 1904, sub ministeriatul lui Delavrancea, avea să se înfiinţeze „Şcoala superioară de arhitectură„ unde director a fost numit E. Pangrati, G. Cerkez a funcţionat ca profesor de construcţii şi Ion Mincu, profesor de arhitectură.

Dar preocupările didactice sunt mult mai vechi. Ca profesor de desen şi decoraţie la formarea tâmplarilor de artă, el a funcţionat la Şcoala de arte şi meserii. Interesant este faptul că el însuşi a desenat un leagăn de lemn sculptat pentru un copil, care era destinat primei sale fete, Eliza (1895). O altă lucrare, de data asta o decoraţie interioară, viza mobilierul catedralei din Constanţa (1890-1894). Desenat în spiritul artei decorative populare a crestăturilor în lemn, acesta poate constitui prima încercare de a transpune în arta mobilierului modern cult, elemente populare. În sala de şedinţe ale Palatului de Justiţie din Bucureşti, Mincu a proiectat mobilierul în care a combinat elementele folclorice cu linia desenului de mobilier din Renaşterea italiană şi franceză. Această abordare este caracteristică în general a întregii opere de arhitectură a lui Ion Mincu care scoate în evidenţă faptul că stăpânea toate tehnicile de prelucrare a lemnului, metalului, pietrei, ceramicei şi faianţei, dublată de un simţ înnăscut al decoratorului[18].

Timp de 15 ani, până la sfârşitul vieţii Ion Mincu a îndrumat şi format generaţii de arhitecţi, care prin pasiune au realizat o şcoală românească modernă de arhitectură. Cel care va ţine cuvântarea de doliu, la moartea arhitectului Ion Mincu, pe care o comemorăm anul acesta, 2012, la 100 de ani, este E. Pangrati, directorul Şcolii superioare de arhitectură: „...Mincu a avut convingerea puternică că fiecare ţară are datoria să-şi dezvolte arta naţională...Opera lui are o altă latură mai puţin cunoscută dar covârşitor de importantă. Partea aceasta de activitate a artistului este din acelea care nu se manifestă prin clădiri de piatră sau de marmură; ea a fost clădită în sufletele elevilor săi şi constituie un monument nepieritor"[19].
------------------------------------------------------------------
[1] Mihai Caffé, Ion Mincu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, p.5
[2] Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 538-539, 541-542, 544-545
[3] Ibidem, p. 548
[4] Mihai Caffé, op. cit, p.23
[5] După mărturisirea primului biograf , scriitorul N.Petraşcu.
[6] Mihai Caffé, op. cit, p. 26
[7] Ibidem, p. 33
[8] Grigore Ionescu, op. cit. p. 552, 553
[9] Mihail Caffé, op. cit., p. 42
[10] Ibidem, p. 50
[11] Ibidem, p. 54
[12] I. Mincu, Şcoalele noastre de arte frumoase, Literatura şi arta română, 1896
[13] Mihail Caffé, op. cit., p.55
[14] Ibidem, p.58
[15] Ibidem, p.63
[16] Ibidem, p. 68
[17] Ibidem, p. 77
[18] Ibidem, p. 80
[19] Ibidem, p. 83 footer