Revista Art-emis
Sceptrul împăcării cu viaţa PDF Imprimare Email
General mr. (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan   
Vineri, 18 Mai 2012 07:41
General (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan„Capodopera lui Dumnezeu este inima de mamă" afirma magistral Gretry, o zicere mirabilă pe deplin confirmată de cartea „Ultimul ţăran", având ca autor pe Constantin Argeşanu. Puţini sunt scriitorii care să nu-şi fi oglindit în cărţile lor (indiferent de gen) pe cea care le-a dat viaţă şi le-a fost cel mai aproape de suflet, dar şi mai puţini sunt aceia care să fi reuşit o mai frumoasă pledoarie pentru fiinţa cea mai dragă de pe pământ aşa cum realizează Constantin Argeşanu în cartea la care ne referim.

Mama, sfântă ca o biserică, poartă cu sine tot necuprinsul sentimentelor de duioşie, grijă, sensibilitate, ocrotire şi alean, sentimente surprinse cu real talent de către Constantin Argeşanu, autor care, purtând pe chip asprimea arşiţei din câmpia dunăreană, aduce în prim plan portretul unei femei simple, aflată în pragul sărutului cu veşnicia, o femeie ale cărei har şi nobleţe sufletească transpar pe tot parcursul cărţii, înnobilându-i conţinutul şi transformând-o într-o adevărată desfătare pentru sufletul cititorului.

Divinul sat cu toată veşnicia născută-n el (cum spunea cu alte cuvinte L. Blaga) se află în prim-planul cărţii, cu tot farmecul, înserările, frustrările şi dorurile lui, cu tot chipul lui de spaţiu blajin uneori şi aspru alteori, aşa cum rezultă din amintirile mamei autorului, amintiri depănate sub sceptrul împăcării cu viaţa şi apropiatul ei final. Cartea este o surpriză prin tot conţinutul ei datorită modului cum autorul reuşeşte să realizeze o pledoarie pentru cea care i-a dat viaţă, creînd două tablouri voit opuse, pe de o parte cel al amintirilor mamei puse în pagină cu măiestrie de către autor, şi cel al prezentului, când chipul, trupul şi mai ales sufletul mamei sunt afectate de boală, de neputinţă şi de singurătate.

Amintirile mamei autorului (ca o Şeherezadă de o altă factură psihică şi pe un alt plan geografic şi social) îl transpun pe cititor în lumea plină de imagini şi respirând uneori a basm a satului de la nord de Dunăre, o lume molcomă, aşezată, dar aspră adesea ca o furtună, o lume a bucuriilor, a năzuinţelor, a frustrărilor, un spaţiu măcinat de conflicte, de pasiuni, de drame şi pe alocuri de boli şi suferinţi, o lume, pe care autorul, prin gura mamei, o surprinde cu o asemenea măiestrie, încât ai senzaţia la un moment dat că urmăreşti pe ecran scenariul unui film cu o cotă ridicată de priză la public.

Personaje complexe, autentice, specifice mediului rural, întâmplări cu o bogată încărcătură emoţională, speranţe şi dezamăgiri, împliniri şi necazuri de tot soiul, trăiri sufleteşti de o rară complexitate, toate acestea ţi se derulează pe un ecran imaginar, transpunându-te fără să vrei în viaţa autorului, preluîndu-i zbuciumul, grijile, durerea în faţa neputinţei de a înlătura suferinţele mamei, de a-i fi alături la nevoie, deşi viaţa cotidiană cu toate meandrele ei îţi stă împotrivă.

Cu toate că faptele, evenimentele, întâmplările din sat se situează în două epoci diferite, cea de dinainte de 1944 şi cea de după, autorul evită orice conotaţie de ordin politic, axându-se pe aşezarea în prim plan a fiinţei pe care a iubit-o până la veneraţie, mama, pe care, în economia cărţii, o transformă, poate voit sau nu, într-o fiinţă cu aureolă de sfânt, la a cărei vedere îţi vine să îngenunchezi şi să te închini. Din lumea de dincolo, tatăl autorului, simţind legătura indestructibilă dintre mamă şi fiu şi pentru a atenua despărţirea ce urma să vină cât de curând, îi sugerează autorului: „Tu să-ncerci să slăbeşti legătura cu ea".

Ajutorul vine chiar din partea mamei care îi spune fiului ei: „Moartea nu mă sperie deloc! Am mai trecut pe lângă ea, sau ea pe lângă mine, i-am simţit mirosul şi am văzut cum e. Să ştii că rău nu e; totul se termină aşa de simplu şi uşor; nu simţi ceva dureros, neplăcut; nu simţi nimic. Simţi că ţi se face somn, un somn adânc, adevărat şi somnul dulce te adoarme şi te duci uşor la vale, la luncă, la verdeaţă".Iată o întreagă filozofie a morţii redată simplu, pe înţelesul tuturor. Dacă în Epopeea lui Ghilgameş ideea pregnantă o constituia speranţa omului în nemurire şi spaima cumplită de moarte, autorul, prin cuvintele mamei sale, realizează o împăcare a omului cu ideea morţii, considerând-o o simplă trecere în lumea fără dimensiuni a eternităţii.

Mergând pe firul aprecierilor celor doi talentaţi scriitori, Ion Soare şi George Voica, autorii prefeţei, respectiv postfeţei cărţii, se poate susţine că romanul „Ultimul ţăran" scris de Constantin Argeşanu se înscrie pe linia valorilor literare autentice ale ultimului deceniu, meritând cu prisosinţă atenţia lumii literare actuale. footer