Revista Art-emis
Mici mărturisiri PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Marţi, 29 Noiembrie 2011 21:42
Dr. Claudiu Popescu N-am ştiut nimic înainte să fi ajuns acolo. Noutatea m-a forţat să gândesc că viitorul trebuie să fie deja consumat parţial în prezent, ca şi cum ţi-ai alege acum o piatră anume, dar ai sculpta-o mâine. Deşi pare paradoxal, ai să înţelegi. Nătâng cum mă găseam, tocmai alegeri n-am ştiut să fac, pentru că multe lucruri se schematizează în alegere. Pe parcurs am mai învăţat ceva din cele câte aveam pe cap. Pentru un moment, am aflat pe propria piele că pe cât adaugi în spinare pe atât eşti mai uşor. Adică, nu e cum te aştepţi, gândind în mod democratic. Dar aceasta e decât o parte din concluzie. Sunt sigur că vei avea răbdare până la sfârşit. Ţi-am scris pentru că tu înţelegi, dar mai presus pentru că gândim la fel. În mare măsură. Sîntem adică două pietre identice. Ce o ieşi ca sculptură din fiecare, om trăi şi om vedea.

Primul om cu care am vorbit m-a speriat. Nici nu schimbasem bine două cuvinte şi l-a copleşit dintr-o dată nevoia de confesiune. M-a tras deoparte şi mi-a povestit ce-l frământa, cu toate detaliile şi cu toate digresiunile necesare. Nu mă privea, vorbea încet şi se bâlbâia des. „Nu sînt om, zicea, sînt animal". „Ai omorât pe cineva ?", l-am întrebat. Mi-a răspuns categoric că nu şi că pur şi simplu e animal. Imaginează-ţi ce surprins am fost. „Dar de ce simţi nevoia să mărturiseşti că eşti animal ?", l-am întrebat, la care mi-a răspuns: „pentru că îmi place să nu fiu om şi să fiu animal", şi a început să-mi explice exact cum se face că omul este animal. „Prin însuşi faptul că foloseşti cuvântul şi că foloseşti cuvântul «sînt» înseamnă ca nu eşti animal", am încercat eu să-l fac să înţeleagă, dar nu am putut să-l scot din obsesia lui cu animalele, aşa că am încetat să vorbesc, de frică să nu-l duc pe alte căi prin care să-şi exprime alte convingeri eronate, întărindu-le astfel. Am tăcut, iar el a început să plângă.

Al doilea om cu care am vorbit m-a cutremurat. Pentru că la un moment dat chiar mi-a trecut prin cap că vorbesc cu o uşă şi că nu e cineva în faţa mea. „Nu sînt om, zicea, sînt nimic!". „Dar ce, nimicul poate să gândească?", am glumit eu, dar mi-a ajuns când am auzit răspunsul lui: „totul e nimic, există gândire, deci gândirea e nimic". Convingerea şi agresivitatea tonului m-au determinat să schimb tactica. „Atunci de ce există ceva dacă totul e nimic, cum ar fi chiar «există»?". A zâmbit, s-a apropiat şi mi-a mărturisit o întâmplare prin care să-mi arate că numai acomodându-te în nimic, toate problemele dispar. Se făcea că trebuia să îndeplinească o datorie de care depindea binele altora, dar a ales binele lui şi a gândit aşa: de ce să mai facă ceva numai ca să contribuie la nimicul care creşte în jur, mai bine stă cu mâinile în sân, că tot urăşte nimicul inevitabil spre care tinde şi el şi totul, în aşa fel încât chiar dacă ar fi făcut ceva, acel făcut să nu fi avut nimic în valoare. Eu am tăcut, iar el a început să râdă în hohote, isteric.

Al treilea om cu care am vorbit m-a şocat. De felul lui era tăcut şi împărtăşea numai vagi impresii, terminându-şi ideile abrupt. Când însă am pomenit că simţurile se pot înşela, a aşteptat până ce am rămas singuri şi mi s-a confesat. „Nu sînt om, zicea, sînt o hologramă! . Tot ce există e numai ce credem noi că există. În realitate, nimic nu e adevărat din cele între care ne învîrtim, totul e o iluzie şi fiecare parte din aceasta iluzie cuprinde toata iluzia", încerca el să mă convingă, apelînd la tot felul de învăţaţi, noi şi vechi. „Bine atunci, i-am zis, ce este realitatea?". Mi-a răspuns cu tristeţe că nu ştie şi că tare ar vrea să afle, dar se găseşte în aceasta închisoare care este lumea şi societatea modernă, şi până ce nu iese de acolo va fi cel mai trist om de pe pămînt. „Dar exista şi bucurii", am adăugat. Mi-a tăiat-o scurt şi a zis că nu-i pasă, se vrea numai pe sine şi este în căutarea adevărului, a acelui adevăr oricare ar fi el. Intrigat, l-am întrebat care adevăr anume. „Nu ştiu", zice. „Atunci de ce îl cauţi?", l-am întrebat iar. „Pentru el însuşi", zice. „Dacă vei fi şi mai trist de nu vei găsi nimic?", l-am iscodit, la care mi-a răspuns că nu-i pasă, că nu l-a întrebat nimeni nimic înainte să fie aruncat în aceasta închisoare, aşa că a intrat în toată treaba aceasta tristă şi urîtă a căutării pentru că nu a avut niciun motiv să nu o facă. Am tăcut amîndoi, eu de uimire, el mormîntal.

Aceste mici mărturisiri m-au înspăimântat, mai ales pentru că pe moment mi-au adus aminte de un tablou care încă nu există, în care un om, văzut de la spate, merge spre mare pe un drum de pietre, acompaniat de un cîine mare, negru şi fioros, ce-l priveşte cu sete. De aceea îţi mărturisesc ţie, celui care înţelege că am văzut furul care aşteaptă să mă înhaţe şi că sînt ne-tot.

Claudiu Popescu
27.09.cinci
Tours, Franţa footer