Revista Art-emis
„Povestea vorbei” lui Bălănică PDF Imprimare Email
Ioan Florin Stanciu   
Sâmbătă, 07 Aprilie 2012 04:41
Ioan Florin Stanciu
„Să nu-l înveţi niciodată pă dracu' să tragă cu puşca!" (Proverb popular)

Tovarăşu' Bălănică, brigadierul de la a II-a (viticolă) şedea pe-un scăunel de-o şchioapă, lustruit ca sticla şi-mi umplea cană după cană. Pereţii magaziei erau căptuşiţi cu fuştei egali de salcâm, decupaţi la milimetru şi zidiţi migălos, la dunga polobocului şi fără spaţii zadarnice, precum cărămizile sumeriene. De-o parte şi de alta, chiar în spatele brigadierului erau cele două butoaie gemene, a câte două sute de vedre fiecare, care dau acestui spaţiu atent drămuit o patină străveche de cramă mănăstirească. Şi acum cred că vinul mi se cam cuvenea, deoarece bătrânul simţea nevoia irepresibilă să se mărturisească, iar eu aveam răbdarea mereu proaspătă de a-l asculta cu uimire şi deferenţă.

- Eu n-am avut studii, mă băiete, că făceam şi eu vreo Şcoală „Maxim Gorki" d-aia şi eram, ori secretar de partid, ca beleaua asta dă Caterof, care-a avut norocu' boului că ştia ruseşte d-acasă, ori eram coleg dă cancelarie cu tine, la şcoală, ca să-i învăţ pă şobolanii ăia, fie ateism ştiinţific, ca pă vremuri, fie singura religie adevărată, ca acuma. Dar, ortodox sau nu, de descurcat, se descurca, pentru că trebuie să recunosc că vinul delicios pe care-l savuram tot mai des în ultima vreme, era un amestec unic de soiuri autohtone: gămaie, zaibăr, terasă, din viile donatorilor particulari sau cabernet, conder şi novă albă din viile C.A.P-ului, unde tov Bălănică era un fel de legendar lup-paznic la stână Câteodată, toamna îl vedeam, prin ferstrele deschise ale clasei, trecând gârbov spre casă cu un sac dublu de struguri, pe alese, în spate.
- Hoţii, hoţii! strigam eu în glumă, aplecat peste pervaz
- Alo, dom' profesor, ţine minte şi spune-le şi la păgânii-ăia dă copilaşi-pioneri, că hoţ e ăla care fură noaptea, pă ascuns, iar eu nu fac decât să-mi recuperez, ziua-nămiaza-mare, doar o fărâmitură dân ce mi-au furat ăştia la colectivizare. Asta e! Iar eu râdeam cu cana lipită de gură
- Eu nu fac decât să recuperez o fărâmitură din averea vămuită a statului, care, conform constituţiei, aparţine întregului popor.
- Auzi, bre, averea statului să bazează tot pă ce-a furat dă la noi.
- Adică, bine zicea Marx ăla al lor, când zicea că proprietatea e furt.
- Da!, da' ăla zicea şi multe alte prostii, ...m-aş în mustăţile lui!
Puse cap la cap şi într-o ordine elementară, fulgurantele scântei de amintiri ale lui Bălănică, ornamentate extatic şi de aburul amăgitor al vinului, ar putea sugera procesul, adesea secret, de formare a unui lider colhoznic de la Caraharman - sau Vadu, cum îi zicea acum fostului fort otoman.

Căruţele deşelate ale coloniştilor români de la Caliacra, unele cu coviltir, în care dormeau femeile şi copiii, se arătaseră pe culmea dealului dinspre Gargalîc, într-o după-amiază mâhnită de octombrie, strecurându-se ca nişte năluci prin apa morţilor şi printre lanurile ofilite de porumb, care începuseră să putrezească-n picioare, pentru că bulgarii, strămutaţi în grabă, nu mai avuseseră răgazul să le culeagă şi să taie cocenii. Norocul românilor, săracii, care de câteva săptămîni nu mâncaseră decât pâine aspră de orz, din celălalt an, cernită cu seminţe de mac, care te făceau să visezi, toate duhurile, nălucile, scornelile şi bazaconiile viclene de pe lumea cealaltă,dar strident colorat şi cu ochii deschişi, ca la bâlci De aceea, încă vreo două săptămâni după instalarea în noile locuinţe, pe baza unor, violent contestate, echivalenţe, stabilite de către administraţia românească, tot satul mirosise sărbătoreşte a mămăligă şi-a porumb copt. Chiar dacă unii, nemulţumiţi cu ce primiseră în schimb, îşi săraseră primii porumbi fierţi cu râuri de lacrimi zadarnice. Oricum, casele primite în schimb păreau mult mai trainice şi mai spaţioase, decât cele improvizate în grabă şi sărăcie la Şabla. Şi mai toate aveau beciuri adânci cu trepte de piatră care mergeau pînă la un metru peste pânza fântânilor, grajduri pentru vite şi ocoale acoperite cu stuf pentru oi, magazii trainice din piatră cubică, pătule şi fânare suspendate pe bulumaci de salcâm şi bine acoperite cu snopi de papură sau de ţipirig.
- Pe vremea aceea, spunea Bălănică, se mai vedeau încă zidurile de la cetate-aia turcească Kara-Harman, care treceau chiar prin ograda mea, p-aici, pă unde mai picota coşcovită, dar încă pe temeliile ei, geamia-aia veche, de la Murad-Sultan, ale cărei coarne de-aramă, de sus, din moţ mai e şi-acum, aruncată pă la Assan, pân pod, mi se-mpare. Dar şcoală, adică, vreo şură sau vreo şandrama cu numele ăsta, vreau să spun, nu se mai afla încă p-aici. Însă eu aveam deja vreo nouă ani împliniţi şi făcusem un an de şcoală românească la Şabla, cu învăţătorul Pochescu, care, după ce mi-a spart capul în trei,patru locuri, m-a învăţat temeinic şi primele trei litere, adică, exact cât mi-ar fi trebuit, carevasăzică, ca să-mi dau şi eu seama despre ce-o fi aia şcoală şi despre cum ar merge treaba p-acolo. Orişicum, tata, care era şi el ceva negustor de piei de cloşcă, a fost foarte mâhnit când a aflat că la Caraharman nu se face şcoală dăloc. Sau aproape dăloc, pentru că ezista totuşi un învăţător turc, unu' Raşid, care, numai toamna, făcea vreo două luni de şcoală cu copiii de turci, dar ştia bine şi bulgăreşte şi româneşte. că terminase Liceul Comercial de la Mangalia şi trăise dăstul sub amîndouă stăpânirile.

Şcoala lui Raşid se făcea sub un nuc de o mie de ani, din ograda lui, care acoperea jumate cerul şi îşi deasfăcea aripile verzi peste toată bătătura, cu case şi cu acareturi, cu tot.Şi era atît de bogat şi de îndesat acel nuc, încât, chiar dacă se rupeau norii şi ploua cu găleata, nicio picătură, niciun strop, domnule, nu răzbătea printre crengile lui. Toamna, prin septembrie-aşa, fiecare tată de elev se prezenta la Raşid acasă cu un dovleac d-ăla mare, alb şi lucios cum îi marmura, iar învăţătorul scrijelea cu un cui pe dovleac, mai deasupra-aşa, numele elevului: Ali, Sibel, Őzel, Gică, Maria, Ionel... Asta era şi înscrierea oficială şi catalogul elevilor,pentru că notele tot pă dovleac le punea şi tot cu şişul/nota 5 (beş, pe turceşte), fiind cea mai mare. De aceea, la premiant, noi îi ziceam: Beş-Buzuk, ceea ce eu n-am fost niciodată, dar, stai, că nici cel mai prost din şcoală n-am fost, adică, Siktir-Tolomac. Iar dovleacul acela şi-un ied dat plocon turcului de Baiaramu' lor a fost toată cheltuiala cu şcoala mea, după câte mai ştiu eu acum. Dimineaţa, când începeau cursurile, fiecare elev îşi lua locul pe dovleacu' lui şi aştepta liniştit. Asta era prima regulă. Iar a doua spunea că nuielele drepte şi lustruite, din lemn de corn pe care le avea fiecare-n dotare trebuia folosite numai la scris şi niciodată ca argumente în certurile şi răfuielile care izbucneau adesea în şcoală. Pentru că, în mijlocul ariei care reprezenta sala de clasă, se afla o ladă dreptunghiulară din scînduri şlefuite de fag, plină ochi cu nisip auriu de Buhaz, care, frumos nivelat, ori de cîte ori era nevoie, ne servea drept tablă de scris. De exemplu, învăţătorul desena într-un colţ litera „G" şi ne invita, pe rând,ca s-o rostim desluşit în gura mare şi s-o scriem apoi şi noi, fiecare cu nuieluşa lui. Dacă făceai bine, striga Aferim!, iar dacă doar mârâiai şi mâzgăleai, îţi croia o bâtă d-aia de corn drept în ţeasta capului, care devenea astfel şi carnetul zilnic de note. Pentru că, la amiază, când ajungeam acasă, mama doar îşi trecea palma peste creştetul meu şi, în funcţie de câte cucuie descoperea pe-acolo, îşi da seama dacă-am fost, sau nu, silitor şi cuminte.

Începând din septembrie 1941, după schimbul de populaţie cu Bulgaria, efendi Raşid îşi adaptase totuşi orarul la noile condiţii, astfel încât trei zile pe săptămână lucra cu elevii turci, iar alte trei zile cu noi, cei români, care, acum, eram cei mai mulţi. E drept că, uneori, i se mai întâmpla să ne încurce şi s-o ia direct pe turceşte, povestindu-ne câte-o jumătate de oră isprăvile lui Nastratin Hogea, din care noi nu pricepeam, decât foarte rar, câte-un cuvânt, pe ici-colo. Mai rău era când o da, din greşeală, pe bulgăreşte, că atunci, nici nu mai pricepeam nici măcar dacă ne laudă sau dacă ne beşteleşte. Întotdeuna, pe la amiază, se retrăgea o clipă, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de gală ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când prezenta premianţii şi organiza un fel de serbare finală cu cântece lălăite şi poezii împleticite. Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare ca un castron pentru raţe, asortat cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii,era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar ca floarea de rapiţă

- E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor. Uite, eu mă duc mai încolo, pe mal, ca să fiu mai aproape de răsărit, dar şi mai liniştit, mai senin şi mai curat la suflet. Iar voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici pă dovleci. O s-o spună Ioana rar şi încet, iar voi o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, dar în şoaptă,aşa, şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi orişicum El ştie de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii ăştia. Şi aşa făceam!
- „Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri..." murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, până la Amin!, când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu Dom' Raşid.

Oricum, în trei ani şi cu ţeasta din ce în ce mai vălurită, reuşisem să scriu şi să citesc în nisip, căci despre cărţi de-adevăratelea nici nu putea fi vorba. Spre norocul meu, totuşi, tata mare avea, cine ştie cum rătăcită, o cărticică roşie din colecţia B.P.T., cu „Povestea Vorbii" de Anton Pann, din care, în lungile seri de iarnă, mă punea să-i silabisesc, la lumina candelei, anticipând adesea versul care urma, căci ştia deja pe dinafară aproape jumătate din carte.
- Dar Raşid ăsta, unde-i acum ? am întrebat eu odată, când iar venise vorba de el.
- Raşid!? Bălănică a tresărit şi-a vărsat smerit o picătură, două de vin.
- Aha, a murit !, am murmurat eu, repetând gestul. Am înţeles !
- Păi, n-ai înţeles nimic! Că nici eu n-aş putea să-ţi spun precis dacă-a murit de moarte bună, dacă nu cumva l-am omorât chiar eu sau dacă nu cumva, domnule, şi-o fi luat singur zilele într-un mod la fel de întortocheat ca şi căile Domnului.
- Ceaţă groasă şi fum adânc! am exclamat eu fluturându-mi o palmă prin dreptul ochilor.
- Iegzact aşa, a confirmat el dărâmat. Dar să ştii că răspunsul, abia l-am găsit chiar şi eu, şi tot pe la Anton Pann, într-un proverb d-ăla adunat de el, care zice: „Să nu-l înveţi niciodată pă dracu' să tragă cu puşca!" Cam aşa cum a fost şi cu Raşid şi cu mine,domnule, dar mult mai pă ocolite, dacă mă socotesc bine.
- Tot nu-nţeleg!
- Păi, nu ţi-am spus că nici eu nu prea-nţeleg? Da' poate că o să-nţelegi ceva mai bine, când ţi-oi spune că, lipa-lip, de la scrisul pe nisip, am trecut mai apoi şi la scrisul pe hârtie şi la cetitul dân carte. În 1950, când a venit ăia cu GAZ-urile şi cu dubele, ca-s-adune niscaiva măgari ieftini pentru Canalu' lu' Dej (Drumul fără pulbere, bre!), eu eram deja secretar comunal UTM, tocmai pentru că ştiam să mă iscălesc singur, cu mâna mea şi puteam să adun şi să pun la poştă cotizaţia lunară de la nefericiţii-ăia dă ţărani-utemişti. Cărturar mare! (Ce? te joci!?! )

Astfel, eu eram atunci cel mai puternic om din Caraharman, căci junghiu-ăla dă Caterof, secretarul comunal PMR , îşi avea stupu' la Gargalâc, iar p-aici venea numai' după peşte, când era sorocu' să ducă ploconu' la ăia mai ştabi dăcât iel. Şi tocmai d-aia, primul G.A.Z. al Securităţii s-a oprit chiar la mine, la poartă.
- Hai noroc, bă braconierule! m-a luat cu ochii lipiţi tovarăşu' maior Barbu. Am fost informat că ştii să scrii şi să citeşti! Uite, ia foaia-asta d-aci şi până pă la saramură, aşa, îi scrii aici pă toţi ăia care beşteleşte noua orânduire sau, mai rău, fiind duşmani ai poporului, îi îndeamnă şi pe alţii la batjocură şi nesupunere.
- Păi care-i treaba? Ca să ştiu şi eu!?
- Tu nu trebuie să ştii! Tu trebuie să execuţi şi să-ţi seveşti Republica poporului muncitor! Deci, aştept lista! Căci, în marea sa înţelepciune, Partidul Nostru a hotărât să-i trimită la Canal, ca să-i reeduce prin muncă, pe toţi ăia care trage dă sac în altă direcţie. Las' că-i ştii tu, dac-ai auzit de Racul, broasca şi cu ştiuca... Aştept lista!
Aci mă nemerise! că şi p-asta o ştiam tot dă la Pann, săracu'.

- Şi!? am tresărit eu, umplându-mi încă o dată cana, direct de la canea, căci povestea asta mi-o spunea într-o joi noaptea, după „învăţămîntul-politico-ideologic-de-masă", când tovarăşu' Bălănică era plin de lozinci, ca broasca de pene. Şii, dac-ar fi fost să aleg pe bune, atunci primul pe listă ar fi trebuit să fie chiar bunică-mio Marin Bălănică, care comenta, în cârciumă, emisiunile de la Vocea Americii, anunţând mereu grabnica debarcare a trupelor americane de eliberare - când în Grecia, când în Iugoslavia, când, chiar aci, pă Capu' Midia. Aşa că, greu, am ales până la urmă, trei nume. Primul a fost chiar învăţătorul meu Mustafa Raşid, care, notasem eu, ca acoperire, asculta, pă turceşte, posturile de radio capitaliste de la Istambul, răspândind, apoi, zvonuri mincinoase şi duşmănoase. (Dar, ca s-o spun p-a dreaptă, locul întâi şi-l căpătase, mai ales, pentru că se tot războia cu taică-mio pentru un pogon de pământ de la cotu' Buhazului). Pe locurile următoare, i-am trecut, cu dulci fiori de răzbunare, p-alde Florea Ciumăratu şi Nelu Piţigaie, care mă bătuseră cu-o scândură de gard, la un fedeleş.
- Şi ?
- Şi, cum era de-aşteptat, le-a cam rămas oasele p-acolo! Adică, stai, că prin '65, aşa,s-a întors numai Florea, dar surd ca oala şi mut ca oaia, că doar behăia şi mugea cu gura căscată şi cu gâtu-dă lup. Da' ceva, ceva tot am înţeles noi, că era scris chiar pă pielea lui; c-avea trupu' pisat, schilodit şi pictat cu bube, şanţuri, văgăuni, vânătăi şi vergi, dă parcă-l trecuseră prin maşina de tocat carne, bre. Că mie-unu mi s-a făcut păru' măciucă-n cap, când l-am văzut prima dată, la gârlă. D-aia stau acum şi mă gîndesc că săracu' Raşid bine-a făcut că s-a rugat în fiecare zi la Allah ăla al lui, care i-o mai fi alinat câte cevaşilea dân buşumeală şi schingiuire - cum ar fi fost dumnezeieşte, carevasăzâcă.
Iar eu mă gândesc că bine-a făcut că v-a obligat şi pe voi să vă rugaţi în fiecare zi, că şi ţie s-ar putea să-ţi mai aline Domnu' dân păcate, suferinţe şi mustrări de cuget, dacă...

- Opaaa ! Ce e alea mustrări de cuget, bre?! Eu te credeam om serios! Ce dracu'?!
- Păi, e tocmai alea cu: „...Şi ne izbăveşte de Cel Viclean", dacă tot veni vorba! footer