Revista Art-emis
Exerciţiu monosilabic PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Marţi, 11 Octombrie 2011 17:55
Popescu Claudiu- Schema principială a scării -

„Ca să urcăm pe scară, mai întîi dezlipim piciorul de pe pămînt şi apoi ne suim pe treaptă" (demosophia)

1. nu-ul fundamental

Mycobacterium tuberculosis. O specie perfidă de bacil, care, impropriu spus, mi-a salvat viaţa. Aşa a rînduit Dumnezeu, ca prin ftizie să scap de reeducarea din Piteşti şi să mă transfere la aşa-zisul sanatoriu Tîrgu-Ocna. Era ca şi cum ieşeam din puţ către lac, dar bucuria că n-am pierit de mîna torţionarilor şi că, slavă Domnului, n-am propovăduit de groază vestea rea a comunismului parcă mi-au mai întărit puţin trupul ros de oftică. După cîteva zile lejere în noua închisoare, tusea şi slăbiciunea mă constrîngeau să accept, matematic vorbind, că şi eu, ca mulţi alţii dinaintea mea, alături de alt trup mort şi infectat, voi sfîrşi pe năsălia de la poarta închisorii, aruncat din coşciugul temporar în groapa comună de la capătul cimitirului vechi, fără cruce, fără alt indiciu că acolo zac temple ale Duhului Sfânt. Certitudinea mi se întărea cu fiecare zi petrecută la capul bolnavilor din camera 4, mai ales din cauza neputinţei de a-i ajuta. Unul dintre ei, un fost student la drept, despre care auzisem că fusese conducătorul unei Frăţii de Cruce din Iaşi, m-a mişcat în mod deosebit cînd mi-a explicat, văzîndu-mă oftînd, că şi cuvîntul bun, de mîngîiere, de apărare, asemănător cu cel al lui Dismas, este cel puţin la fel de bun ca antibioticele necesare. Avea o cunoaştere foarte profundă a sufletului omenesc. Bacilul diseminase în tot corpul şi-l ţinea la pat. Primea multe vizite de la ceilalţi deţinuţi, cu care vorbea îndelung, sfătuindu-se reciproc, numai pe subiecte duhovniceşti. Cînd rămînea singur, îl surprindeam rugîndu-se, cu capul uşor aplecat spre piept, respirînd uşor. Mai polemiza cu pastorul muribund din patul de alături, cît îl ţinea vlaga. În vremea aceea, amicul meu Leonida reuşise să facă rost de nişte streptomicină, destulă cît să amelioreze considerabil suferinţa. Îl impresionase trăirea studentului şi felul în care îşi anunţase data morţii, cerînd şi o cruce să o pună în gură, pe dreapta, pentru a fi recunoscut dacă cineva, vreodată, ar fi vrut să-l identifice după dezgropare. „Prietene, îmi zise Leonida în şoaptă, ia medicamentul şi du-i-l neapărat, vezi cum i-l administrezi să nu te vadă garda!". Intrînd în camera muribunzilor, l-am auzit întrebînd de cămaşa arhimandritului, pe care voia să o poarte pînă în ultimul moment. Faţa îi era veselă, de parcă aştepta eliberarea.
- Am nişte streptomicină pentru tine de la Leonida.
- Eu oricum mor, îmi răspunse fără să se uite la pachet. Dă-o pastorului, poate scapă şi mai ajută pe cineva din închisori.
- Dacă se va supăra Leonida cînd va afla că ai dat-o, mă rog, altcuiva?
- Devreme ce mi-a dat-o, este a mea şi eu o dau altcuiva.
- Ascultă-mă, ai destul grame aici cît să te pui pe picioare, sau măcar să te lase puţin tusea şi sîngerarea. Cred că te-ai săturat să boleşti. E o gură de aer de care ai absolută nevoie, nu se poate să rămîi atît timp în durere, poate te va răpune. Nimic altceva nu-ţi poate uşura boala. Primeşte-o!
El se întoarse complet către mine, privindu-mă cu blîndeţe, îngrijorat parcă de cele ce auzea.
- Nu! În robie şi în durere fiind, nu mi-e frică de moarte, pentru că această robie, dusă în Hristos, îmi va elibera sufletul, iar libertatea pe care mi-ar aduce-o plăcerea din uşurare, fără Dumnezeu, mi l-ar înrobi. Fii bun şi fă ceea ce te rog, pentru că şi tu ştii că Dumnezeu lucrează pînă acum.
Tot Domnul m-a ţinut pe picioare pînă în ziua aceea proorocită, cînd studentul îşi ceru iertare de la toţi cei strînşi în jurul lui, îşi luă la revedere cu nădejdea la Împărăţie şi adormi cu un zîmbet îngeresc pe faţa-i luminoasă.
2. da-ul fundamental
În 1959 am primit ordin să-l recrutez pe Radu. Se apropia Ziua Muncii şi partidul hotărîse că avea nevoie de cele mai pricepute condeie pentru a zugrăvi puterea clasei muncitoare. Îi citisem şi eu din fabule, nu mai ţineam minte ceva propriu-zis, dar rămăsesem cu un gust plăcut. Ştiam că scrie pe înţelesul omului, ca rapsodul popular. De aceea puteam să înţeleg şi succesul pe care l-a avut înainte de război, atunci cînd se spunea că orice român care ştie să citească are şi o carte de-a lui Radu prin casă. Am găsit chiar în biblioteca din apartamentul părinţilor o carte de poezii. I-am dat întîlnire prin telefon la fîntîna din Cişmigiu. Deşi mă aşteptam să fie în vîrstă, am fost uimit să aflu un bătrîn. Poate faima lui m-a descumpănit puţin, dar nu destul să uit că am în faţă un fiu al poporului, căruia am menirea să-i cer în numele celor care îl apără dreapta întrebuinţare a talentului înnăscut.
¬¬- Să trăiască tovarăşul Bardă! Ştiţi cine sînt.
- Ştiu, de aceea am şi venit. Spuneţi-mi, cu ce vă pot ajuta?
- Să ne aşezăm întîi pe o bancă, nu?
- Nu aş vrea să vă reţin foarte mult, zise Radu aşezîndu-se, aşa că vă rog să-mi spuneţi despre ce e vorba.
- Îmi plac oamenii ca dumneata, nu pierd timpul. Iată despre ce e vorba: de 1 mai vrem să facem ceva deosebit ca în fiecare an, inclusiv în ziare, de aceea vrem să ne scrieţi nişte poezii despre muncitori, despre patrie, comunism în general.
- Nu ştiu dacă vă pot ajuta, domeniul meu forte e fabula.
- N-are nimic, ţi-am citit şi nişte poezii, te pricepi de minune.
- A scrie o poezie bună durează mult. Nu cred că am timp, mai sînt zece zile.
- Ei, talentul dumitale va rezolva această mică problemă, mai ales că scrii pentru compatrioţi şi pentru partid şi astfel eşti motivat. Începuse să mă dezamăgească, se fofila ca toţi trădătorii de neam cînd venea vorba să participe la propăşirea sistemului socialist. Îmi doream să nu fiu forţat să mă enervez, pentru că individul mi-era simpatic.
- Am să analizez propunerea dumneavoastră şi vă anunţ în scurt timp.
- Măi Radule, am zis schimbînd tonul, nu e propunere, e un ordin, înţelegi?
- Mă rog, şi dacă m-aş afla în imposibilitatea de a accepta propunerea?
- Ocna, gherla, ştii ce e aia? Nu discutăm!
- Care ar fi motivul? Nu văd nimic just.
- Motiv? reuşi să mă scoată din sărite. Crezi că dacă eşti fiu de plugar, gata, ai scăpat? Crezi că nu ştim că ai fost legionar? Să vezi tu ce te aşteaptă la Piteşti! De fapt, nici nu ştiu cum ai scăpat atîta timp fără să fii anchetat sau interogat, dar a sosit vremea!
- Nu mă impresionaţi cu astfel de ameninţări. În veac nu voi scrie rime cu tractoare şi popoare.
- Hai să o luăm altfel, Radule. Ai 74 de ani, locuieşti în Bucureşti bine mersi în buricul tîrgului ca un boier, ai nevastă, cîştigaţi decent, mai scrii, mai te întîlneşti cu putregaiuri de ziarişti, mănînci bine, cărniţă, lăptic, te mai duci duminica pe la biserică, o viaţă liniştită. De ce vrei să-i dai cu piciorul? Scrie nişte amărîte de strofe şi te lăsăm în pace. În închisoare te aşteaptă bătaie, foame, izolare, geamuri închise şi vopsite şi nişte gardieni care-şi vor face ţel în viaţă din a te umili. O să-ţi laşi oasele pe acolo, neştiut, neauzit, lepădat ca un animal ciumat. Asta vrei? Radu mă privi încruntat, îşi aşeză bine haina pe umeri şi-mi răspunse:
- Da! În libertate şi în plăcere fiind, nu mi-e frică de moarte, pentru că această libertate, dusă fără Hristos, mă va înrobi în patimi, iar robia pe care mi-ar aduce-o durerea din strîmtorare, cu Dumnezeu, mă va elibera de patimi. Aşa că fă ceea ce ai de făcut şi ne vedem la Judecată, eu mort viu, tu viu mort. Din cîte am auzit, banditul a murit în închisoare, cam după un an, fără lumînare, păzit de doi deţinuţi. O piedică în minus pentru dezvoltarea societăţii egalitare.
© Claudiu Popescu
09.10.unsprezece
footer