Revista Art-emis
Undeva PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Miercuri, 13 Octombrie 2010 21:50

Dr. Claudiu Popescu, art-emisIstoria unei idei la ea acasă, prin stenograma coerentă a unor gînduri şi citate din ziar

Oraşul are darul de a-ţi fura puţin cîte puţin energia. Sună a ocultism semidoct. Conceptul de oraş rămîne, că nu am ce amendamente să-i aduc, rămîne tot o nefericită cetate fără ziduri, care se apără împotriva pădurii. Puţin cîte puţin rămîne, pentru că dacă am fi băgat de seamă caracterul insidios cu care oraşul ne face ce voi stabili ulterior că ne face, oricum ceva rău, nu am fi construit astfel de oraşe. A fura nu e potrivit, că nu au cum zidurile şi străzile să deţină ceva, mai ales ceva specific mie, omului care le-am proiectat, personificarea nu are sens. Energia, despre care vorbeşte toată lumea fără să ştie ce este, e numai o capcană lingvistică, o poezie vagă, o inexactitate a gîndirii. Care este exprimarea exactă? Trebuie să merg neapărat undeva ca să aflu.

Nu ştiu cîţi din cititorii noştri au aflat de evenimentul de pe mărginaşa stradă a Libertăţii, numărul, parcă voit nemediatizat la justa lui valoare. Pe proprietatea moştenită de la bunicii săi, un insuficient cunoscut poet, pe nume, a deschis „un local de gîndit”. Nici mai mult nici mai puţin! Cele două case renovate din componenţa localului se doresc a fi „o oază de linişte în gălăgia oraşului, unde spiritul meditativ se poate confrunta cu fructele raţiunii sale”, am încheiat citatul extras din pliantul de reclamă. Ceea ce m-a convins că nu este produsul importanţei vreunei progenituri bogate şi plictisite a fost numele localului: „Undeva”.

Dacă a fura şi energia nu sînt potrivite, deşi au ce căuta în ceea ce voi enunţa, trebuie să le surprind substratul şi să inversez raporturile. Aşa că mai bine, poate cel mai bine, aş zice în felul următor: în oraş devii încetul cu încetul mai puţin om. Mă bucur că ştiu şi mă caut să văd cît este adevărat în mine. Nu cred că s-ar supăra un grec, nici un filosof, nici măcar un psiholog sau un om al ştiinţei sale dacă aş zice că omul e trup şi suflet, mai ales dacă i-aş aduce aici. Aşadar, cu voia lor, mă întreb de ce e aşa cum am spus. Imediat mi-a ţîşnit în minte imaginea mai multor lupi aruncaţi în aceeaşi groapă strîmtă.

Mărturisesc că ideea m-a făcut imediat curios şi că vizita făcută nu a fost lipsită de oarecare plăcere. Am fost primit firesc, nu ştiau pentru ce revistă lucrez şi nici n-au întrebat. Funcţionarea „localului de gîndit” este la fel de neobişnuită. Una dintre case e destinată bărbaţilor şi cealaltă femeilor, intrările fiind opuse pentru a nu se intersecta. La fel şi servitorii. Fiecare casă are în total şapte camere amenajate clienţilor (impropriu spus, mai bine zis „îngînduraţilor”), de aceea se face programare, listele fiind deja lungi. Clientul poate sta cît doreşte într-una din camere, fiind stăpîn pe ea. Are la îndemînă o bibliotecă selectă, o conexiune de reţea, instrumente de scris, o gamă de arome, iar singurele lucruri care îi pot fi servite sînt băuturile, de orice fel.

Ne sfîşiem între noi şi se sfîşie puterile înlăuntrul nostru. Măcar de ar fi un război cinstit! Departe de orice onoare. Mi-e frică de cîini, ador îngheţata de ciocolată, mi-e lene să sting lumina şi mă închin la fîntîni cîntătoare. Ce pămînt sunt! Şi consum pămînt. Şi tot în pămînt ajung. Consum organic, televizor, trafic de net, seturi de aşternuturi, consum pînă şi cuvinte proaste şi succese internaţionale. Păi ce om mai sînt dacă mi s-a tumefiat tot trupul ca o lovitură?

Doar pe holul principal se află expuse busturi ale grecilor antici, fiecare avînd scris discret pe suport numele unei virtuţi. Există două tipuri de camere, din punct de vedere al decoraţiunii interioare: cinci camere amplu mobilate în stilul secolului nouăsprezece şi două camere minimal decorate în stil ultra-modern. La fiecare intrare este un mic ghid de folosire, care începe cu îndemnul „oricum s-ar afla, omul trebuie să fie cinstit în toate”. Plata este secretă şi se negociază. Iată dragi amatori de localuri fine unul făcut în cel mai cinstit spirit revoluţionar. Parcă oraşul avea nevoie de un astfel de experiment inteligent. Rămîne de văzut cît vor dura misterul şi liniştea din jurul lui. Dar, mai bine undeva decît nicăieri.

Acum că mi-am explicat exact ce ameninţare mă paşte, gloria adevărului şi efortul întreprinderii nu ar fi complete dacă nu mi-aş aplica şi o soluţie. Da, una silită, pînă ce stîrpesc împotrivirea la ceea ce este firesc. Problema este că, deşi mă pot întoarce mereu undeva, nu pot părăsi oraşul. Altă soluţie ar fi să stau şi să lupt. Rămîne de văzut care din ele şi în ce măsură este înşelare. Mai întîi însă trebuie să recunosc faptul că enunţarea acestui adevăr al oraşului m-a descumpănit. Aşadar, caut întîi un sens de compensare. Cînd are viaţa mea sens în oraş? Cînd bucatele au sare şi cînd mă bate vîntul mergînd pe stradă. Acestea rămîn: sarea şi vîntul.

footer