Revista Art-emis
Răspunsuri (4) PDF Imprimare Email
George Anca   
Sâmbătă, 05 Mai 2012 19:02
Prof. Univ. Dr. George Anca(Distrugătorii) Batjocorirea României e o meserie bine plătită, chiar dacă nu prea aplaudată de români. Distrugătorii se specializează în păstrarea propriilor avantaje în detrimentul celorlalţi, piară cu toţii. Ei patronează hliziţi involuţia statuată cu veracitatea ascunsă a securismelor, starea pe loc spre a nu mai avea nici un haz în deja fugitul pământ de sub picioare, gura închisă de sistem şi ineligibilităţi, că tot votul se aranjează în ce reflex se politizează. Spune-mi cine te-a distrus... Nici n-o fi ştiind. Tocmai, ca şi cum i-ai fost destinat. Şi cine distruge România?

(Alegere) N-ai de unde alege, dintre micile tale întâmplări de o viaţă, dacă tot se răstoarnă măsurariul lui Eminescu, ai crezut c-ai făcut bine şi e invers, poţi fi condamnat pentru credinţa în limba română, în creştinătate, în părinţi, în oameni şi alte animale. Păcat de Dumnezeu. Om fi şi chiar îmbătrânit, ne confundăm viaţa cu moartea şi zicem aoleu ce ploaie vine de la Cluj, ce efect de seră. Ca şi cum n-am fi de pe lumea asta. Nici meteori, nici fulgi. Ca să ne fie de bine punem punct. Mâinile sus, ba încă, nici genele nu ni se mai ridică. Derută tristă fie, om uita şi n-om mai vedea, că jigniţi ne părem. Dramele se prea înmulţesc şi ne împroaşcă prin media. Exclusivismul veştilor proaste ne-a chincit sufleteşte mai de tot, exhaustiv. Cine scapă să fie sănătos şi pentru noi. Ori cu cine vorbeşti de la tv îţi spune. Nu mai avem de trăit, nu parlament, nu preşedinţie. Sau distracţia, scăpându-ne, e di granda? M-au luat ziarele, gura, pe dinainte. Nemaiavând nimic de spus, parodiem detestaţia general argotică.

(America) Nu mi-o fi ajuns India, am zis, dintr-o ţară ca România, e bine să mergi în ţări mari, să vezi întrucât ai şanse, din neglijabilitate, să crezi că exişti ca neam. Repede în America, Rusia, China, Mexic, Republica Sud-Africană, Europa - Franţa, Germania, Anglia, Scandinavia. Politicienii noştri şi sar tot la comparaţii măreţe. Mie mi-a părut bine când am auzit la tv congresmani americani certânduse pe deconturiloe lor de deplasare, dacă la case atât de mari, cum nu şi la noi. Noi nu suntem chiar aşa terminaţi cum suntem făcuţi să credem că suntem. Tinerii ne vor scoate sigur iar la vedere şi nu numai prin defecte, ca smei degeneraţi, vampirici, dar într-o realitate veche şi nouă cu imnuri şi manele. Uit că am fost în ţări mari ca indianist, nu conta că român. Totuşi, am deschis în biblioteca pedagogică o bibliotecă indiană şi, după ani, un American corner, ca un fel de pedagogie indo-americană, cea mai veche cultură împreună cu cea mai nouă. Să dea Dumnezeu să fie de bun augur. Subiectul îl discut şi de teamă că zisele despre literatură etc. n-ar interesa. Dar şi America în ce fel, cât de diferit, interesează pe români? Poate în provincie. Am fost refuzat de toţi bibliotecarii când am invitat cine vrea să se ocupe de colţul american. Parcă era Colţ Alb ori chiar Moby Dick. Cum că te amprentează. Hi, opt şi-un cal că departe e America. Iau eu programele, am bravat în faţa ambasadorului Taubman. Mai vedem, mai auzim.

(Biserica) Armata nu mai e obligatorie, dar biserica? Să meargă nemairecrutaţii la închinare? Deniile oricum sunt populate de elevi. Unii-l bârfesc ca de comunism pe părintele Gala Galaction, cu bust la Ierusalim, dar printre cele mai frumoase monumente pe care le-am văzut este manuscrisul său românesc al Bibliei, pe foaie in folio, cu literele drepte rotunde, ca alafabetul tamil pe coajă de palmier. Gheorghe, astfel botezat de mine, fiul mezin, al treilea, al surorii mele Noana, s-a făcut preot de ţară, acum e la Marcea. Vin femei şi din alte sate să-l audă cum cântă de frumos. Babele ţin steagul, mai răsar şi tineri. Când încă era la seminar, cred, mi-a luat, la un tribunal, şi numele de familie: când eu n-o să mai fiu în putere o să zică lumea că eşti eu. Ce trufie, cine din ce sat vine să asculte dodiile mele? Însă mă refeream la altceva, îi doream, prin har, prin sine, să ajungă unde şi eu mi-oi fi propus, cât de cât, spontan, purtat, la hazard, să se maturizeze şi să-mi răzbune eventuala ratare. Brevetarea metodei de a avea un preot în familie, din vremea comunismului încă, fie că pierde teren, mie îmi face cu ochiul, pomenit fiind la toate slujbele, iar cine mi-o fi aprinzând lumânare la morţi nemaiavând chiar atâta spor. Eu am aprins lumânări şi pentru Homer. Păcat sau nu, în catedrale, sub Dom, am scris poezii şi dodii pe post de rugăciuni, epice poate, pe subiecte ad-hoc, în context omenesc-divin. Mai aud orga, isonul ortodox. I-am spus mitroplitului Plămădeală: Înalt Prea Sfinţia Voastră, în vitrina de jos sunt două cărţi cu raiul pe copertă şi trei cu iadul, una a Inălţimii Voastre, Trei ore în iad, a râs. Î.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, a fost de acord că oaspetele Sinţiei Sale, Gaston Mialaret, trecându-şi în CV doctoratul honoris causa al Universităţii de Vest din Timişoara, va face vizibil numele României. M-am bucurat să aduc ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania vestea că Ştefan Baciu nu s-a incinerat, ci e îngropat în cimitirul chinezesc, Makiki, din Honolulu, lângă soţia sa Mira. Iar decanul meu, când am venit la „Valahia", a fost ÎPS Nifon Mihăiţă. Îi povestesc din acestea şi nepotului meu omonim, preotul împlinit din Marcea.

(Biografii) Nu se mai poartă biografiile. Şi seminţiile, la Herodot, sunt greu reperabile, dar inşii din ţări năimite (şi din afară şi de mahării lăuntrici)? Totuşi, la noi, nu e judeţ să nu-şi aibă monografia, personalităţile, cele mai minuţioase în Transilvania. Pare o încercare de comunicare cu viitorul, cât timp prezentul scapă realizabilităţii atâtor vieţi consemnabile. Ce să reţii despre cine, tot comuniştii se biografiază direct sau indirect, înlocuitorii lor sunt şi mai autobiografici în detrimentul localnicilor speriaţi dacă nu corupţi. Scriitorii de teapa mea, cantitativi ori în dodii – noroc cu India, în ce mă priveşte, nu prind, se vede, firul propriei existenţe, jenându-se dacă nu de naştere, de grija înmotmântării după toată uitarea pe viu. Mă bătea gândul unui testament chiar cu ocazia asta. Când n-am nimic? Grosul caietelor e inedit, pe cine ar interesa (fiică-mea n-a fost încă de acord să încerc să le ofer cândva Bibliotecii Judeţene din Vâlcea, poate spre uzul vreunui student, cât autorităţile m-au făcut şi cetăţean de onoare al Râmnicului)? Caiete în locul biografiei călătoare.

(Recunoştinţă) Ca să par serios, măcar în propriii ochi, după ce doi-trei ani făcusem caz pe la congrese antropologice de frumuseţea popoarelor, vezi frumuseţea românească, am schimbat-o pe recunoştinţă/abhijnana (în sanscrită, la Kalidasa, Abhijnana Shakuntalam)/anagnorisis (Aristotel)/reconaissance (Paul Ricoeur). Am şi scos cartea Literary Anthropology la editura Bibliotheca. Destui i-au reproşat lui Ricoeur prietenia, până la moarte, cu Eliade. A face din Eliade un bau-bau, a-i nega opera pentru câteva articole de tinereţe, a-i derecunoaşte şi prietenii de talie mondială, ce teroare. De francofonie, în 2006, am fost şi eu invitat la Timişoara, am zis de Ricoeour, eu am auzit, mai şi eram singurul român printre vorbitori, la secţia respectivă (le francais langue d'innovation), am dat-o pe România (acelaşi rezultat, moderatoarea a zis totuşi: superbe). Cine să recunoască România, când aceeaşi luptă o dau mărimile, franceza, spaniola contra englezei. Noi cum ne recunoaştem? Toate relele în curul patapievician. Blestemul de unde vine că ne-a aflat. „Şi ce băiat frumos erai"

(Împăcare) Shanti-Shalom-Pace. Vreo rugăciune s-o mai articula şi în româneşte. Ne vom împăca cu soarta, facem şi noi ce face toată lumea, îngăima cumnatul meu Petrică de intrarea în U.E. Aşa şi noi. Abia am uitat ruseşte, ne place căpşuneşte. Vom muri în necunoştinţă de cauză, scriitori de etichete, recunoscători patriei interzise. Înnegrite cuvinte la un vesel indianist. Dracul e atât de negru. footer