Revista Art-emis
R?spunsuri (3) PDF Imprimare Email
George Anca   
MarĹŁi, 24 Aprilie 2012 19:59
Prif. Univ. Dr. George Anca(Scrisul) Vorbim cu gândul la scris, la c?r?i. Eu sunt considerat scriitor în India, la Vâlcea ?i la Târgovi?te. Andrei Nestorescu m-a recenzat în Dic?ionarul general al literaturii, Aurel Sasu ?i el în cel biografic, pentru c? le-am ?i r?spuns la chestionar, ceea ce n-am f?cut cu Alex. ?tef?nescu, recenzentul meu pe negativ, în vreo simetrie de rezerv?. Cei de la Cluj îl aveau gata, cu studen?ii, dinainte de '89, se spune. Asta în genurile necrologice, testamentare. Rar în tinere?e, cu accent de respingere, de m-oi fi bucurat ?i eu de „critic?". Mi-am dat seama din timp c? dac? î?i calibrezi scrisul dup? „critic?" e?ti mort. A?a c? n-am mai a?teptat, n-am mai ar?tat texte ?i nici c?r?i încolo ?i încoace, dac? am mai lansat pe la târguri, s? se ?tie c? nu am murit realmente, s? deranjez ca un bibliotecar, orice. Metoda scrisului zilnic, de fa?? cu personajele, reale (spre ghilotina a ceea ce devenea suprareal prin contragere ?i selec?ie, la procesare pe calculator) mi-a prilejuit familiarizarea cu diferitele reac?ii – e?ti de la seco, scrii acolo, scri-o p-asta, unde e caietul, ai adunat ceva. Îmi spusese, în tinere?e la Roma, Alberto Moravia: ai scris un roman, apropo de noti?ele la ce-mi turuise nervos, c? nu vorbe?te cu mine, nici în italian?, nici în francez? (l-a intervievat el pe Ceau?escu...). Pierderea vie?ii mele a fost caietul dup? 40 de zile în Italia, în Milano, Stazione, am anun?at ?i la radio, cine a g?sit... A doua zi îl intervievam pe Eugenio Montale, cu noti?e aproximative, m? tot uitam în ochii lui atât de tri?ti. Am strâns sute de caiete scrise, poate mia, dar tot cel r?t?cit în Milano m? viziteaz? în regrete. Magma – ?ora îi zice ?uvoi – s-a strâns inutil, rece, antipublic, da, mi s-o fi încuibat o team? de cititor, cum ?i lui nu i-ar fi convenit anume încript?ri fa?? de sinele însu?i al autorului. Am practicat un antiscris al scrisului continuu, m-am uitat la lume cu ochi goi, ?intind nirvana neg?rii continue, bineîn?eles l?sând s? m? v?d neutru, cumsecade, tolerant, vis?tor. L-am întrebat pe Ion Iuga în India (republicasem în 1983, la centenarul apari?iei, Doina lui Eminesu): crezi c? sunt curajos? – nu.
?i totu?i am tr?it în scris, pentru scris, de copil, de la cinci-?ase ani, oral, pe noti?ele mamei, pe transcrieri de strofe din citiri ?i psaltire, m? inspirau co?bucian Oltul ?i Râmnicul, existen?a lor peisagistic-mitic?. Atunci când b?team toaca ?i tr?geam clopotul aveam cuvinte de chemare f?r? o limb? anume. Printre copacii p?durii auzeam ce ne spune Naiba, nemaisperiindu-m?. Dar cînd am auzit lupii, gata reveria verbelor ?i fuga la vale putea fi rostogolire. Poezia nu e aservit? cuvântului decât poate când e urlet de lup. Controlul prin sfâ?iere se prelunge?te în gâtul oilor t?iat de carnasieri sub lun?, de amu?ise taicu. R?gu?e?ti când vezi, te vede lupul, ce poezii ai în cap, Gheorghe? Singur?tatea a crescut cu str?mutarea la G?e?ti, scrisurile s-au c?t?nit, înv??am bine tocmai cât s?-mi permit doruri ?i amoruri, cu titlul lui Dep?r??eanu. Mihu Dragomir mi-a r?spuns (s? termin cu frunzele moarte) ?i m-a publicat în "Luceaf?rul", Paul Georgescu mi-a citat prima poezie în „România liber?" (m-a f?cut atent Liviu Ixaru), Constantin Codrescu a citit-o la radio (a auzit sor?-mea Viorica). ?i cam astea au fost premiile mele literare pân? acum, la opera omnia, zero, c? tot m-am ferit de succes, s? nu fac de du?mani, s? nu m? abat de la obsesie – poezia c?utat? clip? de clip?, continent de continent (c?l?toriile le-am f?cut c?r?i transcrise anume-minereu, f?r? extrac?ii radianete, s? r?mân de cercetat, if, altfel s? se sedimenteze cantitativ o via?? mai mult de scris, peste citit – cine, la ce bun, are cine face afi?ul oricând, nici s? te mai înfloreze cu bobârnace etc.)

(Literatura) Am crezut în literatur? împreun? cu mama ?i ??ranii care o auzeau cântând ?i recitând din Anton Pann. Unchiul meu Constantin Grigorescu citea mult Sadoveanu, iar din Pârjolul de Oskar Walter Cisek a dedus c? ai no?tri dup? tat?l mamei veniser? la Poenari din Ardeal. ?i acum cred cum am venit noi din Ardeal. Literatura face parte din realitatea vie?ii neamurilor românilor. Eminescu a devenit o realitate mistic? pentru fiecine, dup? recep?ie, ?i pentru detractori. Nici pe Blaga nu e cu putin?? s?-l cuprinzi f?r? a tr?i pentru literatur? ?i gândire. Arghezi e ?i mai greu prin modernitate, ca optzeci?tii. Detronarea literaturii în favoarea canonului face loc unor cercuri simpatice, detectabile nu cu hârtia de turnesol dar cu participarea fizic-literar?, de cenaclu f?r? Manolescu ?i Mincu, marginal, fulger globular la o adic? – târgovi?etnii î?i citesc compozi?iile în matca genelor literare notorii, Ioana Ieronim va da un recital cu poemele ei scrise în englez? în abia deschisul American Corner de la Biblioteca Pedagogic?, o elev? poet? a ridicat audien?a în picioare nu prin crea?ia proprie dar în reculegere pentru moartea lui Mihai Vlad. Delocalizarea triumf? devenind produc?toare de centru, decizia valoric? nu mai bubuie dintr-un centru de neunde. Frustrarea o fi crescând la concuren??, dar ?i încrederea în valabilitatea (fost? literar?) a crea?iilor scriitorice?ti în de ele. Instinctul literar al românilor este mai puternic decât al indienilor, de exemplu, dar magnitudinea tematic? întrece închipuirea acolo, Tagore nu e numai literatur?, e India, la fel Rushdie, care nu mai e India, e literatur?. Se va fi crezut, în legea noastr?, c? literatura ne poate mântui orfic, eminescian. Lovit? ne-a fost tocmai aceast? emfaz?, feri?i de Nobel, de traducere, de în?elegere. În ochii lui Montale am citit regretul de a nu-l fi ?tiut mai bine pe Eminescu întrebându-m?: Eminescu scriveva poemi longhi?
Nu vorbim de cine nu ne vorbe?te. Avem dreptul la propria autodefini?ie, tacit?, în zgomotul centralismului elitistoid, pe deconstruc?ie. Subteranele culturale scoase la reform? n-au decât s?-l g?zduiasc? pe Don Quijote, iar el se va întoarce la Mancha ok. Avem cultul fiec?rui om. Origine ?i ?int?. Ne gobaliz?m, de voie de nevoie în?ine. Scriitorii se pierd în cea?a unionist?- anti-unionist?,de parc? s-ar alege mai bine litera?ii basarabeni, în pofida nasului. Schimbarea-impunerea canonului antiliterar (românesc) ne arunc? într-o eugenie darwinist?. Am fost fericit s? vorbesc zilele trecute cu poetul Dumitru Pricop din Foc?ani, cum se apuca împreun? cu Gheorghe Istrate, în Jari?tea, de o nou? revist?, „Vitralii". Popa Pintea din Bistri?a m-a privit cu ochii lui Steinhardt. I-am dus o scrisoare a lui Astalos lui Foar??, la Timi?oara. Miljurko Vukadinovici cât sârb, atât român, prin poezie, balcanizeaz? curajos lupta pentru literatur? în vatra noastr? invadat?. Copiii lui Tudor Opri? se întâlnesc din toat? ?ara la Biblioteca Pedagogic?, dup? ce n-au mai avut loc la Uniunea Scriitorilor. Vasile Menzel î?i tot potrive?te tirul unui serial de muzic? ?i poezie la „Dalles". Studen?ii de la litere î?i au centrii lor poetici, sincroni, de bun?-seam?. Ce ne lipse?te, altfel, dac? n-am fi împin?i s? lipsim. Poate c? literatura isp??e?te p?catele altora. Sufletul ei nu are drept de cet??enie.

(Rima) Bog??ia rimei în poezia diacronic? româneasc? d? seam? despre muzicalitatea sintaxei artistice. Cartea despre versifica?ie a lui Vladimir Str?inu ar merita reeditat? la vedere. Copiii de ?coal? ?i renun?? la prozodia clasic?. Sc?dem în puterea expresiei mo?tenit? de la clasici ?i mae?tri modernisimi ?i-i neg?m ?i pe ei pentru rutin?, cine ?tie. Argumentul memoriz?rii, în teatru, în temni??, parc? n-ar mai lucra. ?i totu?i suntem f?cu?i din rime, chiar pierdute, tr?im într-o geminare hazardat? cu nemaiv?zuta, deodat?, rim?, mutat? în pamflet ?i epigram?. Rima ca scop va fi costat dec?derea ei, confuzia suficient? cu îns??i crea?ia. Cu toate c? o rim?, care poate s? dispar?, în procesul crea?iei, poate declan?a, inspira pornirea poemului, versului, albului. Rima e deja o jum?tate de sfâr?it. S? rimezi e s? te înfr??e?ti spiritual sau la-m? mam?. Vorbitul în rime ca ?i cel în dodii se autodicteaz?-talent înn?scut dar ?i ?tiin?? alba-neagra.

(Dodii) Ce mai teorie a dodiilor, parte de brâncu?ologie, a schi?at dodiosul V.G. Paleolog. Ne vedeam la Craiova, mi-a scris ?i în India. Mai toat? via?a am practicat dodiile via Eminescu, Creang?, Brâncu?i, dar ?i Vede, Upani?ade, Jayadeva, Shakespeare, Ghalib, Montale. Nu mai e?ti legat de cercuri, de critic?, de premii care tot n-au cum veni. Ai renun?at la sine, te-ai livrat ielelor, dictatoarelor, lumilor de balcon ?i interdic?ie absolut?, cu atât mai de rostit-contra-rostit. Via?a în dodii de voie te elibereaz? de moartea de nevoie. Vrei s? le la?i, nu te mai las? ele, cum degeaba vrei s? scapi de India când te-a înfiat ?i te va ?i devora, comme il faut. Dodii puternice se ciocnesc în oralit??ile conflictuale ale tranzi?iei ?i intr?rii în alt? lume. Accidentele pot cre?te perle, pe o suportabilitate, ca prin umor, ce nu se mai secreteaz?, ca sub vreun tratament protonic. Dodiile vin de foarte adânc din noi, ?i nu din partea de fiar? din vecin?tate. Loazele fac de râs dodiile ?i lumea crede c? scap? de cele adev?rate, cât dorurile ?i tâlcurile nep?trunse. Mistere în dodii, nun?i în dodii, Europa în dodii. Ca s? nu vorbim, cu Brâncu?i, de M?iastra în dodii. Te ui?i la vastele frunze de bananier - dac? florile s-au deschis, în urie?enia lor Dante ar întârzia l?sarea oric?rei speran?e - Brâncu?i le privea în gr?dina maharajei Holkar, în Indore. Timpul trece ?i ai f?cut corp comun cu iarba elefantin?. La balcon, doamna s-o fi uitând în alt? parte, se petrec scene de blow-up, în dodii, în bananieri. Ce scrii cum ar ofensa India, nici vorb?, nici adulter, „dodia mea", a lui Brâncu?i, tradus(?) cu „mon jeu". De fiecare dat? când s? prind dodia, am r?mas cu mâinile goale, nu ?i Ioan Ladea, care, de la 3000 metri altitudine în Quito, n-avea loc de dodii ?i le retrimitea la mine, ca ?i cum aveam cresc?torie ori mausoleu Pe cine s? intereseze? Vechimea vechimii, venitoarea viitorimii. Dai de dodie scapi de timp. Bine c? m? întrebi de ce nu m? apuc de aforisme. footer