Revista Art-emis
Despre îndrăzneala de a fi PDF Imprimare Email
Emil Proşcan   
Sâmbătă, 28 Aprilie 2012 15:09
Emil ProşcanDeschid fereastra dimineţilor mele incerte: au înflorit cireşii şi merii şi perii! Este din nou Primăvară pe Pământ! Ridic mâinile către cer şi fără scrupule, trag puternic aer în pieptu-mi! Îmi imaginez alveolele plămânilor mei fericindu-se! Trăim într-o lume... Oare care ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a caracteriza ce se întâmplă acum cu România? Acel „cuvânt care să exprime adevărul" despre pădurile mutilate, despre înmormântarea ţăranul român în... „Europa", în care i se spune că a intrat, despre dispariţia meşteşugurilor şi distrugerea industriei, de către „tunurile" miliardarilor aflaţi, decenii la rând, în „atenţia" justiţiei, despre spitalele noastre mortale, despre oamenii noştri politici care se „ciuruiesc" între ei şi, mai ales, despre destinul viitoarelor generaţii, hrănite cu manelism şi condamnate la incultură? Ce părere au tinerii de azi despre doină şi baladă, despre Eminescu, Petre Ţuţea sau Brâncuşi, despre Enescu sau Luchian, despre averile pe care trebuia să-i învăţăm noi cum să le strângă, despre animalele, păsările, cerul, apele, pământul şi anotimpurile acestor meleaguri mereu tragice?

Cum ar putea să compenseze internetul şi penibilele manipulări mass-media educaţia prin care profesorii prost plătiţi încearcă să modeleze destine şi caractere? Atunci când reuşesc, când elevii superdotaţi, de care România nu a dus niciodată lipsă, devin ingineri, pictori, medici sau scriitori de excepţie, singura lor şansă de afirmare este să plece, târând după ei cuvântul „dor", şi eventual să ia Premiul Nobel pentru Statele Unite (vezi George Emil Palade). Dar nu-i putem acuza de asta, pentru că în România ar fi rostogoliţi din ierarhiile nonvalorilor, de marii Nimeni şi numeroşii lor nepoţi.

Şi cum s-ar putea caracteriza, acum, viaţa celor care au cunoscut teroarea ultimului război mondial şi pe cea care a urmat, a ciumei roşii? Pensiile lor mizere (puţini câţi mai sunt) nu-i fac nici măcar să roşească pe foştii slujbaşi de nădejde ai comunismului (mulţi, câţi au mai rămas), pensionaţi şi ei, dar cu pensii exorbitante pentru că (nu-i aşa?) ne-au dus pe „cele mai înalte culmi"... Să credem că nu glonţul patriei e dulce ca mierea (cum a scris cândva Petru Popescu) ci „osul" patrihoţismului? Dar probabil că ei, pensionarii (de război, de canal, de puşcărie, de muncă silnică) sunt de vină, pentru că... se încăpăţânează să trăiască! Cuminţeniei palmelor lor nu le-a rămas decât închinăciunea şi iertarea, pe care numai copacii încă netăiaţi şi pământul răvăşit de gânduri mereu iertătoare le înţeleg... Oricum, vor murii curând, dar - aşa cum spunea un poet - s-ar putea ca atunci să-l ia şi pe Dumnezeu în cer! Am avut ocazia să discut cu mulţi din aceşti bătrâni, chiar tatăl meu fiind unul dintre ei. Nu povestesc episoadele cumplite pe care le-au trăit, nu acuză pe nimeni, nu reproşează, nu cer recompense, decoraţii sau cine ştie ce alte certificate, pentru a-şi consfinţi bravura şi aureola de eroi, ce în mod sigur li se cuvin. Povestesc însă, cu ochi umezi şi nostalgie, despre eternitatea întoarcerii acasă, despre zâmbet, obiceiuri şi datini, despre sfinţenia fânului cosit, despre căldura din coamele cailor, despre dărnicia pământului, despre zâmbetul femeilor care le-au dăruit copii.

Noi ceilalţi, ştim foarte puţine lucruri despre univers! Ei ştiu totul! Acum când sunt ocupaţi cu eternitatea lumii, ştiu inclusiv faptul că izvoarele limpezi ale Patriei dispar uneori în pământ, pentru 10 sau 100 de ani, dar cu înţelegere şi iertare vor găsi din nou, cândva, drumul spre lumină... Iar ceea ce ştim este ultima noastră speranţă! footer