Revista Art-emis
Următoarea ploaie in Yunan - Moștenirea lui Robert Brown PDF Imprimare Email
Medic Claudiu Popescu, Doctor în Ştiinţe Medicale   
Miercuri, 28 Septembrie 2011 15:19
Popescu Claudiu(afront destinului şi pace pentru curajoşi)

delete reply tuesday, September 20, 2005 11:27 AM
m-am instalat
from: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
to: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
attachments: eu-aeroport.jpg (1,27MB); hostel-fain.jpg (2,01MB); pup.jpg (1,55MB)

dragă yry,
ai avut dreptate, la început e greu oriunde te-ai duce şi nu sunt în yunan decât de cinci zile. De fapt nici nu m-am gândit vreodată că voi câştiga bursa, erau alţii mai pregătiţi, dar parcă mi s-au deschis la semnal toate porţile. Mă bucur mult că mi-ai dat cartea, pentru că în primele zile cred că nu aş fi rezistat. Când am ajuns, am aflat că cei de la serviciul de relaţii internaţionale nu ştiau de sosirea mea, aveau actele, dar au uitat de ele bănuiesc, aşa că nu mi-au rezervat cameră la cămin. Nici nu înţelegeam ce-mi spun, am stat o grămadă de timp să silabisim în engleză; mi-am dat seama scurt că acele cursuri de chineză pe care le-am făcut împreună nu erau prea folositoare. Noroc că lucra acolo un tip mai umblat, care ştia franceză. I-am zis că nu se poate să zbor jumătate din raza planetei ca să stau în ploaie în stradă. M-a uimit că a fost foarte amabil şi chiar a început să se certe cu chinezii lui. În cele din urmă, mi-a găsit un loc temporar la o gazdă, unde voi sta o lună pe chirie dublă. Nu-i bai, mănânc numai paste sau ce mişună pe la ei pe aici. Oricum, am înţeles de la cei cu care am mai corespondat că banii din ţară vin prin decembrie, până atunci tot tata şi mama cu finanţarea. Dar cel puţin am condiţii faine: baie în cameră, cantină universitară la jumătate de preţ, internet fără fir în sala de mese şi ghici ce? Orezul e gratuit! Apropo de masă, am fugit, se serveşte prânzul. Revin. Nu ştiu ce oră e pe la tine acum, dar 'neaţa!
cu drag şi dor, dea

P.S.: mi-au pierdut valiza mică la aeroport; nu-mi pare rău decât după umbrela albastră, a, da, şi acum trebuie să-mi cumpăr tenişi... chinezeşti :)
delete reply

delete reply - monday, october 24, 2005 07:15 PM
primele examene...
from: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
to: Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza
attachments: cu-grupa-mea.jpg (976KB); la-muzeu-cu-fai.jpg (1,74MB); referat.doc (3,52MB)

ni hao yry,
:) mulţumesc mult pentru tot, ai fost aproape când am avut mai mare nevoie! Mă îngrozesc actele şi birocraţia, credeam că numai la noi e nebunie, dar uite că de fapt nu o ducem chiar aşa de rău. Banii nu au intrat încă, i-am scris responsabilului, mi-a răspuns după trei zile (de ce s-o fi inventat netul?!) că „lucrează la soluţionarea problemei"... Am în schimb o veste bună: la prima lucrare am luat ceea ce s-ar echivala cu opt, adică destul de bine, după spusele seminaristei, pentru o lună de chineză. Mai urmează o lucrare care va conta la nota finală. Ţine-mi pumnii. Ţi-am ascultat sfatul şi m-am plimbat, dar cum sunt eu de obicei, bineînţeles că am vizitat tot oraşul kunming şi împrejurimile, fie pe jos sau cu autobuzul, dar mai ales pe o bicicletă închiriată – exact cum vezi prin secvenţele acelea de la chinezi. A, :) , nu am fost singură de fiecare dată. Îţi mai aminteşti de tipul amabil care m-a ajutat să-mi găsesc o cameră? Îl cheamă fai, e drăguţ, dar cam timid, lucrează acolo şi are grijă de studenţii străini, a terminat şi face master în paralel. Cred că mă place. Mie nu-mi trebuie mai mult de o privire să-mi dau seama. Şi ştii de ce cred că pot intui gândul unui om? Pentru că în acel moment gândesc la fel şi mă recunosc din afară atât în gând, cât şi în om. Am băut mult ceai verde! Am ataşat o poză cu noi doi la un fel de muzeu al ţăranului. Ne întâlnim destul de des prin facultate şi pe la diferite manifestări, toată lumea ne priveşte lung când vorbim franţuzeşte. Culmea e că, în aceeaşi perioadă, a fost şi el în franţa, dar în lyon. Uite, chiar ieri l-am văzut tuşind, răcise rău, şi m-am oferit să-i fac un leac românesc, în care nu cred, dar aşa: vin fiert cu usturoi:) . Îi place fotografia, scurt-metrajul şi ploaia. Ceea ce m-a frapat e că gândeşte frumos, la fel ca miai, uneori mă sperie recunoscându-i ideile, însă nu e nici pe departe la fel de arogant ca el. Sper să nu aibă prietenă, n-a zis nimic. Dar am vorbit destul despre fai, nu vreau să te plictisesc. Un ultim amănunt: e creştin. Am auzit şi eu că fostul tău s-a însurat, mi-a scris adi. Mă bucur că te bucuri. Înseamnă că te-ai vindecat. Dar tot nu te cred. Am uitat să-ţi povestesc ce surpriză am avut: mi-au găsit valiza, şi-au cerut scuze. No, acum am două umbrele, două perechi de bascheţi şi rânduri duble de tricouri – numai gata de luptă.
multe multe îmbrăţişări, dea
delete reply

- Ia lăsaţi-l pe Miai să vorbească. Aşa, şi crezi tu cu adevărat că nu există jumătate?
- Nu numai că nu există, este o invenţie puerilă.
- Alo, gata, linişte! Aşa, Miai, carevasăzică puerilă...
- Rîde şiretenia ta, dar aşteaptă să îţi aduc argumente. Întîi definim „jumătatea": este acea persoană de sex opus care, la un moment dat al existenţei mele, se află undeva, oriunde, gîndindu-se la mine, persoană cu care voi trăi ceea ce se numeşte dragoste, voi fi fericit pînă la îndelungi bătrîneţi etc. Experienţa de pe teren m-a învăţat că există două erori în acest fel de gîndire. De unde am plecat? Un băiat, să zicem, îşi găseşte jumătatea aici în oraş - ce baftă pe capul lui că era chiar aşa aproape! Şi se înjumătăţesc ei fericiţi cîţiva ani, pînă cînd se întîmplă să nu se mai iubească – se poate, nu toate cuplurile fericite rămîn aşa, nu? Ei bine, acest băiat ipotetic, care ipotetic s-a despărţit de jumătate, pleacă, să zicem în Franţa, ba nu, în China, poftim. Acolo îşi spune că nu şi-a găsit de fapt jumătatea, a fost o iluzie, deşi a crezut-o cu toată inima. Se întîmplă să îi placă de o chinezoaică, iubire mare şi hop-în-ţol şi-a găsit adevărata jumătate, tot foarte convenabil exact în oraşul în care a aterizat la chinezi. Sesizaţi erorile? Jumătatea e condiţionată de geografie, adică o găseşti acolo unde eşti nevoit să stai, nu există o persoană anume care are scris pe fes „jumătatea lui cutare", „sfertul lui cutare". Excepţiile, dacă există, nu infirmă obiecţia. Şi doi, jumătatea este condiţionată de o anumită tipologie anatomică, dar mai ales psihologică. Aş putea spune că te atrage ceea ce cunoşti deja şi ai impresia că descoperi. Mai ales în era globalizării, cînd un Ming, un William şi o Alina pot gîndi la fel în anumite privinţe esenţiale stabilirii cuplului. Nu o să vezi niciodată un aborigen de mînă cu Hilda. În concluzie, jumătatea depinde de teren şi are o plajă psihologică de alegere de cîteva sute, poate e mult, de persoane de sex opus din populaţia în care subiectul locuieşte.
- Pfiii! Da, dar eu am văzut cupluri alb-negru.
- Ţi-am spus: globalizarea gîndirii de turmă şi abandonarea bunului simţ care împinge la conservarea genetică a unei naţii, nu fără motiv!
- Aoleu, eugenistule!
- Ce vorbeşti? Mistic, domnule!
- Lăsaţi omul să vorbească, chiar dacă a băut trei căni de vin fiert. Deci, Miai, atunci cum îmi găsesc eu nevastă, dacă acum, cît eu mă uit la lună, ea nu face acelaşi lucru şi nu trimite bezele unui viitor şot şi tată de copii încă nedezvăluit?, adică nu şi luat încă fesul inscripţionat de pe cap.
- Nu înţeleg de ce cînd devenim serioşi şi discutăm un subiect important, nu vital, trebuie să ne scuzăm că am băut sau că mai ştiu eu ce licori am instilat. Ne e ruşine de ideile mari. Sigur. Pentru că ne e frică!
- Zi, zi cu nevasta!
- Păi se reduce la matematică, mon ami. În fiecare loc în care stai mai mult sau de care te legi sentimental există o probabilitate să întîlneşti persoane din plaja ta de potrivire. Să zicem aşa vreo cinci fete, poate e mult, pe oraş mare din România. Tu te ciocneşti de multe fete, ca moleculele în eterna lor mişcare haotică, ca picăturile de ploaie, pînă cînd poc!, dai de ceea ce voi numiţi „jumătate", de fapt reprezentantă a unei clase. Atunci ţi se întunecă mintea, în sens cvasi-bun aşa, te opreşti brusc şi gata nevasta! Apoi, în mod normal, dacă se mai întîmplă să întîlneşti fete din plaja ta de potrivire, intră în joc un mecanism de inhibiţie, zis fidelitate la cei care nu o consideră virtute, şi rămîi cu nevasta. Bineînţeles dacă nu eşti arab, caz în care rămîi cu amîndouă. Chiar şi cei fără pereche au o astfel de „jumătate", dar nu e că nu o întîlnesc, ci, din cauza unor zgomote din acel moment – o întreagă discuţie aici – pierd trenul. Voila!
- Colega, fain model, mai trebuie rafinat, o să te iau eu la puricat. Deci e treabă de zaruri?
- Nu e întîmplător, e specific uman: modelarea neantului şi aleatorului spre fericire.

Mai era destul timp, dar a ieşit să se mai plimbe înainte de film, cu toate că ploua dens şi apa şiroia pe străzile Kunmingului. Deşi nu şi-a spus-o niciodată răspicat, avea impresia că, atunci cînd făcea ceva imprevizibil, dar nu periculos, cînd ieşea puţin din rutină şi din tipar, de fapt înfrunta curajos soarta, glumea pe seama ei, îi arăta că este o persoană liberă, atît cît poate fi un om. A avut de ales între o umbrelă albastră şi una neagră şi, în acelaşi spirit, a luat-o pe prima, chiar dacă nu se asorta cu nimic. Se gîndea: „O fi posibil ca orice gest să aibă semnificaţie premeditată? - orice gest, să un rămînă unul întîmplător!" şi zîmbea simţind ploaia caldă care îi scălda tălpile. Un fel de nerăbdare o cuprinse trecînd prin dreptul peretelui cenuşiu al cinematografului. Sosise ceasul întîlnirii şi se mira că mai are emoţii, mai ales faţă de un om despre care ştia că nu-l poate îndrăgi, ştia fiecare detaliu al sfîrşitului, aproape ca într-un film revăzut. Lui putea să îi spună totul, pentru că i-ar fi vorbit în limba ei maternă, chiar îşi revizui replicile cu cele mai plastice cuvinte. Dar nu avea de ce, rezonanţa sufletelor nu este integral prestabilită, spera ea, nici complet indusă, ci şi-o imagina ca pe boltă peste ceea ce este firesc. Ar fi fost o risipă de idei dragi. Nici în franceză nu putea să-i vorbească, nu înţelegea, iar la chineza erau ambii începători. Timpul nu era de partea lui, alerga prin ploaie să ajungă măcar la fix. Umbrela se rupsese cu două străzi mai în urmă. Se va face de rîs ud şi murdar, dar e mai bine decît să se creadă despre el că este neserios. În casă va fi cald, numai de-ar ajunge mai repede, că vina ar duce-o ploaia. Îşi dicta nemilos: „Mişcă-te, Fai! Aşa te-a învăţat tatăl tău, să nu ţii cuvîntul? Nu-mi place deloc!".

Se opri dezorientat şi îşi ridică haina de pe cap să vadă dacă nu cumva a trecut de intersecţia dorită. Nimerise, era chiar lîngă cinematograf, mai avea puţin, aşa că se lipi de un zid cenuşiu cu straşină să se odihnească. Din faţă apăru o siluetă în negru, poate ieşiseră să-l întîmpine, dar nu văzuse niciodată în casa lor vreo umbrelă albastră. I se păru că recunoaşte paltonul, şi într-adevăr se ivi Dea. Se salută bucuroşi de chip drag în mijlocul furtunii, pe franceza lor cu accente diferite. El merge în vizită la o familie de prieteni, să discute ce vor face cu pămîntul pe care sînt vecini, ea, la cinema cu un român, A., care lucrează de ceva vreme aici în Kunming ca informatician, care iată că a venit. Puţine vorbe în chineză şi o tăcere de cuvinte apăsătoare. Dea şi Fai privesc stingheriţi ploaia, neştiind încotro să o apuce, şi sesizînd nedumerirea reciprocă încep iar pe franceză obişnuitul joc, mai grav acum, totul sub privirea inocentă şi neputincioasă a lui A. Ploaia, insensibilă la tensiunea lor, continuă acelaşi ritm. Oare este loc sub umbrela albastră? Un glas în chineză stîlcită anunţă că ar fi bine să se adăpostească, franceza lor încetează, ochii coboară în pămînt pe direcţia ploii şi, parcă ascultînd de datorie, fiecare trece tăind zidul de apă către drumul său de dinainte.
footer