Onorate cititor!
Nu e exclus să te dezguste majoritatea acestor fragmente, chestiune firească: scrie un individ al Marginei de Neam, crescut dincolo de Nistru. În ansamblu, aceste nuvele, având care mai multe pagini, care - mai puţine, iscă o pulbere de viaţă anevoioasă a românilor din afara frontierelor actuale ale Ţării-Mame. Nuvelele pe care le ţii în mână au mai multe cusururi. Cel mai evidenţiat e lipsa de cronologie, însă nu totalmente. Fiecare dintre acestea dispune de un anumit rost. Altă slăbiciune - unele aliniate sau mici descrieri ale diferitor eseuri se repetă. Am cautat sa nu pierd unele detalii esentiale. Mai atrag atenţia că eseul Momentul adevărului se referă la patru personalităţi ale timpului sovietic, fiecare având o viaţă dublă - una pe care o are în suflet, alta - în comportarea publică (e vorba de atitudinea faţă de neam). N-am cautat sa scriu asupra acestor persoane mai multe informatii, m-am tinut doar de cele ce tin de relaţiile mele cu acestea. Asupra unor aspecte filosofice ale viziunii mele sunt lasate la o parte. Chem a nu mă judeca dur: mai perfect n-am de unde să fiu. Aceste fragmente n-ar fi văzut lumina zilei, dacă nu s-ar fi implicat în scriere şi editare, personalităţi cu spirite de mari români de peste Prut, precum ar fi: Ilustrul matematician, scriitor şi susţinător al avansării Comunităţii Români-lor de Pretutindeni, membru al mai multor academii, Domnul Gheorghe Păun, admirabila profesoară, scriitoare şi abundentă în activitatea sa pentru binele nemului nostru, Doamna Maria Mona Vâlceanu, originala şi draga poetă, publicistă, având multe volume de „Dialoguri Previlegiate", extra-activă la revista Agero-Stuttgart şi ART-EMIS, Doamna Maria Diana Popescu. Orice notă e binevenită. (Petru Soltan).


Mi se răsfiră amintirile şi în spatele văzului îmi joacă vatra caldă a desculţului meu, rămasă undeva departe de tot, pe când pereţii inimii simt un zaţ de amar îngemănat cu dulce. Şi iată-mă, revenit la acel copil cu nesaţ de lume nouă şi căţărat pe vise, aidoma unui vârf de nor, aievea îmi perind trecutul. Uite, colo-n vale Marele Cot de Nistru, un ocean de verde scump, în care-i situat neuitatul sat al meu. Răscoptul soare de Sân-Chetru îi tot dezmiardă căsuţele bălăi, cârduite aici de argintiul brâu al fluviului. Din acest năval de soare se desprinde o năframă fără margini, un necontenit azur de lacrimă ce-şi ţine matiţa chiar deasupra tâguitei cocioabe de peste drum de casa noastră. Aşezată cu latul feţei pe margine de cale, îşi întinde cele două lespezi, ce-i fac pragul, la împiedicul oricui. Prispa sa scăzută adăposteşte un bărbat deşărat, în aparenţă depăşit de ani şi, strâns în pirostrie şi spriginit cu şalele de perete. Îşi odihneşte fruntea pe genunchi, iar braţele, prinse-n cruce, ţine grămăjoară gleznele. Întregu-i chip - hainele, barba, pieliţa - un frânt în trei cărbune. Doar atât mai iscă a viaţă, cât tuşeşte din când în când înnăduşit, netezind totodată cu galbenul de palmă unica sa mângâiere, funiginea de motan, încolocit alături ca o repetată şi mărunţită proprie fiinţă. E Moş Stahi-Ţiganul, fierarul din Josul Satului, aruncat în negura de gânduri, în care nu răzbate măcar rază din acest miracol de lumină. Lumea îi zice şi Moş Staşi. De când e stins s-a scurs mult soare de Sân-Chetru. Lumea nu-l mai ţine minte. I-au uitat şi numele şi tragica lui frângere. La început mai întrebau: „Oare ce-ar mai fi avut şi acest ţigan pe suflet?" Apoi grijile cu griji se spală, de-i uită satul orice urmă. Rămân doar eu, un blestemat: ceea ce întreb mai sus în pofida vrerei mele îşi creşte rădăcinile în subconştient, de-mi roade sufletul până acum. Şi iată, de pe curbura toamnei mele, mă grăbesc să tot desfir taina, caut să i-o presar peste această încâlcită lume cu speranţa că, odată şi odată, se v-a prinde de nişte inimi mai blajine întru prevenirea altor frângeri.


Biata cocioabă... Un culcuş de neam străin. De pe când îşi i-a începutul, unul Dumnezeu o ştie. A-i potrivi-o doar de la înălţimea norilor de vise. Satul nostru, o străveche seleşte, cred eu, de daci, e întins pe o pandă lungă de anină, de nisip, paralelă curgerii de Nistru, şi tăiat de şase drumuri în acelaşi sens ce duc spre Miază-Zi, spre faimoasa pădure din lunca fluviului. De la primul descălecat al săleştii, de unde provine, posibil, şi denumirea Drumul cel Mare. Scăpătînd de pe coasta lui Troian, deal de la gâtul Cotului, ducea mai întâi spre o mănăstire de bărbaţi, cunoscută-n jur prin ţiguieta sa bisericuţă din bârne, acum înghiţită de moluzul vremii. Doar atât îi mai dau de urme mânioasele ape ale Turlei, denumirea veche a Nistrului. Acestea, năvălind la vale cu furie şi bătînd în galbenul de lut al malului ridicat, adesea dezgolesc şiraguri de schelete, pare, ghilosite-n lapte şi ascunse într-un strat adânc... Urme ale unui mare cimitir. Apoi acest drum cotileşte spre pădure atât cât ţine panda. Pe ambele-i părţi case cu pridvoare şi beciuri răsfăţate, ocrotite de înalte îngrădituri. Însă dacă în Susul Satului gardurile şi stâlpii de la poartă sunt ticluite din piatră, atunci cele din Jos - împletite din nuiele cu repetate brâie mai groase din alun, iar porţile, de două ori mai cocoţate, nişte podoabe ornamentate cu lemn de stejar şi protejate de un acoperiş cu şindrilă susţinut de acei doi uşori. Ciudat lucru, partea de sus a satului îşi are aceste îngrădituri făcute din piatră, inclusiv cei trei uşori de la poartă şi portiţă, văruite în alb şi dungate cu linii albastre, exact ca la creştinii din Etiopia, iar cea din Jos repetă stilul din Ţara Maramureşului. Drumul cel Mare sparge la mijloc de sat o imensă piaţă, unde în zilele de joi şi dumunică se adună târgul, iar în după amiezile de sărbători - renumitul şi hărmălăgiosul joc din Marele Cot de Nistru. Şi Josul şi Susul îşi au cusnea, fierăria sa, însă - nicidecum la Drumul cel Mare.

Casa lui Moş Stahi e situată pe partea dreaptă a celui de al doilea drum şi ghemuită pe un petic de pământ, prins între colţurile a două mari gospodării. E limpede că strămoşii lui Moş Stahi şi-au descărcat aici calabalâcul înainte de a exista şi alte case alături. Prin felul ei de a fi, cocioaba, fără îndoială, a fost făcută cu sute de ani în urmă: pereţii – o împletitură de nuiele, tencuită din lut frământat cu paie, pe nând acoperişul - din şindrilă groasă, corogită de ploi şi soare. Interiorul casei e simplu de tot. O mică tindă. În dreapta – cămeruţa de locuit. Un cuptoraş cu o plită la margine de sobă, un pat-punte lipit de acestea, iar spre drum, sub ferestruica care nu se deschide nici iarnă, nici vară, o laviţă ce ţine din perete în perete şi acoperită cu-n lăicer dungat şi spălătăcit de apele timpului. Dar dacă din tindă o iai la stânga, dai peste un colţ de lume ciudată. Aici e cusnea. Spre peretele din spate spânzură hornul, un coş de moară cu gura în jos şi negru ca motanul de pe prispă. Sub acestea, la înălţimea trunchiului de om, o vatră cu rămăşiţe de mangal. Un pic mai sus de acestă vatră, un foi împăingenit cu pârghia-i cumpănă, de care atârnă un lanţuh cu-n covrig-mâner la capătul de jos. În faţa vetrei- nicovala, câteva perechi de cleşte şi ciocane. La picioare - o ciutură cu apă. Sub fronton un pat sofisticat, un banc, având la îndămână agăţate în cuie şi pe poliţele de la perete fel şi chip de scule. Spre drum - o ferestruică ca cea din cămeruţă, pe când în loc de laviţă - lemne despicate şi retezate de aceeaşi mărime. Între banc şi lemne, chiar în ungher – un poloboc în picioare plin cu apă, având rezemat de el un ciubăr oval cu un ceauş pe margine de fund. Grinzile afumate sparg în racle spaţiul de sub şindrilă, iar coarda casei le ţine pe spate ca pe nişte zăbrele. Mai la dreapta de foi o uşă ce te scoate din cusne spre spatele casei, iar lângă ea o scară spriginită pe marginea de pod. Prin întunericul de acolo se întrezăresc ursoaica cuptorului şi un sicriu lipit de aceasta.

Stranie lume de obiecte, de obiecte dragi... Nu mai ştiu dacă mai există. Şi aroma-i se ţine scai de mine şi acum. Şi asta datorită faptului că în frontonul cusnei e spart un pătrăţel prin care ninge peste tine acel măcinat de azur, coborând alene din infinita sită a cerului. Când Soarele de Sân-Chetru işi atinge creştetul, acesta mângîie vatra hornului, de ai crede că-i vine în ajutor fratelui de foi. Pătratul îşi are stăpânul său, un căpac greoi prins în bălămăli prin latura de sus şi suspendat de o frânghie trecută printr-un cârlig de forma S agăţat de un căprior. Apoi aceasta întinsă strună coboară spre o grindă, unde înfăşurată ca un şarpe de mai multe ori, îşi spânzură capătul înnodat la înălţimea pieptului de om. Această diabolică frânghie răsuceşte după sine o şuviţă din ninsoarea de lumină. Sărmana şuviţă... unicul spectator a tot ce s-a urzit aici : fie că s-a înjghebat o roată de căruţă sau s-a dres un degerat, fie că s-a încleştat o dragoste ce-ţi scutură lumina ochilor ori s-a ales cenuşă dintr-un biet de cărbune. În fine, de ieşi prin uşa cea din spate dai de un şopron, din care ţi-se deschide un triunghi de harman bizar. În preajmă – un zarzăr asimetric cu poamele pârguite. La rădăcina acestuia - o vatră de pătrunjel, câteva cuiburi de mentă rece. Mai în centru - curpeni de fasole, printre care ici-colea câte un lujer de mac cu bulbul de-acum format, iar colţul din fund - acoperit cu o deasă şi înaltă cânepă. Pe când, dacă o iai spre dreapta, un rând de vizdoave mărunţele te duc la nişte poale de salcâm cu ţurţurii celei de-a doua floare suspendate cu plecăciune asupra unui mormânt – un bocet mut al unui copac bătrân de dincolo de gard. Aici doarme în paza unei salbe de stânjenei prinsă ca de gât de o cruce, fatala dragoste a lui Moş Stahi, scumpa lui soţie, care poate a avut un nume, însă Josul Satului îi spunea Stăşica. Explicaţia era simplă: pe când acesta era tinerel întreaga lume îi zicea Ţigănaşul de Stăşel. Dacă Stăşica s-a ales cu numele pierdut, atunci basmul înfiripatului de dragoste i-l ştiau sau i-l potriveau prin delicate amănunte, de la mic la mare, vecinii de pe timpuri.


Stăşel îşi pierdu tăticul cam pe la vârsta de şaisprezece ani, în timpul restriştiilor de însemânţare prin violenţă a Putrii Sovietice pe malul stâng al Nistrului. Într-o seară de toamnă, un grup de călăreţi opresc la cele două lespezi şi doi dintre ei coboară de pe cai şi dau busta cu zgomot la roşieticul pâlpâit din cusne, unde tatăl lui Stăşel dregea nişte cuie de boronă. Unul, mai zdravăn dintre oaspeţii întraţi, rostind tăios ceva necunoscut, întinde stăpânului de cusne o sabie frântă-n două. Tatăl lui Stăşel dă din cap că nu. O strigătură: „Ţâganscaia contra!" (Duşman de Ţigan!) şi un bubuit înnăduşit îi sperieră pe cei din cămăruţă. Când mama lui Stăşel sări şi întredeschide uşa, două stranii figuri cu chipiuri ţuguiate ţişniră afară. În cusne zăcea la pamânt cu faţa în sus stăpânul casei. Un pârâuţ de sânge izvora dintre rădăcinile stufoaselor sprâncene. Mormânt i s-a făcut sub gardul din exteriorul cimitirului de la mănăstire, aproape de malul abrupt al Nistrului. Vrăjmaşele de ape ale Turlei, crezându-se şi ele creştine, l-au spulberat în cele din urmă la margine de lume. Astfel cusnea obţine un nou stăpân – flăcăandru de Stăşel, care avea un singur chin, bătutul de caiele : nu-i ajungea putere să ţină între genunchi o copită de cal bine hrănit. În toate celelalte era lăudat că e mai priceput ca taică-său şi oamenii îi încurajau serviciile cu vârf, având ca şi mai înainte obişnuita grijă - a scuti această casă de peşte, carne, lactate şi săpun.

Însă iată că Stăşel deveni un bărbat copt, având bronzat orce colţişor de corp în egală măsură. Ai fi crezut că jarul înfoiat din vatră prin cuantizata descumpănire a pârghiei cu acel lanţuh la capăt avu această datorie. Mamă-sa ştia prea bine că ai potrivi o consoartă în Cotul Mare era un lucru cu neputinţă. Toate încolţirile de dragoste ţin de hainul joc din piaţa de la Drumul cel Mare. Acolo nu că un ţigan, ci nici un flăcău din satele vecine nu s-ar fi încumetat să-nvârte vreo rujă, vreun trandafir de fecioară crescută în acest sat cu tradiţii bătute-n cuie groase: măr strivit s-ar fi ales din bietu-i trup. Şi marea grijă rămâne pe seama mami-săi: dânsa n-are altă cale decât s-o repete pe cea veche, prin care a trecut şi ea, să-l scoată la iarmaroc, să-l ducă la vestitul târg din Mahalaua Dubăsarilor, de la coastele de şleau ce coboară din Podolia spre Odesa. Acolo în fiecare duminică, un amestec hazardat de neamuri, printr-o enormă forfoteală ce ţinea din zori pân-pe după amiază, îşi aranjau mulţimea nevoilor de viaţă : căruţe, hamuri şi fel şi chip de alte griji. Pe când tot acolo, ţiganii fierari din Transnistria, îşi căsătoreau odraslele. Obiceiul era simplu – primul sau singurul copil din familie îşi aducea întocmita pereche la părinţi, iar ceilalţi erau împăştiaţi – în dependenţă de noroc. Stăşel, înalt ca un alun, purta o barbă neagră prelinsă, pare, din smoala vrăjitoare a ochilor săi blânzi. Se îmbrăca simplu. O cămaşă, pare fără culoare cu nasturi până la gât. Uneori îl vedeai şi cu vestă neagră, însă nicicând nu l-am văzut să poarte o căciulă. Şi mamă-sa presimţea ca-r putea să-l întoarcă de la târg cu o noră pe măsură. Însă iarmarocu-i iarmaroc – când cu pagubă, când mai cu noroc. Dumunici la rând se întorceau acasă cu nimic. Îngrijorarea mami-săi se adâncea. Când colo într-o blândă amiază, chiar în ajun de Paştele Blajinilor, un bătrân gospodăros din Podolia, pe care cojocelul cu bordură înflorată şi pana de păun de la neagra pălărie îl trădau: era ţigan. Se apropie de rara marfă şi-i vorbeşte stăpânei:
- Şeia şi cătaţi o sî vî aduc dumunica cari vini tot pi la aiastî vremi. Numai sî ni întâlnim la marjinî di şleah. Cele întîmplate întrecură cu mult aşteptările visate.

Spre seară, în acea dumunică cu un Tinerel de Soare, nănaş în floare, renumitul Deal al lui Troian fu cuprins de un cutremur şi un dulce ţocănit de roate. Galopul al doi şargi cu hamuri de sărbătoare purtau în zbor o podoabă de căruţă de nu văzură nimeni pe aceste locuri: coş din scândurele colorate-n verde, având înaintea braţelor din faţă o puhavă canapea. Stăşel, aşezat pe ea şi ajuns la rădăcina Drumului cel Mare, de atâtă euforie, uită şi de tălăghire. Ţinea caii, care cât să rupă hăţurile. De la necontenitul strofolit şi nechezat al şargilor oiştea îşi ridica capul spre ceruri. Iată, iată că o să se răstoarne... Iar un trupuşor de vioară, frumuşica ţigăncuţă, aşezată pe fân moale, surprinsă de spaimă, se lipi de pieptul celei de a doua mame. O cuprinde cu cele două aripioare nu cumva să-şi piardă suflul. Ochii ei căprui cu tăieturi – nişte greşuri de arătură – tot scăpătau nevrând de pe strania făptură care, cocoţată pe canapea cu spatele la ea, strunea fără milă bieţii săi de şargi. Nu i-a fost sortit să fie singurică la părinţi, acolo în scumpa sa Podolie, pe unde Nistrul clocotit de coastele-i stâncoase o tot chema s-o bucure cu puişori de curcubeie. O căprioară sprintenă ce tot sare de pe o lespede pe alta. Îmbrăcată era şi dânsa simplu fără fuste înfoiate şi de culori aprinse. Şi iată că acum, dânsa prinsă între loitrele tremurînde, se scurge tot aşa de repede spre necunoscutul infinit spre acele ape ce sclipesc în vale ca un şerpuit de lapte cu argint spoit. Care i-o fi norocul - inima-i nu-l mai simte.


Râdea tot satul: Ţiganul de Stăşel şi-a adus la casă o capră pe care nu putea s-o stăpânească. Când venea timpul de culcare, frumoasa şi harnica Ţigăncuţă, sărea de se ascundea în spatele blăjinei mame-soacre pe micul şi cocoţatul lor cuptor. Şi el rămânea neputincios pe patul-punte. Nici mama nu se-ncumeta să-l susţină. De încerca cu sila s-o coboare, Ţigăncuţa se prindea de gâtul acesteea şi ţipa, tremurînd ca o vargă, încât a-i fi crezut că cineva a venit s-o taie. Iată, că dădu în verde zarzărul îmbobocit de mici migdale cu dor de leasă, salcâmii înfloriră a doua oară, iar Ţigăncuţa fără nume, soaţă, se ţine tot sălbatică. Însă, într-o blândă zi, Soarele de Sân-Chetru, răzbătut prin menţionatul pătrăţel îi scoate lui Stăşel pestelca ceea grea ca plumbul şi o aruncă pe ilău. Ieşi la aromatul florilor de zarzăr. Când colo, frumoasa-i căprioară cu gâtu-i strună rupe cu buzele-i de rujă din florile de salcâm, ce se tot ţineau ca nişte ţurţuri, de peste gard de la vecini.El se furişi tiptil, cu gândul cel nebun - un nod din ea să facă. Ea îl presimţi. Se-ntoarce brusc şi-i zice:
- Dischidi gura...
Dânsul deveniră o fragedă nuia. Ea, cu două degeţele lungi, îl servi cu un strugurel de floare. Perechile de buze, ce le adunară dânsa în cruce, îl făcu să simtă nectarul de salcâm. El o frânge. Ea se smulge şi...fuga prin şopron, pe lângă şargi, spre cusne. Dânsul - după ea. O veveriţă urcă iute scara şi se scufundă în întuneric, mai departe de năprasnicul de Soare. Un zmeu agitat îi ţine urma, încât de durere scârţie treptele de scară. Iată că mi-o prinde pe aşternuta leasă de sub ursoaie, pe care degrabă, scoasă la lumină, se vor usca dezghiocatele zărzărele. Nu-i ajungeau puteri să-l sfărâme-n braţe. Suspină şi-i zvâcneşte rădăcina de vioară. Se lasă-n voie, fără frâne, s-o ducă faetonu-n vale, la acel necunoscut adânc. Doar atât, se ţine de grumazi, se ţine să nu cadă în hău. Răzbate încet norocul, răzbate în valuri. Şi..., Dumnezeule de Soare, ce e asta? Nişte coarde, nişte subţirele hamuri, din năuntru, îi întinde, de-i răsfiră trupul şi într-o clipă, cu strigăte de moarte, mi-le rupe, le sugrumă-n bucăţele. Şargii au ajuns în vale şi ea îşi simte leasa ca o mătăsoasă iarbă. Îi plânge în hohot firea şi-i frământă cu arsura buzelor obrajii, ochii, colţurile de gură. Săratele picături de vlagă, nimerite-n cale, sunt mai dulci ca nectarul salcâmului de afară.

Aşa porniră acea dragoste fără loitre, la care lumea din sat de-acum tăcu, pe când sărmana de mamă-soacră înflori a doua oară, ca sânguraticul de salcâm de peste gard. De atâta bucurie se agita că nu-şi găsea un loc de tihnă. Şi când ei se ghiloseau în ciubărul cel oval din cusne, îşi frângea în patru mâinele uscăţite învârtindu-se prin tindă buimăcită, gata să deschidă uşa şi să-i spele cu mâinele ei flămânde de atâta dor, să mângăie aceste două suflete-pui de Soare cu propria suflare. Iată, rostul ei în viaţă, iată lumina existenţei sale şi inconştient nu răbda şi-i privea cu lacrimi prin gaura de la cleampă. Aceştia goi-goluţi, cu picioarele-n ciubăr îşi prelingeau peste umeri şuviţe subţirele din azur de apă trecute prin ceşculiţele de palmă şi se tot atingeau unul de altul cu buzele intredeschise, de părea că se ciugulesc două turturele. Nu altă, ci nişte statuiete din alamă curgătoare, flexibile şi lucioase, stângenite de un pic de negru primăvăratic pe la încheieturi. Acestea le era ritualul de la amiază. Prin deprindere, noaptea dormeau aparte. Doamnele-n două pe cuptor, iar el în patul de la poale, ca un bun păstor de veghe. Stăpânul lor de Soare răsărea şi apunea cu ei odată, de-l simţeau alături chiar şi în somn, însă...nu pentru un întins firicel de vreme.