Revista Art-emis
În satul cu bunici PDF Imprimare Email
Marinela Belu-Capşa   
Luni, 19 Decembrie 2011 08:01
Marinela Belu-CapşaMi-aduc aminte cu mult drag de vacanţele de vară când mergeam la bunici, în satul de munte de pe malul drept al Oltului. Plecam de acasă cu noaptea în cap ca să prind, cu mama, personalul de ora 4, un tren cu vagoane murdare şi friguroase iarna, cu şoareci şi coji de seminţe vara, un şarpe care se strecura alene printre pogoanele de grâu sau de floarea soarelui şi se oprea în toate gările şi haltele de la câmpie, încât credeam că n-o să mai ajungem vreodată la destinaţie. După ce schimbam un tren cu altul, într-un nod de cale ferată murdar şi plin de călători adormiţi şi ursuzi, încântarea mea devenea mare pentru că de acum peisajul era unul mai prietenos, mai cald. În zare se desenau dealurile cu viile renumite ale Drăgăşaniului, apoi apărea conturul munţilor pe care-i aşteptam cu toată fiinţa mea. Mai emoţionată eram când ajungeam în gările de la Zăvideni şi Ioneşti, pentru că pe lângă vagoane alergau tineri cu coşuleţe împletite din crenguţe de salcie sau viţă de vie, în care puneau miez de nucă verde, mure, zmeură sau struguri, iar călătorii întindeau banii ca să le cumpere, ceea ce da o notă de bucurie momentului.
- Nucile...! Strugurii...! Murele...! Pere moi! strigau micii vânzători ambulanţi, spre satisfacţia mea, căci îmi puneam încă de acasă bani în buzunar ca să cumpăr repede câteva fructe de la ei. Ce gustoase erau merele şi perele, afinele sau zmeura cumpărate la geamul unui tren ce se urnea din loc, pufăind greu, semn că de-acum urca la munte, pe Valea Oltului cea salbatică şi măreaţă! Prin faţa mea se perindau satele de munte cu bisericuţele lor albe, malurile Oltului încărcate de verdeaţă, apa râului limpede, brăzdată de jocul gâştelor şi al raţelor sălbatice, zidurile puternice ale Mănăstirii Cozia, cea mult cântată de poeţi, stânca numită Masa lui Traian pe care, se spune, că ar fi poposit romanul cu oştile lui, sau podul de fier de la Cornet peste care trecea uşor trenul plin de călători. Nimic nu-i mai frumos decât o călătorie prin Ţara Loviştei, ţinut de poveste! După opt ore de mers cu trenul, obosite, coboram cu mama într-o gară mare, aşezată pe malul râului, ascunsă între munţi, apoi, cu bagajele în spate trebuia să trecem peste un deal, pe o potecă şerpuită, printre ierburi înalte sau lanuri de porumbi, urcând cu greu printre bolovani, ca să ajungem la casa bunicilor, o căsuţă acoperită cu şiţă, de fapt o singură cameră cu o uşă mică, încât trebuia să te apleci, ca să nu te loveşti cu capul de toc, şi cu două ferestre mici prin care abia vedeai curtea cea pietruită sau dealul din faţă. Bunicii locuiau în casa cea mică, deşi alături aveau o alta mai mare, spaţioasă, cu trei camere şi hol, dar plăcerea lor şi a mea era să stăm cu toţii în odăiţă. Acolo eram primită întotdeauna cu multă bucurie de către bunici şi de numeroşii mei verişori.

Prima scenă care-mi apare de fiecare dată în faţa ochilor, când mă gândesc la casa copilăriei mele, este imaginea bunicului meu, o mână de bărbat, îmbrăcat cu iţari albi şi cămaşă cusută cu flori, culcat după hornul din odăiţa cea mică, unde era mereu cald şi tare bine. Moşu, cum îi ziceam noi, bătrân şi bolnav, ne privea blând şi visător, şi nu se supăra de gălăgia noastră, a celor mici. Acolo am crescut când eram foarte mică, într-o copăiţă atârnată de un cui prins în tavan, pe care mama sau bunica o legăna ca să nu plâng şi să adorm mai uşor. Bunicul era un bărbat uscăţiv, cu faţa prelungă pe care trona o mustaţă mare, întoarsă în sus, de care mă cam speriam pentru că mă gâdila când vrea să ne pupe, şi cu nişte ochi blânzi cu care ne privea înţelegător când făceam câte o poznă, zâmbind arareori. Vorbea calm, ca orice muntean chibzuit, şi, deşi era bolnav, ţinea cu stricteţe socoteala putinelor cu brânză, a mieilor sau a pieilor de oaie ce trebuiau vândute la oraş. Mi-amintesc cum odată, când mama s-a certat cu tata şi, supărată, a plecat de acasă şi a venit să stea cu părinţii ei, după principiul « plec la mama !», eu mă jucam liniştită prin odăiţă, fără să ştiu ce se petrecea în jurul meu. Inocenţa copiilor e sfântă şi odihnitoare pentru cei mari. După câteva zile de la evadarea nostră, a apărut în pragul casei tata şi, când l-am zărit, am sărit tare bucuroasă în braţele lui:
- Tata, tata! şi-l pupam cu drag.
- Aurico, o vezi pe fată cum se bucură în braţele omului ăsta?! Te duci tălică binişor la casa voastră, să ai grijă de copilul pe care l-ai făcut cu el; acum mai trebuie să şi suferi, aşa e când te măriţi... Nu pleci pe drum, una-două, după cum ţi se năzare ! Băiete, v-aţi luat cu drag, purtaţi-vă cuviincios şi creşteţi-vă copila asta neastâmpărată cu mai multă atenţie!, i-a certat bunicul cu o voce tăioasă, venită de după sobă, unde sta chircit de supărare şi de durere.
Şi aşa mama s-a întors cu mine acasă la tata, în satul de la câmpie, şi n-a mai plecat, suportând de atunci toate câte i le-a făcut bărbatul ei cel harnic, iubitor de copii, dar iute la mânie, ca orice oltean.

Când m-am făcut mai mare, veneam singură în vacanţe la bunici, în cuibul de sub munte, unde-mi plăcea foarte mult pentru că toţi erau tare blânzi cu mine şi, pe deasupra, aici aveam mulţi veri cu care mă puteam juca cât era ziulica de mare. Mă sculam dimineaţa sub razele calde ale soarelui şi priveam cu nesaţ muntele din faţa casei, stâncile lui abrubte, sau pădurile răcoroase pe sub care se zăreau turme de oi şi de capre la păşunat. Cel mai mult îmi plăcea să simt mirosul de fân cosit stivuit în podul grajdului, sau să ascult susurul blând al unui râuleţ ce trecea firav prin grădina casei. In colţul dinspre uliţă al ogrăzii era un măr cu nişte mere roşii, zemoase, pe care ne certam vara toţi copiii. Era mărul discordiei pentru că mereu ne ameninţa tâna să nu mai batem pomul cu bâte, ca să cadă merele, că puteam să ne lovim sau să-i rupem crengile. Însă noi aşteptam ascunşi după casă, tăcând mâlc, până ce ea se da după treburi şi, pe furiş, iar aruncam cu beţe şi cu pietre după fructele cele mari şi roşii care grozav ne ispiteau.
- Mamă Floricico! striga câte o vecină, vezi de dracii ăştia de copii că-mi sparg vreun geam, Doamne fereşte ! şi tâna ieşea din baracă, cu făcăleţul de mămăligă după noi, iar noi fugeam la râu, râzând şi scoţând limba la lelea cea pârâcioasă. Lângă odaia cea mică şi plină de minunăţii, bunicii ridicaseră o baracă în care ţineau uneltele şi căruţa, în pod era fânarul, iar într-un colţ aranjaseră o bucătărioară în care mirosea a brânză de burduf, a piei de oaie şi a fân cosit. La asfinţit, când se întorceau caprele de pe deal, ascultam cântecul tălăngilor, care umplea valea, parcă era o simfonie măiestrit compusă de mama natură, apoi aşteptam să mulgă tâna caprele şi mă bucuram când îmi da să beau laptele cald, nefiert şi atât de aromat şi de sănătos. Mai mare scandal era când fierbea laptele în tuciul în care tâna făcuse deja mămăliga, pentru că toţi cei patru nepoţi voiam să radem fundul tuciului pe care rămăsese un strat de mămăligă cu lapte puţin afumat . Ea îmi lua apărarea:
- Hei, calicilor, lăsaţi-o pe ea să radă tuciul că acasă, în Oltenia, la regăţenii ei, nu are aşa ceva ! Voi mâncaţi toată ziua, bată-vă bucuria să vă bată! Abia atunci mă lăsau pe mine să rad tuciul; se pare că în prezenţa mea totul era mai gustos... Fiind vară, plecam de dimineaţă în vale, la râul cel mare, să ne scăldăm cu copiii care făceau câte o groapă mai adâncă în care săreau, cu ţipete de bucurie, încât se auzeau în tot satul. Băieţii ne alergau şi ne stropeau cu apă, apoi începeau jocurile copilăreşti, încât uitam să ne mai întoarcem seara la masă. Trebuia să vină bunica după noi să ne adune după drumuri. Eu eram mai timidă, mi-era frică de apă, nu ştiam să înot, stăteam deoparte şi mă bucuram de zbenguiala copiilor. Uneori începeam să le cânt, cocoţată într-un alun, şi mă simţeam măgulită pentru că şi lor le plăcea cum cânt olteneşte, « ca la vale », ziceau ei. Alteori mergeam în livada bunicilor la cules de prune sau la polog, adică la strânsul fânului cosit şi uscat pe care-l puneau în căpiţe. Intr-o vară era să dau de necaz .Pe poteca înspre livadă trebuia să trecem peste mai multe obstacole, nişte bârne aşezate de-a curmezişul ca să delimiteze loturile oamenilor. Pe o astfel de bârnă dormea leneşă, la soare o viperă şi eu, nevăzând-o, era gata să pun mâna pe ea, vrând să mă sprijin de gard.
- Nu pune mâna! a ţipat verişorul meu care mergea în spate şi ştia ce pericole ne pot pândi, de aceea era foarte atent pe unde călcam. Am încremenit cu braţul în aer şi mi s-a făcut rău de frică văzând o viperă frumoasă, liniştită, colorată cu un „V" alb pe cap, pe care aş fi atins-o dacă nu eram avertizată la timp. Din ziua aceea nu m-am mai dus în livada din Zăpădioare, deşi erau acolo nişte pruni grozavi şi un aluniş în care-mi plăcea să stau cocoţată.

Cu mare emoţie îmi amintesc şi de serile în care, fiind deja elevă la liceu, mă duceam cu verii mei la Căminul Cultural la bal, unde dansam mult şi eram tare fericită, pentru că la mine acasă tata nu mă lăsa niciodată să merg la dans sau la vreo altă petrecere a tinerilor din sat, « fetele mari trebuie să stea cuminţi acasă », zicea el, de parcă mersul la dans ar fi fost cel mai mare rău de pe lume. Duminica mergeam cu fetele si băieţii la plimbare la şosea, ajungeam într-un loc sălbatic, dar încărcat de istorie: la Ganga, undeva sus, pe stânci, unde se mai vede şi acum drumul din timpul împăratului Traian şi unde este încrustată în piatră o cruce ce aminteşte de vremurile trecute. Prin satul bunicilor mei au trecut hoarde de armate de-a lungul veacurilor, căci pe aici era locul de trecere din Ţara Românească în Ardeal. Cu tristeţe în ochi îmi povestea câteodată mama câte au pătimit oamenii în timpul celor două războaie mondiale! Nemţii erau atenţi, curaţi şi le dădeau bomboane şi ciocolată sătenilor. Ruşii au fost brutali, le luau mâncarea din vatră şi oricând erau gata să violeze orice femeie mai tânără întâlnită în cale. Cu groază îşi amintea că o verişoară a ei, lelea Maria, era lăuză, născuse un băiat cu câteva zile înainte, dar un rus a ameninţat-o cu arma, vrând s-o siluiască. Noroc cu bunica, femeie dârză, care l-a înfruntat pe rus arătându-i copilaşul din covată şi făcându-l să înţeleagă că femeia doar a născut, apoi au fugit cu toţii în munte, la livada cu pruni, unde au stat ascunşi într-o colibă, până au plecat ruşii din sat.

Cât de frumoase erau zilele de iarnă în casa bunicilor! Cel mai mult îmi plăceau zilele dinaintea Crăciunului când veneau Colindatoriflăcăii cu colindul. Plecau de cu seară de la un capăt al satului şi până dimineaţa erau colindate toate casele. Acolo unde erau fete de măritat, cântau colinde speciale, spre lauda fetei celei harnice si frumoase, spre bucuria acesteia şi a părinţilor ei. Baieţii intrau in casă şi cântau cu foc, iar la sfârşit erau răsplătiţi de gospodari cu colaci, cârnaţi şi vin, produse cu care organizau un bal mare la care participa tot satul. Mese bogate, lăutari, voie bună, cântece şi hore, totul emana bucuria de a trăi într-o lume a respectului şi a bunului simţ muntenesc. Cel mai mult mă încânta prezenţa femeilor frumoase, cu şorţurile lor negre, cămăşi înflorate şi basmale cu dantele, şi a bărbaţilor cu iţarii lor albi, căciuli fumurii şi cojoace miţoase. Aşa mergeau duminica la biserică şi seara la horă sau la vreo nuntă. Tâna purta o cămaşă cusută numai cu mărgele multicolore, lucrată de ea noaptea la lampa cu gaz, înainte de a se mărita. Era tare frumoasă iia aceea şi, uneori, pe ascuns, o scoteam din lada cu hainele cele bune şi o îmbrăcam, admirându-mă în oglindă. Mult am dorit să mi-o dea, dar nu s-a putut pentru că, spre dezamăgirea mea, a vrut să fie înmormântată cu ea...

Ce imagine idilică ! Treceau oierii perechi-perechi pe uliţe, dând bineţe şi chemându-se la petrecere.Toţi se cunoşteau, toţi se ajutau la nevoie, toţi se respectau.Acum, mai trec din când în când prin satul dintre văi şi munţi, doar ca să pun flori şi să aprind lumânări la mormintele celor dragi mie: bunicilor mei cei blânzi şi buni, mamei mele, fraţilor şi cumnatelor acesteia. Şi cu multă nostalgie privesc la casele tăcute în care trăiesc alţi oameni, străii mie, la clădirea Căminului Cultural în paragină, la valea secată şi la uliţa mare, prăfuită, fără viaţă, şi lacrimi amare îmi spală faţa, căci timpul a trecut dureros de repede şi mi-e tare dor de tot ce-a fost cândva atât de senin şi de nevinovat în satul cu bunici... footer