Revista Art-emis
Ce mai faci, Ioane? PDF Imprimare Email
Emil Proşcan   
Duminică, 22 Ianuarie 2012 18:52
Emil ProşcanMă tot plimb prin nădejdea acestui timp, acestui pământ şi dau mereu de tine ascuns, precum copilăria celor ce nu mai pot plânge, precum locurile devenite acum deşarte, precum viaţa celor mai mulţi!

Te caut peste tot unde pământul îşi plânge nevoia mâgâierilor tale! Te caut prin câmpurile goale, prin ascunjişurile dealurilor, în urmele pădurilor retezate, prin privirile rătăcite al neantulului ireversibil şi prin toate colţurile aşteptării!

Te caut să te dojenesc, să te mângăi, să te îmbrăţişez, să mă conving că exişti! Te caut să sper, să pot să mai sper, să-mi pot chema într-o zi de dumincă toţi copii acasă să mâncăm împreună şi să încercăm să vorbim! Da, să vorbim! Aşa cum se întâmpla la masa de sub teiul din curtea ta când ţi se umplea sufletu de bucurie ascultându-i pe ficare. Te bucurai şi nu schiţai nici un zâmbet! „Bucuriile şi necazurile trebuiesc ţinute numai în tine! Dacă le dai drumul te sărăcesc şi-ţi poţi pune pezevenchii de copii pe nişte gânduri pentru care nu sunt pregătiţi", aşa îţi spuneai!

Fără tine viaţa se mută definitiv în cer!

Te intuesc şi te simt prin toate locurile ce au fost copilăria cuiva şi ştiu că trăieşti în fiecare din noi, acolo de unde ne vine zâmbetul, întristarea şi putinţa de a înţelege tot ce este neînţeles. Nu poţi fi ucis de nimeni şi nimic, exişti pe undeva şi peste tot, faci parte din viaţa pământului şi vei exista atâta timp cât şi el va exista! Mă gândesc că lipsa ta are cu siguranţă un motiv şi nu aş vrea să ţi-l tulbur.
Întreg pământul îţi trăieşte jalea, tristeţea, tăcerea...
Lipsa ta se simte zguduitor peste tot! Ceva din identitatea noastră s-a pierdut pe undeva! Amintirile despre tine şi despre copilăriile lumii sunt răstignite în căutări împietrite!
Ţesala, plugul, grapa, hamul, coasa, jugul cu restee, fluierul, chimirul, buciumul, căruţa, sania de lemn, teascul, lojniţa, rodanul, arcerul, teocul, secera, putineiul..., sunt prăfuite cu uitare, tăcere şi inutilitate. Casele învelite cu şindrilă au pereţii crăpaţi precum obrazul tău trecut prin aceleaşi aşteptări şi intră încet, încet în pământ în dorinţa de a se ascunde sau a fi mângâiate!
Te văd în amintiri înmărmurite zâmbind în cămaşa de borangic cusută de muierea ta în taina nopţilor lungi de iarnă!

Zâmbetul tău lumina totul în jur!

Astăzi tristeţea singurătăţii tale întristează totul! Păduririle, cărările, munţii, câmpiile..., chiar şi atunci când sunt miruite de primăvară cu verde şi floare, au frumuseţea resemnată! O frumuseşe tăcută, parcă vinovată de faptul că există fără tine, fără mâinile tale.
Satele pe care le-ai născut sunt goale şi triste Ioane, scufundate parcă pe fundul unui ocean aşteptând pietrificarea liniştii! O lume a tăcerii în care urmele tale ţipă mocnit ca ecoul unui bocet prelung. Ce anume s-a întâmplat? Ce urlet pustiitor a produs goliciuna satelor şi a pământului? Ce anume te-a îndepărtat de au rămas pustii, cu anotimpuri şi zile inutile?
Cimitirul este tot acolo, dar mormintele năpădite de hăţişuri, ca şi gândurile tale, fac liniştea să fie tot mai aplecată peste pământul acoperitor, întunecind chiar în amiaza mare singurătatea!
o bătrână mai plânge fără lacrimi cu vocea sugrumată, fără vlagă, ceva ce nu mai are de mult şi de care nici nu-şi mai adue aminte.
Am văzut anul acesta cele mai multe lanuri de floarea soarelui, cele mai multe şi vaste din viata mea! Cămpuri întregi îşi uneau cu cerul culoarea din care sunt făcute flăcările gutuii, ale aurului şi ale zâmbetului copilului bălai!
M-am gândit că ai început să-ţi mângâi iară pământurile tale şi să le faci să lumineze!
Dar de ce atât de multă floarea soarelui sau „sora soarelui" cum îţi plăcea ţie să-i zici? De ce atâta galben de soare dintr-o dată pe pământ?
Am intrat în imensitatea unui lan! Vroiam să văd de aproape minunea galbenă şi să simt urmele tale!

Erau milioane de floarea soarelui!

Ca nişte ostaşi ce-şi supuneau unui ordin nemişcarea şi privirea erau! Toate cu „faţa" spre soare! Galbenul auriu era perpendicular pe razele soarelui părând că se hrănesc din flăcările de acolo pe care, apoi, le trimiteau în pământ.
devenită acum pentru mine miracol! Apoi mă roteam brusc, parcă să le surprind o mişcare secretă, apoi făceam câţiva paşi, mă apropiam de alta şi alta şi alta! Nu erau la fel! Fiecare „soră a soarelui" avea personalitatea ei! Simţeam că sunt vii şi mă simt!
Aveam senzaţia că dacă o să mai insist în „studiul" meu, o să le aud respiraţia!
Emoţie şi chiar teamă simţeam! Priveam corpul lor ca pe un pedestal al unei statui! L-am atins! Era aspru ca palmele mâinilor tale Ioane! O asprime caldă şi vie! La fel şi frunzele! Nervuri proeminente precum cele de la gătul tău când te roteai cu mâna streaşină la ochi ca să priveşti cerul să ştii dacă va ploua! În vârful piedestalului explozia de galben strânsă într-un cerc cu rotunjimea perfectă, ca şi a soarelui, ca şi aceea din jurul capului sfinţilor! Ştiam că această rotunjime conţine secretul rotirii după soare. Priveam mut de uimire şi încercam să găsesc o explicaţie. Dacă ar fi stat în nemişcare numai spre sud ar fi primit toată ziua lumina soarelui în acest uriaş ocean galben. Dar ea a preferat să fie ochi în ochi cu soarele, să nu-l scape din vedere nici un moment! De ce oare? De ce toate se sincronizau perfect în această mişcare a nemişcării? Mişcare în nemişcare! Şi aceiaşi pe furiş la toate! Ce forţe nevăzute le fac să se rotească?

Spre asfinţit tot ca la o comandă se întorc cu spatele la soare şi cu faţa spre răsărit! Un batalion uriaş care a primit comanda de a se întoarce spre est, spre a aduce pe Pământ dimineaţa, răsăritul, soarele! Parcă ar spune:
- Hei Soare, să nu te rătăceşti! Noi suntem aici! Te aşteptăm! Pe aici, în această direcţie a chemării noastre să vii! Numai pe aici! Sau poate:
Ştii foarte bine Soare că trebuie să ne asculţi şi să ne respecţi! Fără noi ai luoa-o razna! Lăsat de capul tău cine ştie pe unde ai ajunge! Şi ce-ar face oamenii, copacii şi toate vietăţile pământului dacă ai veni după pofte şi pe unde ţi-ar trăzni ţie prin cap? Suntem aici ca să ştii în orice moment pe unde şi când să vii! Noi te rotim pe tine, şi nu tu pe noi, aşa cum cred oamenii!
Apoi mi-a venit în mite importanţa răsăritului! Direcţia în care întunericul nopţii este învins iar noi aşteptăm dimineaţa. Locul acela unde cerul se uneşte cu pământul şi noi ne trimitem rugăciunile şi închinările noastre, direcţia spre care se aşează altarele bisericilor lumii!
Lumile de Floarea Soarelui ne aduc lumina soarelui!
Extraordinar! Fantastic! Şi totuşi adevărat! Un adevăr pe lângă care am trecut până acum nepăsător! Uriaş adevăr şi mister!
Cerul are aici complici, intruşi, oameni de veghe, îngeri vegetali sau cum am păutea numi lumile de floarea soarelui care sunt „înţelese" cu Soarele!
De ce anul acesta pe pământurile tale Ioane au poposit cele mai multe lumi de floarea soarelui? Tu ai făcut asta?
M-am aşezat acolo, în lanul imens, la picioarele uriaşe cu miros de mir şi candele ale aşteptării! Glasul a mii de greieri, care cu siguranţă ştiau, m-a trezit! Se înserase! Dorinţa grabnică de a se face mai repede dimineaţă sau poate numai rânduiala pământului, trăsese întunericul peste ziua de mai nainte! M-am ridicat şi am pornit pe drumul ce trebuia să mă depărteze de lanul de floarea soarelui, dar simţeam acea lume, cu tot ce reuşisem sau nu reuşisem să înţeleg, în urma mea. Un singur glas de greieri mi se părea că e acum! Am întors capul ca pentru a răspunde unei chemări! Siluetele a mii de statui ce puteau chema cu lumină, lumina, stăteau înfipte în întunericul pământului! Dimineaţă lumina se va scurge în cercurile galbene, apoi prin corpul lor, în el, în Pământ!

Lumile de Floarea Soarelui aduc lumina soarelul în pământ!

În pământul nostru este,deci, lumină şi lesne o putem simţi când mergem desculţi!
Apoi m-am gândit la seminţele de floarea soarelui , care dau sfinţenia mirului, care dau uleiul din candele şi lumina rugăciunilor !
Totul este şi trebuie să fie lumină!
Apoi m-am gândit din nou la tine Ioane, la viaţa ta, la multele tale necazuri, la întunericul din viaţa celorlaţi oameni!

Oare cum ar fi dacă noi, toţi oamenii pământului, ne-am strânge cu toţi laolaltă să aşteptăm împreună dimineaţa! Să primim împreună lumina! Să ne închinăm împreună şi să trimitem Cerului prin gândurile noastre o uriaşă rugăciune, o singură rugăciune rostită de toţi cei ce locuim Pământul:
- Noi oamenii Pământului am păşit peste întuneric şi ne-am strâns cu toţii aici în lumina Soarelui Tău! Într-un singur gând şi cu o singură dorinţă ne-am strâns! Te rugăm Doamne să faci să rămână lumina Soarelui Tău mereu în noi! În fiecare moment al paşilor noştri să faci să o primim, pentru a avea mereu faţa spre Tine!
Şi tot mai multe întinderi nesfârşite de floare soarelui Pământul primeşte? Ştii Ioane de ce! footer