Revista Art-emis
Prezentul e scurt PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Duminică, 10 Octombrie 2010 13:01

Dr. Claudiu Popescu, art-emisLui M. Nedelciu

Nişte scări întunecate (adică fără lumină pe coridor, n.n.). O uşă metalică maro, cu vizor la nivelul pieptului. Lîngă, un frigider mic, Fram, ruginit, cu un teanc de scînduri deasupra. Pe uşă, numărul 8 lipit strîmb. Fără sonerie. Totul se întîmplă acum şi aici. Dar prezentul e scurt. (inscripţie pe un interval de lemn dintre două geamuri ale acceleratului 1669, Iaşi-Braşov, 2001).

Îmi deschide tocmai Barbu (nume fictiv, de fapt pictorul e cam spîn, n.n.). Ne aşezăm la masa din bucătărie „că dincolo e plin de tablouri şi de nevastă-mea". Nu, mersi, nu vreau cafea, că mă supără la inimă. Aşa tînăr, zice el, îmi pară rău, ceai n-am. Fumează mult, fără să deschidă geamul. E frig rău, că împuternicita face economie la căldură pe hernia mea de disc, hoţi domn'e. Pe faianţa de la chiuvetă e pictată o mare învolburată. Cămara e deschisă şi se văd rafturi cu borcane de dulceaţă aranjate pe soiuri. Ai venit să-ţi povestesc, nu?, stai să termin ţigara asta, sigur nu vrei cafea?

Priviţi un sculptor: cînd sculptează, toate puterile lui sînt îndreptate către lemn, poziţia, privirea, mîinile converg către acel scop, toate puterile fiinţei lui se orientează ca în cîmp magnetic spre acţiunea voită, sîngele circulă pentru a oxigena muşchii mîinii, experienţa ghidează ochii. Omul este ceea ce face. Mai mult, sculptorul apleacă nu numai cele ale fiinţei sale, dar strîmtorează, îndoaie şi coboară însuşi Universul, prin legile şi forţele lui, pe care le foloseşte la cioplit. Imaginaţi-vă Universul ca o mare curgere cilindrică şi aurie, care se îngustează şi se apropie de axul ei atunci cînd şi în locul unde omul creează, apoi se depărtează iar şi revine la vechile hotare. În centrul pîlniei apărute se află sculptorul. Tot Universul îngenuncheat de o creatură! Sculptorul se sacrifică simbolic pentru a da viaţă, se reduce pentru a crea. Este un act de reînscenare. Miluieşte-mă Doamne ! (inscripţie printre imaginile de la planşa cu disecţia muşchilor antebraţului, dintr-un Mic atlas de anatomia omului, Dem. Theodorescu, 1987).

Deasupra mesei, în locul unui calendar, e un tablou cu o masă fără scaune, pe care se află o cină frugală. Un bărbat, într-un colţ, şi o femeie cu o fată, în celălalt, stau şi privesc farfuriile. Îţi place ideea?, mi-a venit cît beam o cafea, aşa ca acuma, ţi-l dau dacă vrei, trei sute. Sînt multe lucruri pe lume care au o destinaţie precisă, care sînt valorificabile doar de către cei pentru care au fost făcute. Nu citi cele ce urmează dacă nu îţi sînt destinate şi necesare. Vor citi numai cei care înţeleg deja ce se va povesti. Dacă nu ştii dinainte sau dacă ai dubii şi nu se lămuresc după primul paragraf iar nu citi, mulţumeşte-te cu ceea ce s-a spus înainte. Fără supărare (fragment copiat de Gioni într-o notă informativă, din manuscrisul suspect al scriitorului C.P., 1979).

Îmi pun eu centrală termică şi-i dau peste nas împuternicitei. Dar să termin odată ce am de zis că pe urmă vreau să vezi tablourile mele, artă domn'e!, şi nu scumpă. Eu sînt, aşa cum mă vezi, singura persoană căreia omul ăsta i s-a mărturisit despre anumite lucruri pe care le făcuse, unele în ascuns. Odată, fiind trist, s-a aşezat la un pian şi a cîntat. Pînă atunci mai atinsese pianul o singură dată. S-a aşezat şi a cîntat. Era o melodie tristă, nespus de frumoasă, care ne-a întristat şi pe noi. Da, intra des la noi în magazin, îi plăceau antichităţile, mai ales instrumentele muzicale, dar rareori cumpăra cîte ceva mic, neînsemnat. Cam ce? Păi, ba un stilou, ba o fotografie, odată a luat o brăţară, drăguţă foc, şi-mi amintesc bine că l-am întrebat dacă este pentru iubita lui, la care mi-a răspuns că femeia care a purtat-o trebuie să fie moartă, că e dintre războaie lucrătura. Chiar aşa a zis? Nu mai ştiu exact, dar asta mi-a rămas mie în cap din ce a răspuns atunci, asta şi o teamă, o senzaţie, nu ştiu cum să-i spun pe nume. Cînd i-a fost foame, şi-a luat mîncarea, s-a suit într-un copac foarte înalt din pădure şi a mîncat acolo. Pe urmă, nu (se) mai putea coborî. A venit într-o seară, nu ne ştiam prea bine şi nu-l mai văzusem de mult. De cît? Să fi fost vreo două luni de cînd ne întîlniserăm pe stradă. M-a mirat că ţinea morţiş să meargă pe partea cu strada, nu din superstiţie, s-a grăbit să-mi explice. A fost şi un cîine pe acolo? A, da, era o potaie care se ţinea după mine, dar eu urăsc cîinii, şi el mă proteja cu trupul, cum să vă spun, se punea ca un scut. I-a zis animalului să plece şi animalul a plecat. Aşa, spuneaţi că a venit în seara aceea. Da, a venit aşa din senin, eu eram foarte mirată cînd i-am deschis, şi n-a zis decît atît: am venit pentru tine. Într-o noapte, a stat treaz să citească. Şi nu a terminat.

M-am trezit cu el într-o dimineaţă că dă buzna în atelier. Prietene, strigă el de la uşă, am venit să mă ajuţi. Exact aşa a spus? Da, îmi amintesc perfect. Am lăsat piesa la care lucram şi i-am ieşit înainte. Cred că sînt pe moarte, mi-a zis exaltat. Îi era teamă? Deloc, vorbea fără teamă. Cum adică, l-am întrebat. Atunci s-a liniştit şi mi-a zis, citez, am fost la o fată. Ce legătură are una cu alta, mă, l-am luat nervos, dar se plimba agitat prin cameră. Trebuie să mă ajuţi să-i păstrez chipul uimit, sculptura ta trebuie să reuşească asta, zicea, să fie un chip frumos, cu aură, dar sculptura nu poate face o aură. S-a aşezat pe scaunul acela de acolo, puţin dezamăgit. Nu a mai pomenit nimic de moarte. Nici pictura nu-i bună, vorbea încet, e prea simbolică, iar realitatea simbolului pictat e insuficientă, eu vreau realitate, aura este reală. Se aşeza într-o margine şi stătea rezemat de geam ore în şir. Privea oamenii. Cu sete. Ca un prunc. Uneori se mai aşeza cineva lîngă el şi tăceau împreună.

L-am primit ca de obicei pe terasă.
- Eraţi vizitată des? Venea în fiecare vară şi primul lucru beam vin pe terasă la o friptură de vînat adus de tata. De data asta era tulburat, tăcea.
- În ce sens? Cît stătea pe scaun era liniştit, blînd, acum aveam impresia că gîndeşte aşa tare încît îl aud. Imaginaţi-vă nişte gînduri ţipete. I-am citit din ultimele mele poezii şi zîmbea. Cred că îi aminteau de Elena. Cît comentam pe text, s-a oprit deodată şi a zis: brăţara i-a înfrînat mîna. El pune mare accent pe mînă, pe simbolul ei. I-am spus, deh, tu mereu pleci, mereu dai năvală. M-a privit fulgerător. Da, aşa este, dar eu ştiu să mă duc, ea nu ştie să vină. Sînt cuvintele lui? Întocmai, mi le-am notat. Şi-a terminat vinul şi a plecat. Mă duc să-i spun Elenei că nu există, zicea. Cum o fi oare să-ţi spună cineva, mai ales el, că nu exişti? Odată a cumpărat o bucată de trunchi gros, lungă de vreun metru şi s-a pus să o sculpteze. Întîi a ivit un chip, apoi, înaintînd cu cioplitul, a scos tot felul de forme. Nu s-a ridicat de acolo pînă ce, aşchie cu aşchie, formă cu formă, nu a îndepărtat tot lemnul, pînă ce nu a mai rămas nimic din trunchi.
Nevastă-sa mă priveşte rece şi îmi aşează în faţă o linguriţă, o cupă cu dulceaţă de mure şi un pahar cu lapte.
- E de ţară, l-am adus de la tata socru (lapte din comerţ, 2 lei litrul, 1,5% grăsimi, n.n.).
- Dar nu m-aţi lămurit cu un amănunt, zic eu.

lui M.Nedelciu

footer